Regina Isabela a Franţei, „Lupoaica”: frustrată şi umilită de soţ, s-a răzbunat într-un mod înfiorător

Isabela a Franței a fost regina consoartă a regelui Eduard al II-lea al Angliei. După ce a orchestrat o lovitură de stat pentru a-l detrona pe soțul ei, a devenit regentă pentru fiul lor, Eduard al III-lea, până când acesta a preluat puterea în anul 1330, forțând-o să se retragă. Isabela a murit în anul 1358 și a rămas în istorie cunoscută drept „Lupoaica Franței”.

Viața timpurie

Isabela a fost fiica regelui Filip al IV-lea al Franței, cunoscut drept Filip cel Frumos, și a Ioanei I de Navarra. Deși data exactă a nașterii sale nu este cunoscută, majoritatea surselor istorice plasează acest eveniment în jurul anului 1292, la Paris. Era cea mai tânără dintre cei patru frați și singura fiică a regelui Filip care a supraviețuit copilăriei.

Isabela a crescut în jurul Palatului Louvre și al Palais de la Cité din Paris, unde a beneficiat de o educație de elită, învățând de la cele mai strălucite minți ale vremii sale. Acest lucru era remarcabil pentru o femeie din epoca ei, iar inteligența i-a servit de-a lungul vieții în atingerea ambițiilor politice. Totuși, în ciuda acestui privilegiu, nu a scăpat de destinul de a fi căsătorită în scopuri politice.

La vârsta de 12 ani, tatăl ei a aranjat căsătoria cu Eduard al II-lea al Angliei, cu opt ani mai în vârstă decât ea. Căsătoria, care a avut loc la 25 ianuarie 1308, la Boulogne-Sur-Mer, avea scopul de a repara relațiile deteriorate dintre Franța și Anglia, iar Isabela urma să susțină interesele franceze la curtea engleză. Însă, chiar de la început, semnele neînțelegerii au fost evidente.^[sursa]

La nuntă și, mai târziu, la încoronarea din 25 februarie 1308, Eduard l-a favorizat pe apropiatul său Piers Gaveston, acordându-i toate bijuteriile și însemnele regale care i se cuveneau Isabelei. Deși sursele contemporane o descriu pe regină drept reținută și stoică în fața acestor insulte, emisarii francezi au fost atât de jigniți încât au părăsit Anglia furioși, ducând cu ei orice urmă de bunăvoință.

În primii ani ai mariajului, Isabela a încercat să joace rolul de mediator la curtea lui Eduard. În ciuda favoritismului constant pe care soțul ei îl arăta lui Gaveston, regina a ales să colaboreze cu acesta, în speranța de a asigura stabilitatea regatului.

Relația cu favoriții regelui

În timp ce Isabela căuta o cale de cooperare, baronii englezi erau profund nemulțumiți de Gaveston, pe care îl vedeau ca pe un parvenit lipsit de rangul necesar pentru a influența un rege. Opoziția nobililor, condusă de vărul primar al lui Eduard, contele de Lancaster, a ajuns la apogeu atunci când aceștia l-au forțat pe rege să accepte un set de ordonanțe care limitau drastic puterea regală, obligându-l să ceară aprobarea lor pentru a ridica taxe sau a comanda armate. O parte esențială a acestor ordonanțe, articolul 20, cerea expulzarea definitivă a lui Gaveston, amenințând cu pedeapsa capitală dacă se va întoarce.

Eduard, dorind să evite un război civil, a cedat, dar la doar trei luni după această concesie, l-a rechemat pe Gaveston în Anglia, anulând ordonanțele și provocând furia nobililor. Lancaster și trupele sale au reacționat rapid, capturându-l pe Gaveston și aducându-l la castelul Warwick, unde a fost judecat de un juriu format din cei mai mari dușmani ai săi. Verdictul era stabilit dinainte: Gaveston a fost condamnat la moarte și executat prin decapitare la Blacklow Hill.

Execuția lui Gaveston a reprezentat un punct de cotitură în conflictul dintre Eduard și nobili. Regele fusese forțat să accepte limitări drastice ale puterii sale, dar ura personală a lui Lancaster și setea sa de putere l-au determinat să meargă prea departe. Eduard, umilit și furios, își dorea acum revanșa.

În ciuda tensiunilor create din cauza favoritului regal, Piers Gaveston, relația dintre Isabela și Eduard al II-lea părea inițial să rămână solidă. La 13 noiembrie 1312, la Castelul Windsor, Isabela a dat naștere primului lor fiu, viitorul rege Eduard al III-lea, iar mai târziu au avut încă trei copii: John, născut în anul 1316; Eleanor, în anul 1318; și Joan, în anul 1321. Pe măsură ce baronii și-au temperat rebeliunile și viața de familie s-a stabilizat, Eduard a decis să-și reia ambițiile militare împotriva Scoției.

Dezastrul de la Bannockburn

Însă această decizie s-a dovedit a fi o catastrofă. În Bătălia de la Bannockburn din anul 1314, Eduard a suferit o înfrângere devastatoare în fața regelui scoțian Robert Bruce. Armata engleză a fost aproape complet anihilată, iar pierderile au inclus mulți dintre nobilii de rang înalt loiali lui Eduard. Această umilință militară a amplificat disensiunile interne. În mod particular, contele de Lancaster, un vechi adversar al regelui, a refuzat să participe la bătălia împotriva Scoției. Eduard a considerat aceasta drept o trădare și a început să caute noi aliați care să-l ajute să-l înfrunte pe Lancaster.

Noii săi susținători au fost familia Despenser, un duo tată-fiu extrem de loiali regelui, care dețineau vaste domenii de-a lungul graniței cu Țara Galilor. Eduard le-a permis Despenserilor să se îmbogățească, preluând proprietățile nobililor rivali, ceea ce a condus la tensiuni în întreaga Anglie.

Unul dintre cei afectați de această situație a fost Roger Mortimer, un nobil care și-a pierdut pământurile în favoarea Despenserilor. Loial inițial lui Eduard, Mortimer a cerut ajutorul regelui pentru a-și recupera proprietățile, însă Eduard a refuzat să ia măsuri care ar fi putut periclita relația cu favoriții săi. Dezamăgit și furios, Mortimer a inițiat o rebeliune împotriva regelui, dar a fost capturat în ianuarie 1322 și închis la Turnul Londrei.

În același an, Eduard și-a răzbunat vechea umilință suferită din partea lui Lancaster. Acesta din urmă a fost prins în timp ce trimitea scrisori secrete lui Robert Bruce, ceea ce a fost considerat o trădare. Fără un proces formal, Eduard l-a executat pe Lancaster, aplicându-i același tratament pe care acesta îl folosise împotriva lui Gaveston.

Regina Isabela a Franţei: izolată și marginalizată

În timpul acestor frământări politice, Isabela a rămas la diversele sale reședințe regale, crescându-și copiii și, aparent, sprijinindu-și soțul. În octombrie 1321, ea a încercat să-l apere pe Eduard împotriva baronilor, opunându-se noilor ordonanțe care urmăreau să reducă influența Despenserilor. Cu toate acestea, Despenserii complotau împotriva ei, văzând-o ca pe o amenințare.

Aceștia au lansat o campanie de defăimare, numind-o „spion străin” și îndepărtând toate doamnele sale franceze de la curte. I-au confiscat pământurile, averea și chiar copiii. Disperată, Isabela i-a cerut ajutor lui Eduard, însă acesta a refuzat să intervină. Astfel, Isabela, trădată de propriul soț și dezmoștenită de putere, devenea cel mai periculos adversar al lui Eduard.

Isabela în Franța: Planul de răzbunare

În această perioadă de tensiune, Isabela a văzut o oportunitate de a-și restabili influența. Eduard al II-lea era încă obligat să presteze omagiu regelui Franței pentru teritoriile pe care le deținea în sudul acestei țări. Tradiția cerea ca regele englez să călătorească în Franța pentru a-și arăta loialitatea, dar Eduard evitase această obligație de mai mulți ani. Relațiile dintre cele două națiuni erau tensionate, iar când regele a refuzat să meargă personal în Franța și nu voia să-l lase pe Despenser să părăsească Anglia, Isabela s-a oferit să meargă în locul lui.

Regina și-a motivat oferta sub pretextul că fratele ei, regele Franței, ar putea accepta o soluție negociată dacă Isabela ar fi intermediarul. Convins că soția sa era încă loială, Eduard a fost de acord să o trimită în Franța ca emisar oficial.

Ajunsă la curtea franceză, Isabela a reușit să negocieze un tratat de pace cu fratele ei, regele Franței, și i-a cerut lui Eduard al II-lea să i se alăture pentru a semna actele. Regele, însă, temându-se să-i lase singuri pe favoriții săi, Despenserii, în Anglia, a refuzat să plece. Isabela i-a sugerat atunci să trimită pe fiul lor cel mare, viitorul Eduard al III-lea, în locul său. Eduard a fost de acord, iar tânărul prinț s-a alăturat mamei sale în Franța.

Odată cu moștenitorul tronului alături de ea, Isabela deținea acum un atu major. Într-o mișcare care a șocat curtea franceză, a început să poarte veșminte de doliu și a declarat public că se consideră „văduvă”, afirmând că pentru ea, Eduard al II-lea era „mort” până când acesta nu va îndepărta pe Despenserii de la curte. În același timp, la curtea franceză a sosit Roger Mortimer, nobilul care se revoltase împotriva regelui în anul 1322 și care evadase recent din Turnul Londrei. În câteva săptămâni, Isabela și Mortimer au devenit amanți.

În anul 1326, Isabela, Mortimer și prințul Eduard au decis să se întoarcă în Anglia pentru a-l răsturna pe Eduard al II-lea. Au debarcat la Essex și au mărșăluit spre Londra, unde au fost întâmpinați cu un val de susținere publică. Nemulțumirea față de rege era atât de profundă încât, în câteva săptămâni, Isabela și Mortimer au preluat controlul asupra țării fără vărsare de sânge. Eduard al II-lea a fugit spre nord, dar a fost capturat, iar fiul său a fost încoronat Eduard al III-lea la Westminster Abbey, la 29 ianuarie 1327.

Isabela, regenta necruțătoare

După încoronarea fiului ei, Isabela și Mortimer au devenit, de facto, conducătorii Angliei. Însă, în loc să învețe din greșelile soțului său, Isabela a urmat același drum al lăcomiei. Ea și Mortimer au început să se îmbogățească rapid, consolidându-și puterea în detrimentul nobilimii. În timp ce regele Eduard al III-lea era încă minor, depindea de mama sa, dar relația dintre cei doi se deteriora treptat.

În timpul acestei perioade, Anglia a fost marcată de acte violente. Eduard al II-lea a murit în circumstanțe misterioase în Castelul Berkeley. Unele surse susțin că a fost torturat în mod sadic, fiind ucis prin introducerea unui vătrai încins în anus. Alte relatări afirmă că ar fi fost sufocat în somn, în timp ce altele susțin că a fugit în Italia și a trăit restul vieții ca pustnic. Indiferent de adevăr, regele dispăruse în anul 1326.

Familia Despenser a plătit un preț greu pentru apropierea faţă de Eduard al II-lea. Hugh Despenser cel Bătrân a fost decapitat la 26 octombrie 1326, iar fiul său, Hugh Despenser cel Tânăr, a suferit o moarte crudă, specifică trădătorilor, fiind spânzurat, tras pe roată și eviscerat. Relatările contemporane o descriu pe Isabela asistând impasibilă la execuție, mâncând un măr în timp ce privea cu calm oribila scenă.

Pe măsură ce nobilimea a început să se revolte împotriva abuzurilor Isabelei și ale lui Mortimer, regina a răspuns cu o forță de neînduplecat. Îmbrăcată în armură, călare pe un cal de război, i-a înfruntat pe nobili, iar când aceștia s-au predat, i-a executat fără milă. Aceste acțiuni sângeroase i-au adus faimoasa poreclă de „Lupoaica Franței”.

Căderea Isabelei

După patru ani de regență, Eduard al III-lea s-a săturat de influența copleșitoare a mamei sale și a lui Mortimer. În anul 1330, împreună cu câțiva nobili loiali, tânărul rege a organizat un complot pentru a-i captura pe cei doi. Folosind pasaje secrete sub Castelul Nottingham, i-a surprins pe Isabela și pe Mortimer în timpul nopții. Mortimer nu a avut timp nici măcar să se îmbrace înainte de a fi prins.

Isabela a implorat pentru viața iubitului ei, dar Eduard nu a ascultat. Mortimer a fost condamnat la moarte și spânzurat la Tyburn pe 29 noiembrie 1330, punând capăt regenței sale brutale.

În ciuda rebeliunilor și vărsărilor de sânge, Eduard al III-lea a fost milos față de mama sa. Isabela a fost exilată din politică, dar a trăit liniștită în reședințele sale regale, participând ocazional la evenimentele de la curte și petrecând timp cu nepoții săi. Nu a mai avut niciodată vreo putere reală.

Isabela a murit la 22 august 1358, la Castelul Hertford, la vârsta de aproximativ 63 de ani. A fost înmormântată la Christ Church Greyfriars din Londra. Descendența sa a avut un impact major asupra istoriei Angliei și Franței. Toți monarhii englezi și scoțieni de după ea sunt descendenți ai Isabelei. În plus, prin pretențiile ei asupra tronului francez, Isabela a fost unul dintre catalizatorii Războiului de 100 de ani, în care fiul ei, Eduard al III-lea, a luptat pentru a revendica coroana Franței.