Atunci când auzim despre oameni care și-au vândut sufletul Diavolului, fie expresia vine din partea unor persoane frustrate și invidioase pe succesul cuiva, fie succesul persoanei respective vine din practici nu tocmai ortodoxe.
În labirintul istoriei umane, eterna căutare a unei căi facile către plăceri efemere, averi colosale sau putere absolută a împins, nu o dată, indivizi spre gesturi extreme. Fascinația întunecată a compromisului suprem, a alianței cu forțe oculte în schimbul împlinirii celor mai arzătoare dorințe, a alimentat nenumărate legende. Vă propunem o incursiune în biografiile a zece personalități remarcabile, învăluite în mister și despre care se șoptește că ar fi recurs la pactul cu răul ultim pentru a-și atinge țelurile.[sursa]
10 oameni care și-au vândut sufletul Diavolului
#10. Papa Silvestru al II-lea (Gerbert d’Aurillac) (cca. 945 – 12 mai 1003)
Considerat unul dintre cei mai luminați erudiți ai epocii sale, Papa Silvestru al II-lea, născut Gerbert d’Aurillac, a strălucit prin cunoștințele sale vaste în matematică, astronomie și mecanică. I se atribuie merite de pionierat, precum invenția orgii hidraulice, a ceasului cu pendul și, crucial, introducerea cifrelor arabe în Europa Occidentală.
Opera sa scrisă acoperă domenii variate, de la matematică și științe naturale la muzică, teologie și filosofie. Primul papă de origine franceză, Silvestru al II-lea a fost, fără îndoială, cea mai influentă figură pontificală a secolului al X-lea. Însă, la moartea sa, o aură de mister i-a învăluit moștenirea: zvonuri persistente au început să circule, sugerând că extraordinara sa inteligență și geniul său inventiv nu ar fi fost altceva decât fructul unui pact încheiat cu diavolul. Cel mai probabil, aceste legende sumbre au fost alimentate de contactele sale frecvente cu mințile științifice luminate ale lumii arabe și de eforturile sale curajoase de a stârpi simonia – vânzarea funcțiilor bisericești – din sânul Bisericii.
#9. Niccolò Paganini (27 octombrie 1782 – 27 mai 1840)
Numele lui Niccolò Paganini este sinonim cu virtuozitatea absolută la vioară, fiind considerat unul dintre cei mai mari violoniști ai tuturor timpurilor. Cu o precocitate uluitoare, a învățat să cânte la mandolină la vârsta de cinci ani și compunea deja la șapte. Debutul său public a avut loc la doisprezece ani, dar la șaisprezece, o criză personală l-a aruncat în ghearele alcoolismului. Reușind să învingă acest viciu, la 22 de ani, Paganini a erupt pe scena muzicală, devenind primul superstar în adevăratul sens al cuvântului.
Tehnica sa era de-a dreptul nepământeană: putea acoperi trei octave pe patru coarde, o performanță considerată aproape imposibilă chiar și astăzi. Celebrele sale 24 de Capricii, compuse la 23 de ani, au rămas multă vreme inaccesibile majorității violoniștilor. Se spunea că interpretarea sa a pasajelor tandre smulgea lacrimi publicului, în timp ce piesele sale vibrante, precum „Le Streghe” („Dansul Vrăjitoarelor”), alimentau credința că talentul său supranatural era rodul unui pact diabolic.
Unii spectatori jurau chiar că l-ar fi zărit pe diavol ajutându-l în timpul concertelor. Din cauza acestor asocieri și a refuzului de a primi ultimele taine, trupul lui Paganini nu a fost înhumat creștinește la Genova. Abia după patru ani și o intervenție la Papă, rămășițele sale au fost transportate în oraș, dar tot nu au fost îngropate. Odihna veșnică și-a găsit-o abia în anul 1876, într-un cimitir din Parma.
#8. Gilles de Rais (cca. 1404 – 26 octombrie 1440)
Contemporanii îl descriau pe Gilles de Rais ca fiind un bărbat inteligent, curajos și de o frumusețe frapantă, accentuată de o barbă negru-albăstruie. Provenind din una dintre cele mai ilustre familii bretone, Gilles a intrat în posesia unei averi și a unei puteri considerabile la moartea tatălui său, pe când avea doar 20 de ani. Această opulență avea să-i grăbească însă declinul.
Prins într-un vârtej al extravaganței și al dorinței de a-și etala statutul, și-a risipit cu repeziciune averea. Disperat, s-a afundat în practici oculte, sub îndrumarea unui anume Francesco Prelati, care i-a promis că îi va reda prosperitatea pierdută prin sacrificarea unor copii unui demon pe nume „Baron”. În timpul acestei perioade de teroare, se estimează că Gilles de Rais a violat, torturat și ucis între 80 și 200 de copii. A fost în cele din urmă judecat, găsit vinovat și executat prin spânzurare și ardere.
#7. Generalul Jonathan Moulton (21 iulie 1726 – 18 septembrie 1787)
Parcursul lui Jonathan Moulton a început modest, ca ucenic de tâmplar, dar în anul 1745 s-a înrolat în Armata Noii Anglii, luptând în Războiul Regelui George și în Războiul Franco-Indian. Căsătorit în 1749, a avut 11 copii și a devenit unul dintre cei mai înstăriți oameni din New Hampshire, o prosperitate rapidă care a dat naștere unor legende întunecate despre un presupus pact cu diavolul. În anul 1769, conacul impunător pe care și-l construise într-un orășel puritan modest a ars din temelii. Credința populară spunea că Moulton ar fi încheiat o înțelegere cu diavolul: acesta urma să-i umple lunar cizmele cu aur, în schimbul sufletului său.
Legenda adaugă un detaliu ingenios: Moulton ar fi tăiat tălpile cizmelor și le-ar fi așezat deasupra unei gropi adânci. Diavolul, intrigat de cantitatea neobișnuit de mare de aur necesară, ar fi descoperit șiretlicul și s-ar fi răzbunat. Se crede că, la moartea lui Moulton, trupul său ar fi dispărut din sicriu, fiind înlocuit cu o cutie plină de monede ce purtau efigia diavolului. Sicriul său a fost îngropat fără nicio piatră funerară, iar locul exact al mormântului său rămâne un mister.
#6. Părintele Urbain Grandier (cca. 1590 – 18 august 1634)
Părintele Urbain Grandier, un preot catolic francez, a avut un sfârșit tragic, fiind ars pe rug după ce a fost condamnat pentru vrăjitorie. A slujit la biserica Sainte-Croix din Loudun, în dieceza Poitiers. Încălcându-și jurământul de celibat, Grandier era cunoscut pentru numeroasele sale relații amoroase, câștigându-și reputația de seducător. În anul 1632, un grup de călugărițe de la mănăstirea locală a Ursulinelor l-au acuzat că le-ar fi posedat prin farmece, trimițând asupra lor demonul Asmodai și alți spirite necurate pentru a le supune unor acte lascive.
În timpul procesului, judecătorii, după ce l-au supus unor torturi cumplite, au prezentat ca dovezi documente pretins semnate de Grandier și de mai mulți demoni. Acestea erau redactate în latină, cu scriere inversată, și purtau chiar și semnătura lui Satan.
Textul pactului, conform acestor documente, stipula: „Noi, puternicii Lucifer, tânărul Satan, Belzebut, Leviatan, Elimi și Astarot, împreună cu alții, am acceptat astăzi pactul lui Urbain Grandier, care ne aparține. Și îi promitem dragostea femeilor, floarea fecioarelor, respectul monarhilor, onoruri, pofte și puteri. Va petrece în desfrâu trei zile la rând; viața îi va fi o continuă plăcere. Ne va oferi o dată pe an un sigiliu de sânge; va călca în picioare cele sfinte ale bisericii și ne va adresa numeroase întrebări; prin acest pact va trăi douăzeci de ani fericiți pe pământul oamenilor, iar apoi ni se va alătura pentru a păcătui împotriva lui Dumnezeu. Legat în iad, în sfatul demonilor. Lucifer Belzebut Satan Astarot Leviatan Elimi. Sigiliile au fost aplicate de Diavol, stăpânul, și de demoni, prinți ai Domnului. Baalberith, notar.”
#5. Giuseppe Tartini (8 aprilie 1692 – 26 februarie 1770)
Compozitor și violonist italian de geniu, Giuseppe Tartini a fost unul dintre cei mai prolifici creatori de muzică ai vremii sale, lăsând în urmă peste 400 de lucrări. Spre deosebire de mulți contemporani, Tartini nu a compus muzică bisericească sau opere, concentrându-se cu precădere asupra concertelor pentru vioară și a sonatelor. Cea mai faimoasă creație a sa rămâne „Sonata Trillului Diavolului”. Povestea din spatele acestei piese legendare începe cu un vis. Tartini i-ar fi mărturisit astronomului francez Jérôme Lalande că l-ar fi visat pe Diavol apărându-i și cerându-i să-i devină servitor.
La finalul unor lecții imaginare, Tartini i-ar fi înmânat Diavolului vioara pentru a-i testa abilitățile – iar acesta ar fi început să cânte cu o virtuozitate atât de copleșitoare, încât compozitorul a simțit că i se taie respirația. Trezindu-se brusc, Tartini a așternut imediat pe hârtie sonata, într-o încercare disperată de a recrea muzica nepământeană auzită în vis. Deși sonata s-a bucurat de un succes imens la public, Tartini a mărturisit mereu că lucrarea era mult inferioară originalului oniric: „atât de prejos față de ceea ce auzisem, încât, dacă aș fi avut alte mijloace de subzistență, mi-aș fi sfărâmat vioara și aș fi părăsit muzica pentru totdeauna.”
#4. Cornelius Agrippa (14 septembrie 1486 – 18 februarie 1535)
Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim a fost, fără îndoială, cel mai influent autor de scrieri esoterice din perioada Renașterii. Deși a studiat dreptul și medicina, nu a obținut niciodată o diplomă oficială. Reputația sa era complexă: era considerat magician, scriitor de texte oculte, teolog, astrolog și alchimist. Un aspect mai puțin cunoscut este că a fost un apărător al drepturilor femeilor, intervenind adesea în favoarea celor acuzate de vrăjitorie. Cele trei cărți ale sale despre filosofia ocultă sunt consultate și astăzi.
În anul 1535, a fost declarat eretic și condamnat la moarte. A reușit să evadeze, dar, în timpul fugii, s-a îmbolnăvit și a murit. După moartea sa, au înflorit zvonurile conform cărora Agrippa ar fi invocat demoni. Cea mai faimoasă legendă relatează că, pe patul de moarte, Agrippa și-ar fi eliberat câinele negru, un presupus spirit familiar. Acest câine misterios a reapărut ulterior în diverse legende despre Faust, iar în celebra versiune a lui Goethe, a devenit „pudelul negru” – însuși Mefistofel.
#3. Robert Johnson (8 mai 1911 – 16 august 1938)
Robert Johnson este o figură legendară a muzicii blues americane, clasat de revista Rolling Stone pe locul 5 în topul celor mai mari chitariști ai tuturor timpurilor. O aură de mister îi învăluie scurta și fulminanta carieră. Legenda spune că, tânjind să devină un mare chitarist de blues, Johnson ar fi fost sfătuit să meargă la o răscruce de drumuri la miezul nopții. Acolo, s-ar fi întâlnit cu Diavolul însuși, care i-ar fi acordat chitara și, odată cu ea, o măiestrie nepământeană a instrumentului, în schimbul sufletului său.
Johnson nu a făcut prea multe pentru a risipi aceste zvonuri, ba chiar le-a alimentat prin versurile sale și prin atitudinea sa enigmatică, sugerând existența unui pact cu prințul întunericului. A înregistrat doar câteva sesiuni (care au rezultat în 29 de cântece) înainte de a muri în condiții neclare, la vârsta de doar 27 de ani. Cea mai răspândită teorie susține că ar fi flirtat cu o femeie măritată, iar soțul gelos i-ar fi oferit un whisky otrăvit. A fost îngropat într-un mormânt nemarcat, a cărui locație exactă rămâne și astăzi un subiect de dezbatere.
#2. Johann Georg Faust (cca. 1480 – cca. 1540)
Doctorul Johann Georg Faust a fost un alchimist, astrolog și magician itinerant, o figură emblematică a Renașterii germane. Viața sa reală, învăluită în mister, a devenit sursa de inspirație pentru faimoasa legendă populară a Doctorului Faust, care a început să circule încă din anii 1580. Această legendă a atins apogeul literar în piesa tragică a lui Christopher Marlowe, „Istoria tragică a Doctorului Faust” (1604), și, mai târziu, în capodopera lui Johann Wolfgang von Goethe, „Faust” (1808).
Conform legendei, Faust, mistuit de dorința unei vieți pline de plăceri lumești și cunoaștere absolută, s-a adâncit în practicile oculte și a învățat cum să invoce diavolul. În urma acestei invocări, ar fi încheiat un pact, oferindu-și sufletul în schimbul a 24 de ani de slujire necondiționată din partea lui Mefistofel, un emisar al lui Satan. Din nefericire pentru el, după 16 ani, Faust ar fi regretat amarnic înțelegerea și ar fi încercat să se retragă. Consecințele acestei încercări sunt binecunoscute celor familiarizați cu diversele versiuni ficționale ale vieții sale: diavolul l-ar fi ucis cu o brutalitate înfiorătoare.
#1. Sfântul Teofil de Adana (decedat cca. 538)
Povestea Sfântului Teofil cel Pocăit, sau Teofil din Adana, un cleric din secolul al VI-lea, este considerată cea mai veche relatare despre un pact încheiat cu Diavolul. Teofil deținea funcția de arhidiacon în Adana, Cilicia (o regiune din Turcia modernă). Datorită reputației sale, a fost ales în unanimitate pentru a deveni episcop, însă, dintr-un exces de modestie, a refuzat această onoare. În locul său a fost numit un alt bărbat.
Când noul episcop, în mod nedrept, l-a destituit pe Teofil din funcția sa de arhidiacon, acesta și-a regretat decizia inițială și, cuprins de amărăciune și ambiție, a căutat un vrăjitor care să-i faciliteze o întâlnire cu Satan. În schimbul ajutorului demonic pentru a obține o funcție ecleziastică înaltă, Satan i-a cerut lui Teofil să renunțe la Hristos și la Fecioara Maria, pecetluind înțelegerea printr-un contract semnat cu propriul său sânge. Teofil a acceptat, iar diavolul i-a îndeplinit dorința, Teofil ajungând episcop.
Cu trecerea anilor, însă, conștiința vinovăției și frica pentru soarta sufletului său l-au copleșit. Teofil și-a recunoscut greșeala și s-a rugat cu ardoare Fecioarei Maria pentru iertare. După patruzeci de zile de post aspru, Fecioara i s-ar fi arătat și l-ar fi mustrat pentru fapta sa. Teofil a implorat iertare, iar Maria a promis că va mijloci pentru el în fața lui Dumnezeu. A urmat o nouă perioadă de post, de treizeci de zile, la capătul căreia Fecioara i s-ar fi arătat din nou, acordându-i iertarea păcatelor (absoluțiunea).
Cu toate acestea, Satan nu era dispus să renunțe atât de ușor la prada sa. Abia după alte trei zile de chin sufletesc, Teofil ar fi găsit contractul blestemat așezat pe pieptul său. Luând documentul, s-a dus la episcopul legitim (cel pe care îl înlocuise prin pact) și i-a mărturisit întreaga sa poveste. Episcopul a ars contractul, iar Teofil, eliberat de povara teribilă a pactului, a murit la scurt timp după aceea, copleșit de bucuria regăsirii păcii sufletești.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
