Arhitectura Iadului: cum a fost batjocorit Paștele în Închisoarea de la Pitești

Între anii 1949 şi 1951, Închisoarea Piteşti a găzduit ceea ce este considerat cel mai mare şi cel mai intensiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul comunist: Experimentul Piteşti. Estimările arată că între 1.000 şi 5.000 de persoane au fost supuse unor chinuri greu de imaginat, sute de foşti deţinuţi rămânând cu traume psihice ori fizice pe viaţă.

Marele Alexandr Soljeniţîn, autorul excepționalei serii „Arhipelagul Gulag” și laureat al Premiului Nobel, a definit acest experiment drept „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. În completare, istoricul François Furet l-a numit „una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”.

Geneza acestui laborator al groazei nu a fost un accident, ci o strategie deliberată de „inginerie socială” importată și pervertită. Experimentul a fost inițiat sub supravegherea strânsă a Securității (prin figuri precum Gheorghe Pintilie și Alexandru Nikolski), având la bază ideile pedagogului sovietic Anton Makarenko despre reeducarea prin colectiv. Însă, la Pitești, teoria a fost transformată într-o metodă de anihilare psihologică: singura cale de „salvare” a deținutului era ca acesta să devină, la rândul său, torționar pentru foștii săi prieteni. Această „reeducare prin violență” urmărea nu doar supunerea, ci distrugerea completă a fibrei morale și a conștiinței de sine, lăsând în urmă un „om nou”, golit de orice reper spiritual sau identitar.

După ce ecourile atrocităților au început să pătrundă în Occident, regimul comunist a încercat să se disculpe prin organizarea unui proces-mascaradă în anul 1954. În loc să fie pedepsiți ofițerii de Securitate care au ordonat experimentul, responsabilitatea a fost aruncată exclusiv pe umerii deținuților-torționari (conduși de către Eugen Țurcanu). Această manevră juridică a fost ultima etapă a cinismului: victimele forțate să tortureze au fost condamnate la moarte pentru faptele la care fuseseră împinse de sistemul care acum le judeca.

1950 vs. 1951: de la durere fizică la pângărire morală

Aurel Vişovan, martor al acestor atrocităţi, descrie în cartea sa, „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, cum atmosfera sărbătorilor era transformată metodic în coșmar. Dacă în anul 1950 Paștele a stat sub semnul chinurilor fizice, în anul 1951 s-a adăugat o degradare morală dusă dincolo de limite.

Vişovan aminteşte că torţionarii acţionau la ordinele unei „oculte care manevra din umbră”, având misiunea de a face răul şi mai infam. Deținuții de la izolare erau forțați să asiste la scene blasfemiatoare la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare, fiind obligați să se închine în fața unor obscenități și să repete expresii din domeniul absurdului. „Nu mai rămăsese nimic din ce să nu fie pângărit”, scrie acesta.

Din punct de vedere psihologic, „succesul” parțial al experimentului s-a bazat pe conceptul de „fracturare a eului”. Prin lipsa somnului, foame și tortură neîntreruptă, deținutul intra într-o stare de disociere în care valorile sale morale (credința, familia) deveneau surse de durere fizică. Astfel, creierul era forțat să respingă aceste valori pentru a supraviețui, rezultând într-o prăbușire a identității pe care torționarii o numeau, în jargonul lor sinistru, „reeducare completă”.

Lista din Camera 4 Spital: cine au fost victimele

Dumitru Bordeianu, în volumul „Mărturisiri din mlaştina disperării”, oferă detalii precise despre redistribuirea deținuților începută în Duminica Floriilor a anului 1951. Sub supravegherea gardianului Zaharia, ordinea pe prici a devenit o listă a suferinței: Maglavit (primul pe prici), Nedelcu Aristide, Dumitru Bordeianu (autorul memoriilor), Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoraș, Huțuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu, Andrișan.

Recuzita torturii: Cruci din mături și cădelnițe din conserve pentru a sărbători Paștele în Închisoarea de la Pitești

Luni, în Săptămâna Patimilor, gardianul Zaharia a adus în celulă „materia primă” a blasfemiei: un teanc de hârtii, mături tocite, ghem de aţă groasă, cutii de conserve goale, mangal şi o sticluţă cu gaz lampant. Din cozile de mătură, deținuții au fost forțați să confecționeze cruci, una mai mare fiind destinată unui deținut pe nume Ungureanu.

Cuvintele lui Zaharia au rămas întipărite în memoria supraviețuitorilor: „Bandiţilor, pentru că credeţi în Dumnezeu şi în Patimile Lui… şi pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeţi şi voi ce patimi veţi îndura!”

Opt zile de calvar: „genunchii noștri erau o rană sângerândă”

Timp de opt zile, deținuții au fost forțați să meargă în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu. Acesta din urmă purta o coroană de spini, în timp ce ceilalți foloseau cutiile de conserve cu mangal aprins pe post de cădelnițe, făcând metanii în timp ce tămâiau o parodie a patimilor.

În mijlocul acestor torturi, Bordeianu evocă imaginea mamei sale, pe care o vedea cu ochii minţii plângând şi trăind Săptămâna Patimilor acasă, fără să ştie în ce iad se afla fiul ei.

„Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. În acea după-amiază, Zaharia (n.red. – unul dintre gardieni) s-a întors de la Camera 4 Spital şi a făcut o nouă redistribuire pe prici. Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor si cu Paştile. Primul pe prici, a fost asezat, după noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu şi Andrisan.

Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de aţă groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal şi o sticluţă. Le-a aşezat pe priciul nostru, şi, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu. Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelniţă.

După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresat în felul următor: «Bandiţilor, pentru că credeti în Dumnezeu şi în Patimile Lui, iar după cum ştiţi eu nu cred în astfel de baliverne, si pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeti şi voi ce patimi veţi îndura!» Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-aş fi putut închipui niciodată că nişte minţi satanizate şi bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli şi ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfinţenia şi Neprihănirea Lui.

Am fost purtaţi timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant si i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii. L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au fortat să facem.

Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fata ochilor, îndoliată, aşa cum întelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferinţele mele, deşi biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam!”, a scris Dumitru Bordeianu în cartea sa.

Bordeianu mai descrie durerea atroce care se instala după zile întregi de mers pe ciment: „După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. […] Când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni şi mai adânci în sufletele şi conştiinţa noastră.”

Refuzul lui Nedelcu Aristide și scopul „reeducării”

Singurul care a avut puterea să se desprindă din acest cortegiu satanic a fost Nedelcu Aristide. Deși tortura era generalizată, el a fost tolerat de gardieni doar pentru că aceștia au considerat că „îşi ieşise din minţi”. Pentru ceilalți, deznădejdea era atât de mare încât, la finalul celor opt zile de umilință, ajunseseră să implore Cerul să le ia zilele.

Bordeianu subliniază că aceste orgii nu s-au limitat la Camera 3 Subsol, ci au avut loc în toate celulele închisorii. Mesajul final al Experimentului Pitești era unul singur, de o cruzime metafizică: „Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor şi prăbuşirea lor în neant.”

Pentru a înțelege profunzimea mecanismului de la Pitești, este necesară definirea a doi termeni fundamentali folosiți în procesul de „reeducare”:

• Demascarea: procesul public prin care deținutul era forțat să își renege trecutul, familia, credința și prietenii, inventând adesea fapte infame pentru a demonstra „loialitatea” față de noul regim.
• Autodemascarea: etapa finală în care victima trebuia să descrie în detaliu propria „ticăloșie”, devenind astfel complice moral la propria distrugere.

Astăzi, zidurile fostei închisori găzduiesc Memorialul Închisoarea Pitești, un spațiu de memorie vie unde vizitatorii pot vedea celulele originale și pot înțelege, prin expoziții documentate, amploarea acestui mecanism. Transformarea spațiului dintr-un laborator de tortură într-un centru educațional este dovada supremă a eșecului regimului de a șterge memoria acestor oameni. Vizitarea acestui loc oferă o perspectivă viscerală asupra realității descrise de Bordeianu și Vișovan, transformând lectura în experiență asumată.

Analiza prezentată se bazează pe coroborarea a două surse primare fundamentale — volumele de memorii ale lui Aurel Vișovan și Dumitru Bordeianu — care, deși scrise independent, prezintă detalii tehnice și cronologice identice (cum ar fi lista nominală a deținuților din camera 3 subsol). Această convergență a mărturiilor, susținută ulterior de cercetările de arhivă din fondurile CNSAS, oferă articolului o bază factuală solidă. Din perspectivă istoriografică, „Fenomenul Pitești” rămâne unic prin conceptul de „victimă-călău”, o distincție care îl separă de orice alt sistem carceral din blocul de Est și care justifică atenția continuă a cercetătorilor internaționali.