Zecile de soluții propuse până acum ca explicaţie pentru Paradoxul Fermi, care evidențiază misterul generat de raportul dintre vastitatea Universului și absența oricăror dovezi ale existenței altor civilizații inteligente în afară de cea umană, s-au bazat pe presupuneri greșite. Răspunsul la paradox ar putea fi însă unul inedit. Aceasta este opinia lui Vojin Rakic, cercetător la Universitatea din Belgrad, exprimată într-un studiu recent publicat în International Journal of Astrobiology.[sursa]
Rakic afirmă că majoritatea încercărilor de a explica paradoxul lui Fermi au fost influențate de un concept eronat: antropocentrismul. Acest termen descrie tendința de a plasa omul în centrul înțelegerii universului și, implicit, al apariției vieții.
O astfel de abordare își are originea în urmă cu cel puțin 2.500 de ani, odată cu Protagoras, primul sofist al Greciei antice. Acesta, citat ulterior de Platon, a enunțat o maximă care a rămas celebră până astăzi: „Omul este măsura tuturor lucrurilor.”
O nouă explicaţie pentru Paradoxul Fermi
Pe scurt, această perspectivă antropocentrică consideră înțelegerea umană a fenomenelor ca fiind superioară sau chiar unică. Oamenii de știință, afirmă Rakic, au căzut în capcana acestei perspective limitate, fiind imposibil să evaluăm posibilele inteligențe extraterestre prin prisma experienței umane, care, oricât ar fi de avansată, rămâne extrem de limitată.
Chiar și atunci când se discută scenarii despre civilizații care au dezvoltat tehnologii superioare pentru a-și ascunde prezența, aceste teorii se referă tot la limitele percepției umane. Aici intervine un cerc vicios, afirmă autorul studiului.
Posibile soluții la Paradoxul lui Fermi
Una dintre cele mai cunoscute abordări ale paradoxului lui Fermi este „Ipoteza Pământului rar”. Aceasta sugerează că ciclul evolutiv care a dus la apariția vieții multicelulare și, ulterior, la inteligența umană, este extrem de rar. Practic, combinația circumstanțelor astrofizice și geologice care a dus la un astfel de rezultat este fie extrem de improbabilă, fie chiar unică în univers. Prin urmare, fie suntem singuri în tot universul, fie numărul civilizațiilor inteligente este extrem de redus.
„Ipoteza inteligenței rare” pornește de la un raționament similar. Deși apariția vieții ar putea fi un fenomen relativ comun în univers, apariția inteligenței superioare necesită circumstanțe excepționale.
Un exemplu simplu: omul nu este singura specie inteligentă de pe Terra. Delfinii, primatele sau chiar cefalopodele prezintă un nivel ridicat de inteligență. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste specii nu este capabilă să construiască zgârie-nori sau să efectueze zboruri spațiale. Astfel, probabilitatea existenței unor civilizații avansate tehnologic în univers este foarte redusă, dacă nu chiar inexistentă.
O altă abordare este „Ipoteza anihilării vieții”, care nu susține unicitatea sau raritatea inteligenței superioare, dar subliniază hazardul la care este expusă aceasta. Un exemplu ar fi asteroidul care a dus la dispariția dinozaurilor. Deși nu vorbim despre o specie inteligentă, dacă un astfel de eveniment ar avea loc astăzi, consecințele ar fi similare. Situația s-ar repeta în cazul unor supervulcani, a încălzirii globale extreme sau a altor fenomene distructive majore.
Frecvența acestor fenomene pe scara temporală a universului sugerează că majoritatea formelor de viață inteligente ar fi fost distruse înainte de a dezvolta tehnologia necesară pentru a comunica la nivel cosmic.
Tendința de autodistrugere a formelor avansate de inteligență este o altă ipoteză care ar putea explica paradoxul lui Fermi. Fie că este vorba despre tehnologii care duc la distrugerea habitatelor sau a planetei, fie despre conflicte care conduc la anihilare, toate aceste scenarii par la fel de plauzibile.
Dezvoltarea călătoriilor interstelare ar putea expune specia la riscuri mai mari, precum contaminarea accidentală, epuizarea resurselor sau erori fatale în utilizarea inteligenței artificiale.
Stephen Hawking a propus un scenariu alternativ, sugerând că la un anumit nivel de dezvoltare, acumularea de cunoștințe devine mult mai importantă decât transmiterea lor. Într-un astfel de stadiu, sistemul ar putea deveni instabil și s-ar putea autodistruge.
O altă ipoteză este aceea a tendinței de a-i distruge pe ceilalți. Există posibilitatea ca toate civilizațiile inteligente să manifeste o astfel de tendință, considerând alte specii drept rivale sau amenințări. În acest caz, scenariul anihilării majorității civilizațiilor inteligente devine plauzibil.
Barierele comunicării
O alternativă la ipotezele de mai sus este imposibilitatea civilizațiilor de a comunica între ele. O variantă a acestui scenariu este „incompatibilitatea tehnologică”. O civilizație extraterestră avansată ar putea folosi un sistem de comunicare pe care omenirea nu îl poate percepe sau, dacă îl poate percepe, semnalele sunt transmise într-o perioadă atât de scurtă încât probabilitatea de a fi recepționate este aproape nulă.
Distanțele uriașe dintre lumile locuite de specii inteligente și avansul tehnologic ar putea reprezenta, de asemenea, bariere semnificative. Este posibil ca alte specii inteligente să fi atins un nivel atât de avansat încât să fi transcedat forma fizică, creând medii virtuale în care și-au transferat conștiința. În acest caz, comunicarea cu specia umană ar fi imposibilă.
O altă ipoteză sugerează că civilizațiile avansate ar putea să nu dispună de resursele necesare pentru a dezvolta colonii interstelare și, implicit, pentru a comunica între diferite sisteme solare.
O alternativă inedită la Paradoxul lui Fermi
Pe lângă toate aceste ipoteze, există și altele. Omenirea a avut la dispoziție un timp extrem de scurt pentru a „asculta” spațiul cosmic în căutarea semnalelor de la alte civilizații. Sau, poate, toate civilizațiile ascultă, dar nimeni nu transmite.
Poate că Terra este evitată intenționat, fiind considerată prea periculoasă. Sau poate că extratereștrii sunt deja aici, dar nu doresc să fie descoperiți, deși uneori își dezvăluie prezența. Acestea sunt doar câteva dintre ipotezele care circulă în comunitatea științifică și nu numai.
Totuși, toate aceste ipoteze se bazează pe același concept de antropocentrism, subliniază Vojin Rakic. Problema începe de la premisa greșită, deoarece observația și înțelegerea umană sunt limitate.
Este foarte posibil, afirmă Rakic, ca formele de viață extraterestre să fie atât de diferite încât să nu poată fi detectate de simțurile sau tehnologia umană. Și nu, nu vorbim despre cazuri ipotetice în care extratereștrii se ascund intenționat.
Astfel de entități ar putea exista în dimensiuni pe care oamenii nici măcar nu și le pot imagina, darămite să le acceseze. Această ipoteză a fost denumită „soluția limitărilor epistemologice umane”.
Să luăm, de exemplu, cazul unui vierme, sugerează cercetătorul sârb. Un vierme nu va percepe omul așa cum oamenii se percep pe ei înșiși. Da, poate interacționa cu oamenii. De exemplu, un om poate ucide un vierme, dar viermele de lângă acesta nu va înțelege niciodată ce sau cine a cauzat moartea primului.
O altă posibilitate este aceea în care entitățile extraterestre îi pot percepe pe oameni, dar într-un mod în care oamenii nu sunt capabili să reacționeze. Astfel, este posibil ca aceste entități să coexiste cu noi fără a putea fi observate, așa cum un vierme nu ne poate percepe pe noi. Pur și simplu, nu are simțurile necesare pentru a ne percepe într-un mod similar cu percepția umană.
În consecință, este probabil ca oamenii să experimenteze efectele acțiunilor unor astfel de forme de viață, fără a fi conștienți de existența acestora. Astfel, oamenii nu ar avea nicio idee despre prezența lor.
Problema celor trei dimensiuni
Omul, afirmă Vojin Rakic, este capabil să perceapă trei dimensiuni. Un vierme, de exemplu, ar putea percepe doar o singură dimensiune. Unul mai avansat ar putea percepe două dimensiuni. Cu toate acestea, aproape sigur, există și alte dimensiuni ale spațiului.
De asemenea, percepția timpului este limitată. Oamenii percep doar o singură dimensiune a timpului, ca o linie dreaptă în care doar trecutul este cunoscut. Avem o idee despre viitor, dar nu știm cu certitudine ce se va întâmpla. În aceeași ordine de idei, ar putea exista și alte dimensiuni ale timpului. De exemplu, viitorul ar putea exista într-un Univers care ne înconjoară, dar pe care nu îl putem observa.
Spațiu-timpul ar putea avea mai mult de cele trei dimensiuni observabile. Și, sincer, nici măcar nu ne putem imagina cum ar arăta un univers cu doar două dimensiuni, darămite cu mai multe.
Din acest punct de vedere, comparativ cu alte specii care pot percepe astfel de dimensiuni, suntem la nivelul unui vierme care percepe doar una singură. Și, în astfel de universuri, să le numim universuri paralele, ar putea exista oameni, dar mult mai inteligenți decât noi.
Aşădar, Paradoxul lui Fermi este un paradox doar dacă îl privim dintr-o perspectivă antropocentrică.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
