Căderea Constantinopolului: asediul care a schimbat lumea

În 1453, armata formidabilă și artileria inovatoare ale sultanului Mehmed al II-lea au pus capăt la peste o mie de ani de istorie bizantină, printr-un eveniment crucial: căderea Constantinopolului.

În data de 2 aprilie 1453, împăratul Constantin al XI-lea, ultimul suveran al Imperiului Bizantin, privea de pe crenelurile zidurilor cum armata otomană, condusă de Mehmed al II-lea, se apropia amenințător de capitala sa. Aceasta nu era o armată obișnuită. Sultanul adusese cu sine între 60.000 și 80.000 de soldați și o flotă de 320 de nave, pregătită să încercuiască orașul dinspre mare.

De-a lungul istoriei sale, „Regina Orașelor”, aşa cum era supranumit Constantinopolul, suferise numeroase asedii. Goţi, sasanizi, avari, arabi, bulgari, ruși, cruciați și chiar rebeli bizantini încercaseră să cucerească Constantinopolul. Puțini reușiseră să străpungă mărețele sale fortificații: șanțuri adânci, porți masive, turnuri impozante și celebrele sale ziduri lungi de 20 de kilometri, care păreau de nepătruns.

Acesta nici măcar nu era primul asediu otoman. Turcii încercaseră fără succes să cucerească orașul în anii 1391, 1394-1402, 1411 și din nou în 1452. Însă, armata pe care Mehmed al II-lea o adusese în anul 1453 era diferită.^[sursa]

Monstrul lui Mehmed

Printre armele aduse de otomani se numărau 69 de tunuri, dar cel mai impresionant dintre ele era un monstru de metal numit Basilic. Acest tun colosal, construit special pentru a doborî zidurile Constantinopolului, avea 7,3 metri lungime și cântărea peste 20 de tone. Pentru a-l muta, era nevoie de 90 de boi și 400 de oameni. Basilic putea lansa un proiectil de 550 kg pe o distanță de 1,5 kilometri, fiind simbolul puterii otomane într-o nouă eră: epoca prafului de pușcă.

Monstrul de metal adus de otomani a fost creația lui Orbán (sau Urban), un inginer maghiar, turnător de fier și armurier, care inițial și-a oferit serviciile împăratului Constantin al XI-lea. Din păcate, Bizanțul, slăbit financiar, nu și-a permis să-l angajeze. Astfel, Orbán s-a îndreptat spre tabăra sultanului Mehmed al II-lea.

Întrebat de Mehmed dacă tunurile sale ar putea străpunge zidurile impenetrabile ale Constantinopolului, inginerul a răspuns cu o încredere cutremurătoare: „Pot turna un tun de bronz care să lanseze o piatră de orice dimensiune doriți. Am studiat zidurile orașului în detaliu. Tunul meu nu doar că va distruge aceste ziduri, ci chiar și cele ale Babilonului.”

Lumina stinsă a Romei

eImperiul Bizantin, cândva o superputere de temut și bastion al creștinătății împotriva expansiunii islamului, devenise acum o umbră a măreției sale de odinioară. Secolele de războaie neîncetate împotriva nenumăraților inamici, luptele interne pentru putere, corupția adânc înrădăcinată și o succesiune de împărați incompetenți au erodat treptat forța acestui imperiu odată glorios.

Deși zidurile Constantinopolului erau încă considerate cele mai impresionante și mai formidabile sisteme de apărare din întreaga lume medievală, orașul suferea. Odată bijuteria Mediteranei, Constantinopolul fusese lovit de un declin sever. Dacă în secolul al XII-lea populația orașului număra 400.000 de locuitori, acum abia mai erau 50.000 de oameni în Constantinopol. Piețele pline de viață și cartierele animate de altădată se transformaseră în câmpuri pustii între zidurile impunătoare.

Constantinopolul nu mai avea resursele necesare pentru a face față presiunii otomane. Populația sa în scădere și economia fragilă au împiedicat recrutarea unui număr suficient de apărători. Giacomo Tedaldi, martor ocular al asediului, a raportat că între 30.000 și 35.000 de civili au fost forțați să apere orașul, dar doar 6.000-7.000 erau soldați adevărați.

Arhiepiscopul Leonard de Chios a remarcat și el situația critică, subliniind că „cei pricepuți în folosirea arcului sau a arbaletei erau prea puțini pentru a apăra toate bastioanele.” Constantinopolul dispunea de câteva tunuri proprii, aproximativ 15 în total, dar majoritatea erau potrivite doar pentru lupta antipersonal. Unul dintre tunurile mai mari, destinat să contracareze artileria otomană, a funcționat bine la început, însă a explodat dramatic în primele zile ale asediului, subminând grav apărarea orașului.

Începutul sfârșitului pentru Imperiul Bizantin

Până la 5 aprilie 1453, forțele otomane au înconjurat complet zidurile Constantinopolului pe uscat, în timp ce flota otomană a blocat intrarea în Bosfor, blocând complet orașul. Nicio provizie și niciun ajutor nu mai puteau ajunge din exterior, iar locuitorii nu mai aveau cale de scăpare. Spre deosebire de asediile anterioare, în care unele provizii reușeau să pătrundă în oraș, de data aceasta blocada era totală.

Cu orașul izolat, sultanul Mehmed al II-lea a trimis un emisar pentru a cere predarea necondiționată a Constantinopolului. Dar răspunsul împăratului Constantin al XI-lea a fost tăcerea. A doua zi, pe 6 aprilie, a început bombardarea nemiloasă a zidurilor de către „Basilic” și alte tunuri otomane.

Tunurile au tras neîncetat, iar până a doua zi o secțiune a zidurilor masive s-a prăbușit. Otomanii au lansat imediat un prim atac, dar apărătorii bizantini, bine organizați, au reușit să respingă asaltul și să repare rapid breșa în timpul nopții, umplând-o cu pământ, cărămizi și piatră. Urma un scurt răgaz, în timp ce otomanii își repoziționau artileria, dar în data de 11 aprilie, bombardamentul furibund a reînceput.^[sursa]

Monstrul lui Orbán: Mare, lent și periculos

Printre tunurile care atacau zidurile se afla și Basilic, monstruosul tun creat de Orbán. Deși puternic, tunul era imens și extrem de dificil de manevrat. Încărcarea și tragerea unui singur foc dura ore întregi. Basilic era compus din două părți separate, care trebuiau asamblate și apoi demontate pentru a putea fi reîncărcat. În partea din spate se introducea o cantitate uriașă de praf de pușcă, iar în față era plasată ghiuleaua de granit, cântărind o jumătate de tonă.

Tunul era așezat pe o platformă instabilă din noroi, întărită cu bușteni de lemn pentru a preveni alunecarea. La aprinderea fitilului, explozia asurzitoare lansa ghiuleaua masivă către zidurile Constantinopolului, provocând distrugeri uriașe. Nu doar zidurile erau afectate, ci și moralul apărătorilor. Reculul imens al tunului era atât de puternic încât uneori îi zdrobea pe propriii operatori.

După fiecare tragere, tunul se încingea atât de tare încât trebuia acoperit cu ulei de măsline cald pentru a preveni fisurarea țevii la contactul cu aerul rece. Procesul de răcire dura mult timp, iar întreaga procedură de reîncărcare era atât de laborioasă încât „Basilic” putea trage doar între trei și șapte focuri pe zi. Acest ritm lent le permitea bizantinilor să facă reparații esențiale la ziduri între focuri. Totuși, tunurile otomane mai mici compensau printr-o cadență mult mai rapidă, reușind să tragă de aproximativ 100 de ori pe zi, continuând să erodeze apărarea Constantinopolului.

Un strigăt de ajutor către Occident

Deși depășiți numeric și tehnologic, apărătorii Constantinopolului au luptat cu disperare. Au respins numeroase atacuri asupra zidurilor, au folosit aruncătoare de pietre și puținele tunuri disponibile pentru a încetini inamicul și au efectuat mai multe ieșiri curajoase împotriva asediatorilor otomani. Noaptea, echipele de reparații lucrau neîncetat pentru a întări zidurile deteriorate. Cu toate acestea, era clar pentru toți că, fără ajutor extern, căderea Constantinopolului era inevitabilă.

Înainte de începerea asediului, împăratul Constantin al XI-lea a trimis cereri disperate de ajutor conducătorilor creștini din Occident. Cu toate acestea, apelurile sale către Papă și alte puteri europene nu au primit răspuns.

Situația geopolitică a Europei de Vest era deosebit de complicată: Franța și Anglia erau încă implicate în Războiul de 100 de Ani, Spania era angajată în campania de Reconquista, iar Sfântul Imperiu Roman era tulburat de instabilitate politică. Ungaria și Polonia încă resimțeau efectele înfrângerii catastrofale de la Varna din anul 1444, iar promisiunile Veneției s-au dovedit a fi lipsite de substanță.

Bătălia pentru Cornul de Aur

Pe 12 aprilie, Mehmed al II-lea a ordonat ca o parte din trupele sale să captureze cetățile bizantine de la Studios și Therapia, strângând lațul din jurul Constantinopolului. În același timp, flota otomană a încercat să forțeze intrarea în portul orașului. Totuși, faimosul lanț uriaș care traversa gura Cornului de Aur s-a dovedit a fi un obstacol insurmontabil. Flota turcă a fost respinsă de două ori de flota bizantină, mai mică, dar extrem de bine organizată.

Pe 17 aprilie, sultanul Mehmed a ordonat un atac de noapte îndrăzneț asupra zidurilor, dar, după o luptă acerbă de patru ore, otomanii au fost din nou respinși. În același timp, marina otomană a fost trimisă să captureze Insulele Prinților din apropiere, pentru a asigura controlul asupra zonelor din jurul capitalei bizantine.

Însă pe 20 aprilie, soarta părea să zâmbească apărătorilor. O flotă compusă din trei nave genoveze, trimise de Papă și încărcate cu provizii, a reușit să spargă blocada otomană, alături de o navă bizantină încărcată cu grâu. Această izbândă neașteptată a fost un adevărat colac de salvare pentru locuitorii asediați și un dezastru moral pentru armata otomană.

Înfuriat de eșec, sultanul Mehmed l-a pedepsit aspru pe amiralul său: l-a deposedat de rang și avere și l-a biciuit în public. Această înfrângere a demoralizat profund trupele otomane și a ridicat moralul apărătorilor, într-atât încât Mehmed a început să se consulte cu consilierii săi, luând în considerare posibilitatea ridicării asediului.

Fără scăpare

În ciuda obstacolelor și a pierderilor, Mehmed al II-lea a decis să continue asediul. Hotărât să cucerească Cornul de Aur, sultanul a mutat mai multe tunuri de pe navele sale și le-a poziționat pe țărmul care domina brațul Marelui Lanț, de unde putea bombarda direct apărătorii lanțului.

Pentru a ocoli bariera impunătoare a lanțului, Mehmed a ordonat construirea unei căi din bușteni unși, pe care a transportat pe uscat aproximativ 70 de nave mici, trecându-le peste Galata. Pe 22 aprilie, flota sa relansată a pătruns în Cornul de Aur. Cu Bosforul blocat și navele otomane în interiorul Cornului de Aur, Constantinopolul a fost complet izolat de orice sprijin extern. Chiar și mica colonie genoveză Pera, care mai trimitea provizii orașului, a fost tăiată de restul lumii.

Pe 28 aprilie, apărătorii creștini au încercat să distrugă flota otomană din Cornul de Aur folosind nave incendiare, însă atacul lor a fost respins cu pierderi grele. Sultanul Mehmed, furios, a ordonat execuția prizonierilor capturați, care au fost trași în țeapă în fața zidurilor orașului. Bizantinii, în replică, au executat 260 de prizonieri otomani pe zidurile Constantinopolului, înfuriind și mai mult asediatorii.

Orașul, deja lipsit de provizii, a fost forțat să-și împartă și mai mult apărătorii, care acum trebuiau să apere și zidurile de-a lungul Cornului de Aur.

Căderea Constantinopolului: începutul sfârșitului

În săptămânile care au urmat, otomanii au continuat să atace breșele din ziduri create de tunurile lor, inclusiv puternicul Basilic. Cu toate acestea, fiecare atac a fost respins cu dârzenie de apărătorii bizantini. După șase săptămâni de bombardament neîncetat, marele tun Basilic a cedat în cele din urmă. Din cauza defectelor de proiectare și a uzurii excesive, tunul a explodat, provocând pagube și în rândul propriei armate.

Atacurile navale asupra Marelui Lanț au continuat, dar și acestea au eșuat. Între timp, otomanii au încercat să submineze zidurile prin tuneluri, dar au fost întâmpinați de o serie de contramăsuri ingenioase. Bizantinii au inundat minele, au săpat contramine și au folosit focul grecesc pentru a arde minerii otomani în tunelurile înguste și claustrofobe. Au avut loc lupte feroce corp la corp sub pământ, unde fiecare metru cucerit a fost plătit cu sânge.

Pe 21 mai, Mehmed a trimis o ultimă delegație împăratului Constantin al XI-lea, oferindu-i o cale de scăpare. Constantin ar fi putut să accepte o trecere sigură pentru el și poporul său în Morea, unde Mehmed i-ar fi permis să domnească ca guvernator al Peloponezului. Cei care ar fi rămas în oraș ar fi fost asigurați de siguranța lor. Însă împăratul a refuzat oferta. Dacă sultanul Mehmed dorea Constantinopolul, trebuia să-l cucerească prin forță.

Sultanul a convocat un nou consiliu de război. Deși unele zvonuri sugerau că forțele occidentale s-ar pregăti să vină în ajutorul orașului, consilierii săi erau împărțiți. Unii l-au sfătuit să ridice asediul, temându-se de o potențială intervenție europeană, dar alții i-au recomandat să continue, argumentând că apărarea orașului era deja slăbită și căderea Constantinopolului era inevitabilă. Mehmed a decis să arunce tot ce avea la dispoziție într-un ultim asalt total asupra zidurilor orașului.

Căderea unui împărat, a unui oraș și a unui imperiu

Pe 29 mai 1453, la scurt timp după miezul nopții, sultanul Mehmed al II-lea a lansat asaltul final asupra Constantinopolului. Orașul, atacat simultan de pe uscat și de pe mare, s-a confruntat cu o ofensivă zdrobitoare. Apărătorii, slăbiți și depășiți numeric, s-au luptat din greu pentru a respinge atacurile care veneau din toate direcțiile.

Asaltul terestru a început cu un bombardament masiv de tunuri, iluminând cerul nopții. Primul val a fost format din recruți creștini ai sultanului, urmați de trupe neregulate, care au atacat zidurile cu o ferocitate neobosită. În același timp, flota otomană a încercat să escaladeze digurile cu scări, într-un atac concertat pe două fronturi. Luptele au fost crâncene și costisitoare pentru ambele tabere, dar atacurile au încetat temporar când Mehmed a ordonat retragerea trupelor sale chiar înainte de răsărit.

După un nou bombardament de artilerie, sultanul Mehmed al II-lea a dat ordinul pentru asaltul final. De data aceasta, atacul a fost condus de trupele sale de elită, ienicerii, și de regimentele palatului. A urmat o bătălie disperată pentru controlul Constantinopolului.

Deși apărătorii, printre care se aflau inclusiv femei și copii, au luptat cu un curaj impresionant, nu au putut rezista valului copleșitor al inamicului. Zidurile, slăbite de săptămâni întregi de bombardamente, au cedat, iar otomanii au pătruns în oraș. Conform legendei, împăratul Constantin al XI-lea, văzând că totul este pierdut, și-a lepădat veșmintele imperiale și s-a aruncat curajos în luptă, preferând moartea în bătălie decât capturarea. Trupul său nu a fost niciodată recuperat.

Căderea Constantinopolului: urmările

Căderea Constantinopolului a avut consecințe profunde și de lungă durată. Cel mai imediat efect a fost sfârșitul Imperiului Bizantin, un imperiu cu o istorie de peste o mie de ani, care a servit drept bastion al creștinătății și al culturii clasice în est. Odată cu prăbușirea Bizanțului, ultima rămășiță a Imperiului Roman de Răsărit a dispărut pentru totdeauna.

Moartea Bizanțului a avut, de asemenea, un impact cultural major. Mulți dintre savanții și artiștii bizantini au fugit în Occident, aducând cu ei idei, filosofii și nenumărate manuscrise clasice. Această migrație intelectuală a avut o influență semnificativă asupra gândirii și tradițiilor occidentale, contribuind direct la Renașterea italiană și la redescoperirea culturii clasice.

Căderea Constantinopolului a afectat și economia globală. Orașul controlase timp de secole principalele rute comerciale dintre Europa și Asia, inclusiv celebrul Drum al Mătăsii. Odată cu prăbușirea sa, puterile occidentale au fost nevoite să caute noi rute comerciale către est. Această nevoie a deschis calea pentru Epoca Explorărilor și a dus la descoperirea Lumii Noi, schimbând cursul istoriei mondiale.

În cele din urmă, căderea Constantinopolului a marcat începutul dominației Imperiului Otoman în regiune, consolidându-l ca o nouă putere mondială și o amenințare semnificativă la adresa Europei creștine.