Cine a fost Nababul, unul dintre cei mai bogați români din istorie: povestea fascinantă a lui Grigore Cantacuzino

La sfârșitul secolului al XIX-lea, unul dintre cei mai bogați români din toate timpurile, Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit „Nababul” trăia în perioada „Belle Époque”, o epocă a eleganței și prosperității care a influențat și Principatele Române. Era supranumit „Nababul” datorită averii sale impresionante, fiind o figură fascinantă a acelor vremuri, cunoscută pentru excentricitățile sale, dar și pentru contribuțiile sale culturale și filantropice.

Averea sa, deși imposibil de cuantificat în epocă, era ușor de ghicit prin proiectele sale extravagante, precum construirea unor palate somptuoase, dintre care unul urma să aibă chiar un acoperiș de aur. Totuși, bogăția sa nu a fost doar un simbol al luxului, ci și al rafinamentului, educației și generozității.

Cantacuzino a sprijinit cultura, arta și administrația românească, lăsând o moștenire durabilă atât prin bijuteriile arhitectonice pe care le-a ridicat, cât și prin susținerea unor artiști care au creat opere nemuritoare.

Nababul, un milionar cu rădăcini imperiale

Gheorghe Grigore Cantacuzino nu a fost un îmbogățit peste noapte. S-a născut în anul 1832 la București, cu rangul de prinț, ca descendent al vestitei familii princiare Cantacuzino, o dinastie cu origini în vechiul Bizanț. Familia sa avea rădăcini adânci în istoria Principatelor Române, descinzând direct din voievozi români și având legături cu împărații bizantini.

Povestea Cantacuzinilor în Țara Românească începe în secolul al XVI-lea, când Andronic Cantacuzino, descendent al împăraților bizantini, a fugit din Constantinopol în anul 1578 pentru a scăpa de represaliile ordonate de sultanul Murad al III-lea împotriva familiei sale.

În exil, neamul Cantacuzinilor a înflorit, ajungând să ocupe tronul Țării Românești de mai multe ori. Printre cei mai cunoscuți membri ai familiei se numără Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, ultimul fiind nepot de soră al lui Șerban Cantacuzino.

Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit „Nababul”, a fost unul dintre cei mai ilustri descendenți ai acestei familii. Istoricul Nicolae Iorga l-a numit „cel din urmă reprezentant al boierului mare de odinioară”, subliniind astfel statutul său de simbol al unei epoci apuse.

O poveste fascinantă, păstrată în documente de arhivă

Viața și realizările „Nababului” sunt bine documentate în arhivele naționale, oferind o perspectivă unică asupra unui personaj care a îmbinat luxul, tradiția și filantropia. Moștenirea sa continuă să impresioneze și astăzi, prin monumentele arhitecturale care îi poartă amprenta și prin contribuțiile sale la cultura românească.

Bogăția lui Gheorghe Grigore Cantacuzino era bine cunoscută în epocă, însă dimensiunea reală a averii sale rămânea un mister. Puterea sa financiară era doar ghicită, bazată pe vastitatea moșiilor pe care le deținea în Țara Românească și pe excentricitățile sale, care ar uimi chiar și astăzi. Potrivit documentelor păstrate, precum cele din colecția Filliti, „Nababul” investea exclusiv în lucruri durabile, menite să reflecte prestigiul și renumele său princiar de-a lungul generațiilor.

Grigore Cantacuzino respecta eticheta și rangul său în toate aspectele vieții. Un exemplu relevant al generozității și opulenței sale este suma fabuloasă pe care a oferit-o pentru o lucrare de artă la o expoziție bucureșteană. Pe 11 mai 1887, în cadrul unei expoziții desfășurate la Palatul Eforiei, pictorul Nicolae Grigorescu și-a expus peste 200 de lucrări. „Nababul” a cumpărat tabloul „Evreul cu gâsca” cu 8.000 de lei aur, o sumă echivalentă astăzi cu aproximativ 90.000 de euro. Acest gest nu doar că l-a susținut pe marele artist, dar a subliniat și pasiunea lui Cantacuzino pentru artă și cultură.

Rivalitatea cu regele și palatul de pe Calea Victoriei

Excentricitatea „Nababului” s-a reflectat și în proiectele sale arhitecturale, care au devenit simboluri ale luxului și prestigiului. Cel mai emblematic exemplu este Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, construit între anii 1898 și 1900. Proiectat de arhitectul Ion Berindey în stil baroc francez inspirat de epoca lui Ludovic al XVI-lea, palatul impresionează prin eleganță și opulență. Fațada sa, decorată cu doi lei și o stemă a familiei Cantacuzino realizată de renumitul sculptor Emil Wilhelm Becker, este o capodoperă în sine.

Costul construcției a fost estimat la 700.000 de lei, echivalentul a câteva milioane de euro astăzi. Cantacuzino a dorit ca acest palat să fie o declarație de putere, demonstrând că averea și statutul său pot rivaliza cu cele ale regilor din dinastia Hohenzollern.

Recepția de inaugurare a palatului, organizată în anul 1906, a fost un eveniment fastuos, aliniat cu jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I. La eveniment au participat peste 600 de invitați, printre care principele Ferdinand și principesa Maria. Dress code-ul impus de „Nababul” a fost unul regal: bărbații trebuiau să poarte medalii și decorații, iar femeile să fie îmbrăcate în ținute elegante, demne de o petrecere la curte.

Palatul a devenit ulterior celebru pentru balurile organizate aici, mai ales de fiul lui Cantacuzino, Mihail, și soția acestuia, Maruca Cantacuzino. În acele vremuri, reședința familiei găzduia și concerte susținute de George Enescu, ceea ce a consolidat statutul său de centru al vieții culturale bucureștene.

Palatul cu acoperiș de aur, visul „Nababului”

Extravaganța lui Gheorghe Grigore Cantacuzino nu s-a limitat la Palatul Cantacuzino din București. Pe vastele sale moșii de la Florești, a început în anul 1911 construcția unui alt palat, proiectat de același arhitect Ion Berindey. Inspirat de palatele Micul și Marele Trianon de la Versailles, „Nababul” a ridicat o bijuterie arhitecturală eclectică, ce îmbină elemente rococo și neoclasice.

Ca și în cazul palatului de pe Calea Victoriei, Cantacuzino a insistat să folosească materiale și muncitori români, inovând prin utilizarea betonului armat. După finalizare, palatul a fost numit „Micul Trianon” și a fost construit ca dar pentru nepoata sa, Alice, fiica lui Mihail Cantacuzino.

Tot la începutul secolului XX, în anul 1901, „Nababul” a pus piatra de temelie a Castelului din Bușteni, o altă realizare arhitecturală impresionantă. Lucrările au durat 10 ani, iar castelul a devenit una dintre cele mai moderne reședințe ale vremii, fiind dotat cu rețea electrică și sistem de distribuție a apei. Castelul era decorat cu grote și elemente arhitecturale spectaculoase, fiind folosit ca reședință de vacanță.

Unul dintre cele mai îndrăznețe planuri ale „Nababului” a fost să acopere castelul cu monede din aur. Se spune că l-a întrebat chiar pe regele Carol I dacă poate realiza acest proiect. Deși planul nu a fost dus la bun sfârșit, intenția reflectă măreția și excentricitatea sa. Toate palatele construite de Cantacuzino poartă stema familiei și simbolurile descendenței sale princiare.

Zgârcitul filantrop

Gheorghe Grigore Cantacuzino avea reputația unui om zgârcit în privința cheltuielilor mărunte, dar extrem de generos în ceea ce privește proiectele durabile și actele filantropice.

„Nababul nu-și arăta mâinile. Le ținea dosite în buzunare, de unde se auzea zăngănitul ritmic al unor obiecte metalice. Se spunea că n-avea niciodată un gologan și că, dacă din întâmplare se urca într-o birjă, n-avea cu ce-o plăti. Nababul se juca cu cheile nenumăratelor sale case de fier, în care nu ținea aur sau argint, ci vrafuri de acte și pergamente, documentele de veacuri ale familiei Cantacuzinilor”, scria I. Gh. Duca în volumul său „Portrete și amintiri”.

Cu toate acestea, reputația de zgârcit era contrazisă de generozitatea sa remarcabilă. În timpul Războiului de Independență din anul 1877, Cantacuzino a donat peste 50.000 de lei în bani și alimente pentru soldați și familiile lor. În anul 1913, la o recepție, a rămas în istorie pentru o donație de 225.000 de lei – o sumă imensă pentru acea vreme – destinată flotei, aviației și ambulanțelor sanitare.

Grigore Cantacuzino, milionarul educat și om de stat vizionar

Gheorghe Grigore Cantacuzino nu s-a limitat la acumularea de avere și cheltuieli extravagante. Avea o educație aleasă și o carieră politică remarcabilă, fiind un reprezentant de seamă al Partidului Conservator și un susținător al valorilor tradiționale. Cu o pregătire academică solidă, a absolvit Facultatea de Drept la București și Paris, obținând doctoratul în drept în anul 1858, la Paris.

Cariera sa juridică a început ca judecător la Tribunalul Ilfov și consilier la Curtea de Apel București, devenind ulterior președinte al acestei instituții. În anul 1866, a contribuit la elaborarea Constituției României, marcându-și astfel influența în istoria legislativă a țării. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, a fost un parlamentar activ, ocupând funcțiile de deputat și senator.

Ca ministru al Finanțelor între anuii 1873 și 1875, Cantacuzino a rămas cunoscut pentru ideea înființării Creditului Funciar Rural, prima instituție bancară cu capital românesc. Adept al unei politici economice stricte, bazate pe reducerea cheltuielilor bugetare, a fost adesea criticat pentru poziția sa austeră, atât de colegii săi, cât și de opinia publică. În fața acestor presiuni, și-a prezentat demisia de onoare.

Primarul Bucureștiului care și-a donat salariul

Implicarea lui Cantacuzino în administrația publică a fost la fel de impresionantă. A ocupat funcția de primar al Bucureștiului în două mandate, între anii 1869-1870 și în 1913. În ambele perioade, a avut o contribuție semnificativă la modernizarea orașului, dezvoltând infrastructura și introducând inovații care au îmbunătățit viața bucureștenilor.

În primul său mandat, „Nababul” a înființat prima stație de omnibuze pentru transport public local. „Consiliul Comunal încurajează inițiativa celor care doresc să înființeze omnibuze pentru transportul persoanelor și bagajelor de la gările drumurilor de fier pentru alte curse în oraș. Până la 1872, se vor înființa trei linii de omnibuz”, consemna Gheorghe Parusi în lucrarea „Cronologia Bucureștilor”.

Tot în această perioadă, s-a deschis Bulevardul Regina Elisabeta, care lega Calea Mogoșoaiei de strada Brezoianu. În al doilea mandat, din 1913, Cantacuzino s-a concentrat pe electrificarea tramvaielor, o măsură inovatoare pentru acea vreme.

Un exemplu memorabil al generozității sale a fost construirea unei fântâni spectaculoase pe Dealul Filaret, pe cheltuiala proprie, fără a folosi bani din bugetul Primăriei. În plus, Cantacuzino și-a donat integral salariul obținut ca primar, consolidându-și reputația de filantrop dedicat comunității.

Îngropat de răscoala de la 1907

Ultimii ani ai carierei politice a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, „Nababul”, au fost umbriți de una dintre cele mai mari crize sociale din istoria modernă a României: Răscoala de la 1907. Aceasta, ultima mare răscoală țărănească din Europa, a fost un moment decisiv care a știrbit imaginea lui Cantacuzino și a marcat sfârșitul dominației Partidului Conservator.

În calitate de mare proprietar de pământ, Cantacuzino s-a opus vehement reformelor agrare, inclusiv exproprierilor și împroprietăririi masive a țăranilor. Această poziție l-a transformat într-o figură detestată de țărănime, care vedea în el un simbol al inechității sociale. Situația s-a agravat în anul 1907, când, aflat în funcția de prim-ministru și președinte al Partidului Conservator, „Nababul” a fost acuzat că nu a gestionat cu responsabilitate mișcările țărănești.

Protestele, alimentate de nemulțumirile legate de condițiile de viață și lipsa de reforme, s-au transformat rapid într-o răscoală de proporții, soldată cu pierderi masive de vieți omenești și distrugeri. În loc să aplaneze conflictul, Cantacuzino a adoptat o poziție rigidă, considerând răscoala drept o manifestare de „dezordine și anarhie”. „Este un vânt puternic de dezorganizare și desfrâu, care suflă peste țara întreagă, iar simțul de dezordine și anarhie a pătruns adânc în mintea întunecată a populațiunii noastre rurale”, declara el.

Această percepție distantă și lipsa unor măsuri rapide pentru a răspunde cerințelor țărănimii au dus la înlăturarea Partidului Conservator de la guvernare. „Nababul” a pierdut atât funcția de prim-ministru, cât și poziția de lider al partidului, iar evenimentele din anul 1907 au rămas o pată neagră asupra moștenirii sale politice.

După retragerea sa din viața publică, Cantacuzino s-a concentrat pe afacerile sale și pe administrarea proprietăților. A murit în data de 22 martie 1913, la venerabila vârstă de 81 de ani, în urma unei pneumonii. Deși viața sa a fost marcată de succese remarcabile, dar și de controverse, „Nababul” rămâne o figură emblematică a epocii sale, un simbol al bogăției, tradiției și contradicțiilor sociale ale României de la începutul secolului XX.