Misiune Imposibilă: castori paraşutaţi din avion într-o încercare spectaculoasă de conservare a speciei

Dacă cineva ar fi privit spre cer în partea potrivită a statului american Idaho la sfârșitul anilor ’40, este posibil să fi fost martorul unui eveniment ciudat şi să fi văzut castori paraşutaţi din avion. Abordarea neconvențională a gestionării faunei sălbatice a venit ca răspuns la conflictul care apărea între castorii nativi din sud-vestul statului Idaho și prevalența tot mai mare a unei specii invazive: oamenii.

Nu ne înțelegem întotdeauna bine cu castorii din cauza iubirii noastre pentru copaci și apă curgătoare: două lucruri despre care castorii au multe de spus. Tăierea copacilor le permite castorilor să construiască baraje, transformând cursurile de apă în zone umede înecate în apă, pentru care sunt mult mai bine adaptați. Din păcate, acest obiectiv intră în conflict cu oamenii, care, din motive lesne de înţeles, preferă ca locuinţele lor să fie uscate.

Pe măsură ce locuitorii din SUA au migrat departe de orașe și mai departe în sălbăticie, Departamentul de Pescuit și Vânătoare din Idaho (IFG) a putut vedea că „problema castorilor” pe care o gestionează din anii ’30 nu avea decât să se agraveze. Cu toate acestea, nici exterminarea animalelor nu era o opțiune dezirabilă, deoarece castorii oferă servicii ecosistemice valoroase, creând un mediu care promovează calitatea apei și habitatele biodiverse și reducând riscul de eroziune.

Înarmați cu nimic altceva decât niște castori, un vis și un depozit plin de parașute, oamenii au au pus la cale un plan bizar.^[sursa]

Castori paraşutaţi din avion, într-un plan neobişnuit de relocare

Într-un document din anul 1950 intitulat „Transplantarea castorilor cu avionul și parașuta”, Elmo Heter, angajat al IFG, a explicat de ce metodele mai convenționale de transplantare a castorilor au eșuat în trecut, descriind-o ca fiind „dificilă, prelungită [și] costisitoare” și cu un nivel de „mortalitate ridicată în rândul castorilor”.

Printre metodele criticate de transport ale acestora se număra și cea în care castorii erau relocaţi cu caii. După ce erau împachetați şi urcaţi pe cai, castorii erau expuși la căldura directă a Soarelui timp de zile întregi, ceea ce ducea la imposibilitatea de a se hrăni, la o creștere din ce în ce mai „beligerantă” și, prea des, la moarte.

„Era evident că o metodă de transport mai rapidă, mai ieftină și mai sigură era o necesitate vitală. Folosirea avioanelor și a parașutelor a umplut această nevoie.”, a scris Elmo Heter.

Înainte de a-și elibera castorii special antrenaţi din forţele aeriene, IFG a testat greutăți fictive pentru a stabili că, în mod întâmplător, exista un surplus de parașute din Al Doilea Război Mondial care ar putea fi folosite pentru a îndeplini neobişnuita misiune. Se părea că statul american se putea ocupa de un surplus de castori și de parașutele din cel de-Al Doilea Război Mondial dintr-o singură lovitură, cu un joc de cuvinte.

Astfel, castorii au fost puși în perechi în cuști și fiecărei perechi i s-a atașat o parașută. Când aeroplanul ajungea deasupra zonei pentru relocare, animalele erau parașutate spre sol.

Această modalitate reducea și costurile relocării, dar împiedica și castorii să fugă din locul în care erau duși, dat fiind faptul că aveau un partener lângă ei. Dar, a existat și un „încăpățânat”. Chiar primul din batalioanele de castori paraşutaţi din avion.

Un castor rebel, numit Geronimo

„Un mascul bătrân, pe care l-am botezat Geronimo, a fost parașutat iar și iar, dar de fiecare dată fugea din cușcă după aterizare, iar cineva trebuia să-l prindă. Până la urmă, cred că s-a resemnat, pentru cî, după o vreme, a revenit de bună voie în cușcă.”, mai nota Heter.

Totuși, Geronimo nu se putea plânge de o viață prea rea, câtă vreme trei femele au fost însoțitoarele lui. Chiar dacă Geronimo a stat mai mult timp în cușcă, atâta vreme cât haremul său a inspectat noul teritoriu, colonia întemeiată de el a înflorit, așa cum au arătat rapoartele ulterioare.

Geronimo a deschis drumul altor 76 de castori pentru zborurile și parașutările din toamna anului 1948, misiunea soldându-se cu doar un deces, survenit, cel mai probabil, chiar din vina animalului.

O defecțiune a cuștii în care era, a făcut ca mamiferul să se elibereze înainte de parașutare. Dar rămâne de neînțeles decizia lui fatală de a sări din avion, fără parașută.

Metoda de aruncare a castorilor a fost analizată ulterior, unde s-a dovedit că metoda parașutei era mai ieftină decât metoda anterioară, cu aproximativ 16 dolari per castor, reducând totodată şi numărul animalelor moarte, dar și orele de muncă necesare pentru a finaliza călătoria.

Castorii au reapărut în România, după 200 de ani

Mutându-ne de partea cealaltă a oceanului, castorii nu sunt atât de deranjanţi pe meleagurile noastre.

În anul 2020, un castor a fost filmat pe râul Cugir, un afluent al Mureșului, după ce, vreme de aproape 200 de ani, fusese considerat specie dispărută în țara noastră.

Mai mult decât atât, printr-un program din anul 2021 finanțat de fonduri europene, aproximativ 90 de castori urmau să fie relocați în România, din Germania și Cehia, în județele Sibiu și Brașov. Misiunea castorilor este aceea de a purifica apele din zonă prin barajele naturale pe care aceste mamifere le construiesc cu mare măiestrie.