20 de curiozități despre albine: ce se întâmplă cu omenirea dacă albinele dispar

Albinele – aceste mici făpturi omniprezente, adesea întâlnite zumzăind harnic printre flori, sunt mult mai mult decât simple producătoare de miere. Albinele reprezintă o verigă esențială în țesătura vieții pe Pământ, o forță a naturii cu o istorie evolutivă fascinantă și un rol ecologic de o importanță covârșitoare, adesea subestimat sau luat de bun. În ciuda dimensiunilor lor reduse, impactul lor asupra planetei și, implicit, asupra civilizației umane, este imens.

Lumea albinelor este una de o diversitate uluitoare, cuprinzând peste 20.000 de specii cunoscute , fiecare adaptată în mod unic mediului său, de la albinele melifere sociale pe care le cunoaștem cel mai bine, la miile de specii solitare, fiecare cu povestea sa. Relația dintre om și albină este una ancestrală, începută cu mii de ani în urmă, evoluând de la simpla vânătoare de miere la practicile complexe ale apiculturii moderne.  

În acest articol ne-am propus să explorăm, destul de detaliat, 20 dintre cele mai interesante și semnificative aspecte ale vieții albinelor, o călătorie în universul lor complex, de la originile lor evolutive surprinzătoare și structurile sociale elaborate, până la rolul lor indispensabil în menținerea ecosistemelor și asigurarea securității alimentare globale. Vom descoperi secretele comunicării lor prin dansuri codificate, alchimia prin care transformă nectarul în miere și produsele valoroase pe care le oferă stupul.

Însă, dincolo de fascinația pe care o exercită, vom aborda și realitatea sumbră a amenințărilor cu care se confruntă albinele în prezent – pesticide, boli, pierderea habitatului și misteriosul sindrom al depopulării coloniilor. În final, vom încerca să răspundem la întrebarea fundamentală sugerată de titlu: ce s-ar întâmpla cu omenirea dacă aceste creaturi vitale ar dispărea? Soarta lor, după cum vom vedea, este intrinsec legată de propria noastră bunăstare și de sănătatea planetei.^[sursa]

20 de curiozități despre albine

Origini și diversitate uimitoare

#1. Strămoșii surprinzători: de la viespi la albine

Istoria evolutivă a albinelor începe într-un mod neașteptat: ele nu au fost dintotdeauna pașnicele colectoare de nectar pe care le cunoaștem astăzi. Dovezile științifice indică faptul că albinele au evoluat din viespi prădătoare carnivore, mai precis din grupul viespilor de nisip (Spheciformes), acum aproximativ 120-125 de milioane de ani, în perioada Cretacică. Această transformare remarcabilă a coincis cu apariția și diversificarea plantelor cu flori (angiosperme) pe Pământ. Strămoșii viespi ai albinelor, asemenea descendenților lor, construiau și apărau cuiburi și își hrăneau puii, însă dieta lor era bazată pe alte insecte sau păianjeni, pe care îi paralizau cu venin și îi transportau în cuib.  

Tranziția de la un stil de viață carnivor la unul erbivor, bazat pe polen și nectar, a reprezentat un moment crucial în evoluția albinelor. Se presupune că unele viespi care vânau insecte pe flori au început să consume accidental polen sau nectar odată cu prada lor. Polenul, fiind o sursă bogată de proteine, a oferit o alternativă nutritivă la vânătoare.

Această schimbare dietetică a declanșat o serie de adaptări evolutive. Albinele au dezvoltat peri ramificați pe corp, care le ajută să colecteze eficient polenul, și structuri specializate pentru transportul acestuia, precum perii colectoare (scopa) de pe picioare sau abdomen, sau coșulețele de polen (corbicula) la unele specii. Fosile precum Melittosphex burmensis, descoperită în chihlimbar vechi de 100 de milioane de ani, sunt considerate forme de tranziție între viespile vânătore și albine. Rudele cele mai apropiate ale albinelor în viață sunt tot viespile vânătore din subfamilia Pemphredoninae (uneori clasificate ca Ammoplanina).^[sursa]

Această origine comună explică anumite asemănări morfologice și comportamentale între viespi și albine, cum ar fi prezența unui ac la femele (la majoritatea speciilor) și existența atât a formelor solitare, cât și a celor sociale în ambele grupuri. Însă, adaptarea la dieta florală a fost motorul unei explozii de diversitate atât pentru albine, cât și pentru plantele cu flori. Pe măsură ce albinele deveneau polenizatori din ce în ce mai eficienți, plantele cu flori au evoluat pentru a le atrage, ducând la o relație de co-evoluție strânsă și reciproc avantajoasă. Această interdependență străveche subliniază rolul fundamental pe care albinele îl joacă în ecosistemele terestre de astăzi, iar declinul lor amenință însăși structura acestor ecosisteme clădite pe această lungă istorie evolutivă comună.  

#2. O lume de albine: peste 20.000 de specii

Când ne gândim la albine, imaginea care ne vine cel mai adesea în minte este cea a albinei europene producătoare de miere, Apis mellifera. Însă aceasta este doar o mică parte dintr-o lume incredibil de vastă și diversă. La nivel global, au fost descrise peste 20.000 de specii de albine, iar oamenii de știință estimează că alte aproximativ 10.000 ar putea aștepta încă să fie descoperite. Din punct de vedere taxonomic, albinele formează un grup monofiletic (o ramură evolutivă distinctă) denumit Anthophila, în cadrul suprafamiliei Apoidea, alături de rudele lor, viespile. Aceste mii de specii sunt clasificate în șapte familii biologice recunoscute.

Albinele au cucerit aproape întreaga planetă, fiind prezente pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, și adaptându-se la o varietate impresionantă de habitate, de la păduri tropicale umede la deșerturi aride, oriunde există plante cu flori polenizate de insecte. Cele mai mari concentrații de diversitate se găsesc adesea în regiunile calde, aride sau semiaride, cum ar fi sud-vestul Americii de Nord sau zona mediteraneană. Doar în America de Nord, la nord de Mexic, trăiesc între 3.600 și 4.000 de specii native , iar în România, de exemplu, diversitatea este de asemenea considerabilă.^[sursa]

Această diversitate extraordinară rămâne în mare parte necunoscută publicului larg și chiar și multor cercetători. Multe specii sunt puțin studiate, iar cunoștințele taxonomice sunt departe de a fi complete. Acest „impediment taxonomic”, așa cum este numit de Convenția privind Diversitatea Biologică, reprezintă o barieră semnificativă în calea eforturilor de conservare.

Fără a cunoaște speciile existente, distribuția lor geografică și cerințele lor ecologice specifice (plantele pe care le polenizează, tipul de cuib necesar), este extrem de dificil să elaborăm strategii de conservare eficiente. Focalizarea aproape exclusivă a atenției publice și, uneori, a eforturilor de conservare asupra albinei melifere (Apis mellifera), deși importantă economic, riscă să ignore nevoile și declinul celorlalte mii de specii care formează majoritatea covârșitoare a biodiversității albinelor și care joacă roluri ecologice unice și insubstituibile.  

#3. Extremele dimensiunilor: de la pitici la giganți

Diversitatea lumii albinelor se manifestă nu doar prin numărul uriaș de specii, ci și printr-o variație spectaculoasă a dimensiunilor corporale. La o extremă se află specii minuscule, greu de observat cu ochiul liber, în timp ce la cealaltă extremă găsim adevărați giganți ai lumii insectelor. Cea mai mică albină cunoscută este adesea considerată albina pitică fără ac Trigona minima (din regiunile tropicale), ale cărei lucrătoare măsoară doar aproximativ 2,1 milimetri în lungime. O altă concurentă la acest titlu este Perdita minima, o specie nord-americană ce atinge doar 2 mm. Aceste albine sunt atât de mici încât pot fi ușor confundate cu musculițe sau alte insecte nesemnificative.^[sursa]

În contrast izbitor, cea mai mare albină din lume este Megachile pluto, cunoscută și sub numele de albina gigantică a lui Wallace. Femelele acestei specii remarcabile, originară din insulele Moluce de Nord din Indonezia, pot atinge o lungime impresionantă de 39-40 de milimetri, cam cât lungimea degetului mare al unui adult, cu o anvergură a aripilor de peste 6 centimetri. Această specie a fost descoperită de naturalistul Alfred Russel Wallace în anul 1859, apoi a fost considerată dispărută timp de peste un secol, fiind redescoperită abia în anul 1981 și observată din nou în sălbăticie în 2019. Redescoperirea sa subliniază cât de multe secrete mai ascunde încă lumea naturală și cât de puțin cunoaștem despre întreaga diversitate a albinelor.

Între aceste două extreme se încadrează mii de specii cu dimensiuni variate. Multe dintre cele mai comune albine din emisfera nordică, cum ar fi cele din familia Halictidae (albinele sudoripare), sunt relativ mici și adesea confundate cu viespi sau muște. Această gamă largă de dimensiuni nu este doar o curiozitate morfologică, ci reflectă adaptări la nișe ecologice diferite.

Dimensiunea corpului influențează tipul de flori pe care o albină le poate vizita eficient (corelată adesea cu lungimea trompei pentru accesarea nectarului din flori adânci sau superficiale ), distanța pe care o poate parcurge în zbor pentru a căuta hrană, cantitatea de polen pe care o poate transporta (bondarii mai mari pot căra mai mult polen decât albinele melifere) și tipul de resurse pe care le poate utiliza pentru construirea cuibului. Astfel, diversitatea dimensională permite albinelor să exploateze o paletă largă de resurse florale și de habitat, contribuind la succesul lor ecologic și la rolul lor vital în polenizarea unei mari varietăți de plante.  

#4. Nu toate albinele trăiesc la fel: solitare vs. sociale

Imaginea populară a albinelor trăind în stupi aglomerați, sub domnia unei regine, este puternic influențată de albina meliferă (Apis mellifera) și de bondari (Bombus spp.). Cu toate acestea, acest model social reprezintă excepția, nu regula, în lumea diversă a albinelor. Majoritatea covârșitoare a speciilor de albine – estimări variind între 77% și peste 90% – sunt, de fapt, solitare. Doar un procent mic, în jur de 9%, sunt considerate cu adevărat eusociale (sociale adevărate), categorie ce include albinele melifere, bondarii și albinele fără ac din regiunile tropicale. Există și forme intermediare, cum ar fi albinele comunale, unde mai multe femele împart aceeași intrare în cuib, dar fiecare își construiește și aprovizionează propriile celule, sau diverse forme de parazitism social și de cuib.^[sursa]

Viața unei albine solitare este fundamental diferită de cea a unei albine sociale. Fiecare femelă solitară este propria sa „regină” și „lucrătoare”. Ea își construiește singură cuibul, fie săpând galerii în pământ, fie utilizând cavități preexistente în lemn sau tulpini. Tot ea este responsabilă pentru colectarea polenului și nectarului necesar pentru a aproviziona fiecare celulă de cuib, pentru depunerea ouălor și, în final, pentru sigilarea cuibului. Nu există o diviziune a muncii reproductivă sau îngrijire cooperativă a puietului.

Albinele solitare sunt, în general, mult mai puțin agresive decât cele sociale, deoarece nu au o colonie mare și rezerve de miere de apărat, înțepând doar în situații extreme, cum ar fi dacă sunt prinse sau strivite. Printre grupurile comune de albine solitare se numără albinele mason (zidărițe), albinele croitoare (care taie frunze), albinele sudoripare și albinele tâmplar.  

În contrast, coloniile eusociale, precum cele de albine melifere, se caracterizează prin trei trăsături definitorii: îngrijirea cooperativă a puietului (lucrătoarele îngrijesc larvele care nu sunt direct urmașii lor), diviziunea reproductivă a muncii (o regină fertilă depune ouăle, în timp ce majoritatea celorlalte femele, lucrătoarele, sunt sterile sau cu capacitate reproductivă suprimată) și suprapunerea generațiilor (mama-regină trăiește alături de fiicele sale lucrătoare).

Această structură permite o specializare avansată a sarcinilor și construirea unor colonii mari și complexe. Înțelegerea acestei distincții fundamentale între viața solitară și cea socială este crucială. Ignorarea majorității solitare în favoarea modelului social familiar poate duce la strategii de conservare inadecvate, care se concentrează pe oferirea de stupi artificiali, beneficiind doar un mic segment al diversității albinelor, în timp ce sunt neglijate cerințele esențiale de habitat (soluri specifice neperturbate, plante gazdă, materiale de cuibărit) pentru miile de specii solitare. Mai mult, multe dintre aceste albine solitare sunt polenizatori extrem de eficienți, uneori chiar mai eficienți decât albina meliferă pentru anumite culturi sau plante sălbatice.

#5. Diversitatea locuințelor: de la stupi la tunele subterane

Așa cum există o mare diversitate în structura socială a albinelor, la fel de variate sunt și strategiile lor de cuibărit și tipurile de locuințe pe care le construiesc sau le adoptă. Albina meliferă (Apis mellifera) este cunoscută pentru preferința sa pentru cavități mari, fie ele scorburile copacilor în sălbăticie, fie stupii standardizați oferiți de apicultori. În interiorul acestor cavități, ele construiesc elaborate structuri verticale din faguri de ceară, cu celule hexagonale perfecte, folosite pentru creșterea puietului și stocarea mierii și polenului.

Bondarii, deși sociali, preferă locuințe mai modeste, adesea subterane, cum ar fi vizuinile părăsite de rozătoare, sau cavități la suprafața solului, sub pietre sau în vegetație deasă. Cuiburile lor sunt mai puțin structurate decât cele ale albinelor melifere, conținând un număr mai mic de „oale” de ceară pentru stocarea nectarului și celule de puiet aranjate mai neregulat.  

Însă marea majoritate a speciilor de albine (aproximativ 70%) își sapă propriile cuiburi în pământ. Aceste albine „miniere” aleg de obicei zone însorite, cu sol bine drenat și vegetație rară, unde excavează tunele care duc la camere subterane (celule de cuib). Pereții acestor celule sunt adesea neteziți și impermeabilizați cu secreții ceroase sau membranoase. Unele specii de albine tericole cuibăresc în agregate dense, cu sute de intrări în cuib pe o suprafață mică, deși fiecare femelă își îngrijește propriul tunel și puiet.

Alte numeroase specii (aproximativ 30% din cele solitare) sunt cuibăritoare în cavități aeriene. Acestea nu sapă, ci utilizează tunele preexistente, cum ar fi galeriile săpate de larvele de gândaci în lemnul mort (crengi uscate, trunchiuri în picioare – „snags”), tulpini goale de plante (de exemplu, bambus, trestie, soc) sau chiar cochilii goale de melc. Albinele tâmplar (Xylocopa) sunt o excepție, fiind capabile să-și sape propriile galerii direct în lemnul sănătos.  

Pentru a-și construi și compartimenta celulele în aceste cavități, albinele folosesc o varietate uimitoare de materiale: noroi (albinele mason/zidărițe), bucăți de frunze tăiate precis (albinele croitoare), petale de flori, rășină de plante, pietriș sau fibre vegetale mestecate (albinele carder). Această diversitate extraordinară a strategiilor de cuibărit subliniază dependența albinelor de habitate specifice. Albinele de sol au nevoie de soluri adecvate, neperturbate și expuse la soare. Cele care cuibăresc în cavități depind de prezența lemnului mort, a tulpinilor cu măduvă sau goale și a altor structuri naturale.

Practicile agricole intensive (aratul, eliminarea marginilor necultivate) și urbanizarea (compactarea solului, pavarea, îndepărtarea vegetației „neîngrijite”) distrug sau elimină aceste resurse esențiale de cuibărit, având un impact negativ major asupra populațiilor de albine, în special asupra celor cu cerințe de cuibărit specializate. Albinele care cuibăresc în cavități aeriene par să se adapteze ceva mai bine la mediile urbane, putând utiliza uneori structuri artificiale.  

Istoria relației om-albină

#6. Vânătorii de miere: cele mai vechi dovezi ale interacțiunii

Relația dintre oameni și albine este una profundă și de lungă durată, precedând cu mult apariția agriculturii și domesticirea animalelor. Înainte ca oamenii să învețe să crească albine în stupi, ei practicau „vânătoarea de miere”, o activitate ce datează din timpuri preistorice. Cea mai veche și celebră dovadă a acestei interacțiuni timpurii provine din arta rupestră mezolitică. O pictură remarcabilă, veche de aproximativ 15.000 de ani, descoperită în Peștera Păianjenului (La Cueva de la Araña) din apropiere de Valencia, Spania, înfățișează o figură umană, probabil o femeie, urcând pe o scară de frânghie sau liane pe o stâncă abruptă pentru a colecta faguri dintr-un cuib sălbatic de albine, în timp ce albinele zboară în jur.  

Această scenă dramatică, alături de alte reprezentări similare găsite în diferite părți ale lumii, atestă faptul că mierea sălbatică era o resursă prețioasă și căutată de comunitățile de vânători-culegători. Localizarea cuiburilor sălbatice, adesea aflate în scorburile înalte ale copacilor sau în fisurile stâncilor, și recoltarea fagurilor plini cu miere și larve erau, fără îndoială, activități periculoase, implicând riscul unor înțepături multiple. Este probabil ca primii vânători de miere să fi folosit metode rudimentare de protecție, cum ar fi apa pentru a îndepărta albinele sau, mai târziu, odată cu descoperirea focului, fumul pentru a le calma, o tehnică atestată în picturi rupestre din Zimbabwe și utilizată și astăzi.  

Valoarea mierii în acele timpuri era imensă. Într-o lume fără zahăr rafinat, mierea reprezenta principala sursă de dulceață, o explozie de energie calorică binevenită într-o dietă adesea simplă. Găsirea unui cuib sălbatic era considerată o adevărată comoară, iar locația sa era probabil un secret bine păzit.

Această practică ancestrală a vânătorii de miere a persistat timp de milenii și continuă să fie practicată și astăzi în unele comunități tradiționale din Asia și Africa, cum ar fi triburile Bedouin din deșertul Sirian, populația Veddhas din Sri Lanka sau grupul Gurung din Nepal, pentru care mierea sălbatică reprezintă o sursă importantă de hrană, venit și are semnificații ritualice. Mai mult decât o simplă metodă de subzistență, vânătoarea de miere a reprezentat primul pas în lunga și complexa relație dintre om și albină. Observațiile atente ale comportamentului albinelor în timpul acestor expediții – modul în care își construiesc cuiburile, cum roiesc, cum reacționează la fum – au acumulat, treptat, cunoștințele empirice care au stat la baza dezvoltării ulterioare a apiculturii și a domesticirii acestor insecte fascinante.  

#7. Apicultura în Egiptul Antic: o artă milenară

Dacă vânătoarea de miere reprezintă începuturile interacțiunii om-albină, Egiptul Antic este leagănul apiculturii organizate. Dovezile arheologice și iconografice indică faptul că egiptenii antici practicau o formă avansată de creștere a albinelor cu cel puțin 4.500 de ani în urmă, în jurul anului 2500 î.Hr.

Cele mai vechi reprezentări clare ale activităților apicole provin din basoreliefurile Templului Soarelui al regelui Nyuserra (Dinastia a V-a, Vechiul Regat), situat lângă Abusir, datând din jurul anului 2450 î.Hr. Aceste imagini, alături de numeroase alte artefacte și texte descoperite în morminte și temple, oferă o imagine detaliată a importanței și sofisticării apiculturii în civilizația egipteană. Specia de albină crescută era subspecia locală, Apis mellifera lamarckii.^[sursa] 

Apicultorii egipteni utilizau stupi orizontali, diferiți de cei verticali moderni. Aceștia erau confecționați din lut ars, din împletituri de nuiele sau stuf consolidate cu noroi și uscate la soare, sau din vase de ceramică alungite, având forma unor țevi sau cilindri. Acești stupi erau adesea stivuiți în rânduri, formând adevărate prisăci.

Scenele gravate arată apicultori îngenunchiați în fața stupilor, folosind fum (probabil de la arderea unor substanțe aromatice în vase speciale) pentru a calma albinele în timpul inspecției sau recoltării mierii – o tehnică fundamentală folosită și astăzi. Există chiar sugestii că practicau o formă de apicultură pastorală, transportând stupii pe bărci de-a lungul Nilului pentru a profita de înfloririle succesive ale plantelor. Unele interpretări ale textelor sugerează tehnici și mai avansate, cum ar fi imitarea sunetelor specifice (țârâitul mătcii) pentru a controla roirea.  

Importanța albinelor și a produselor lor în Egiptul Antic era covârșitoare. Într-o societate fără zahăr din trestie sau sfeclă, mierea era principalul îndulcitor, folosit în alimentație (pâine, prăjituri, bere, vin), dar și ca medicament prețios, în special pentru proprietățile sale antiseptice în tratarea rănilor.

Mierea era considerată un produs de lux, folosită ca ofrandă pentru zei și pentru cei morți (borcane cu miere perfect conservată au fost găsite în morminte vechi de mii de ani), și acceptată chiar ca formă de plată a taxelor. Ceara de albine era la fel de valoroasă, fiind utilizată în procesul complex de mumificare, la sigilarea sarcofagelor, în cosmetică, la fabricarea tăblițelor de scris și, desigur, pentru producerea lumânărilor.

Albina însăși avea o semnificație simbolică profundă, fiind asociată cu zeul Soarelui Ra (legenda spune că albinele s-au născut din lacrimile sale) și devenind hieroglifa (bjt) care desemna regalitatea Egiptului de Jos. Apicultura egipteană antică nu era doar o îndeletnicire agricolă, ci o artă sofisticată, profund integrată în structura economică, socială, religioasă și medicală a uneia dintre cele mai mari civilizații ale lumii antice. Interesant este că, în Egiptul modern, unii apicultori revin la stupii orizontali tradiționali din lut, considerându-i mai potriviți pentru albinele locale și mai rezistenți la anumite boli, sugerând o înțelepciune durabilă a practicilor antice.  

#8. Revoluția stupului modern: invenția lui langstroth

Timp de milenii, de la egiptenii antici și până în pragul epocii moderne, designul stupilor și metodele de recoltare a mierii au cunoscut relativ puține schimbări fundamentale. Stupii tradiționali, fie că erau coșuri împletite din paie sau nuiele (numite „știubei” sau „skep” în engleză), butoaie scobite din trunchiuri de copac, sau vase de lut, aveau o caracteristică comună: fagurii erau construiți de albine direct pe pereții interiori ai stupului (stupi cu faguri ficși).

Aceasta însemna că pentru a recolta mierea, apicultorul trebuia adesea să distrugă parțial sau total cuibul de faguri și, în multe cazuri, să sacrifice colonia de albine, de obicei prin sufocare cu fum de sulf. Deși au existat încercări de a dezvolta metode mai puțin destructive, cum ar fi adăugarea unor compartimente superioare (magazii) sau inferioare pentru colectarea surplusului de miere sau designuri precum cel propus de Thomas Wildman în anul 1770 cu un capac detașabil, apicultura practică a rămas în mare parte neschimbată.  

Revoluția a venit la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu observațiile și invenția unui pastor și apicultor american de origine engleză, Lorenzo Lorraine Langstroth. În anul 1851, Langstroth a făcut o descoperire crucială: albinele lasă în mod constant un spațiu liber de aproximativ 6 până la 9 milimetri între faguri și între faguri și pereții stupului, un spațiu suficient pentru ca ele să se poată deplasa, dar prea mic pentru a construi faguri suplimentari și prea mare pentru a-l umple cu propolis. Langstroth a numit acest spațiu „bee space” (spațiul albinelor). Bazându-se pe această observație fundamentală, Langstroth a proiectat și patentat în anul 1852 un nou tip de stup, format din cutii de lemn suprapuse, în interiorul cărora atârnau rame de lemn mobile, separate între ele și de pereții stupului exact prin acest „spațiu al albinelor”.  

Această invenție, stupul cu rame mobile Langstroth, a transformat radical apicultura. Pentru prima dată, apicultorii puteau scoate cu ușurință fiecare ramă individuală din stup, fără a distruge fagurii și fără a perturba major colonia. Acest lucru a deschis calea către o gestionare modernă și sustenabilă a coloniilor de albine. Apicultorii puteau acum să inspecteze starea de sănătate a coloniei, să verifice prezența și ponta mătcii, să depisteze și să trateze bolile, să evalueze rezervele de hrană, să controleze roirea și, cel mai important, să extragă surplusul de miere prin centrifugare, lăsând fagurii intacți pentru a fi refolosiți de albine.

Stupul Langstroth a permis o creștere semnificativă a eficienței și productivității în apicultură, facilitând dezvoltarea apiculturii comerciale la scară largă și utilizarea albinelor pentru polenizarea culturilor agricole. Designul său ingenios și practic a rezistat testului timpului, iar stupul Langstroth, cu diverse variații și îmbunătățiri, rămâne și astăzi standardul în apicultura din întreaga lume, fiind piatra de temelie a industriei apicole moderne.  

Viața complexă în stup

#9. Societatea perfect organizată: matca, lucrătoarele și trântorii

O colonie de albine melifere (Apis mellifera) este un exemplu remarcabil de organizare socială în lumea animală, funcționând ca un „superorganism” – o entitate integrată în care indivizii cooperează strâns pentru supraviețuirea și reproducerea întregului. Această societate complexă este structurată pe baza unui sistem de caste, cu roluri clar definite pentru fiecare membru. În mod tipic, o colonie sănătoasă este alcătuită din trei tipuri distincte de indivizi adulți: o singură matcă (regină), zeci de mii de albine lucrătoare și un număr variabil, de obicei câteva sute sau mii (în sezonul activ), de trântori.  

Matca este singura femelă complet dezvoltată reproductiv din colonie și, în esență, mama tuturor celorlalți membri. Rolul ei principal și vital este depunerea ouălor. În vârful sezonului de dezvoltare (primăvara târziu și vara), o matcă prolifică poate depune între 1.500 și 2.500, uneori chiar 3.000 de ouă pe zi – o performanță extraordinară, depășindu-și adesea propria greutate corporală în ouă depuse zilnic. Matca depune ouă fecundate, din care se vor dezvolta albinele lucrătoare (femele), și ouă nefecundate, din care se vor dezvolta trântorii (masculi). Pe lângă rolul reproductiv, matca produce feromoni specifici (în special feromonul mandibular al mătcii – QMP) care asigură coeziunea coloniei, inhibă dezvoltarea ovarelor la lucrătoare și împiedică creșterea altor mătci, semnalizând prezența sa și starea coloniei. Matca este atent îngrijită și hrănită exclusiv cu lăptișor de matcă de către un grup de lucrătoare tinere, numit „suita” mătcii.  

Albinele lucrătoare sunt femele sterile (cu ovare nedezvoltate în condiții normale) și reprezintă marea majoritate a populației stupului (peste 90%). Acestea sunt responsabile pentru absolut toate sarcinile necesare funcționării și supraviețuirii coloniei, cu excepția reproducerii. Aceste sarcini multiple sunt îndeplinite în general într-o succesiune dependentă de vârstă, incluzând: curățarea celulelor, hrănirea larvelor și a mătcii, producerea cerii și construirea fagurilor, prelucrarea nectarului în miere, depozitarea polenului, menținerea temperaturii și umidității optime în stup (termoreglare), paza intrării stupului și, în final, colectarea resurselor externe – nectar, polen, apă și propolis. Lucrătoarele posedă adaptări morfologice specifice pentru aceste sarcini, cum ar fi glandele ceripare, glandele hipofaringiene (pentru producerea lăptișorului de matcă), coșulețele de polen pe picioarele posterioare și un ac modificat pentru apărare.  

Trântorii sunt masculii coloniei, dezvoltați din ouă nefecundate. Singurul lor rol biologic este acela de a se împerechea cu mătci virgine din alte colonii în timpul zborurilor nupțiale, care au loc în aer, la anumite puncte de întâlnire. Aceștia nu participă la nicio activitate din stup – nu colectează hrană, nu hrănesc puietul, nu construiesc faguri, nu apără stupul (nu au ac) și nu posedă glande ceripare sau coșulețe de polen. Sunt mai mari și mai robuști decât lucrătoarele, având ochi compuși foarte mari, care îi ajută să localizeze mătcile în zbor. Cei care reușesc să se împerecheze mor imediat după actul împerecherii. Ceilalți trântori sunt tolerați în stup în timpul sezonului activ, dar sunt alungați sau lăsați să moară de foame de către lucrătoare toamna, când resursele devin limitate și rolul lor reproductiv s-a încheiat. Această diviziune strictă a muncii, bazată pe caste specializate, permite coloniei să funcționeze ca un sistem extrem de eficient în exploatarea resurselor, creșterea rapidă a populației și apărarea cuibului. Totuși, această specializare creează și o interdependență critică: supraviețuirea coloniei depinde de prezența și sănătatea fiecărei caste, în special a mătcii unice. Orice perturbare a echilibrului delicat dintre caste poate avea consecințe grave asupra întregului superorganism.  

#10. Cariera unei albine lucrătoare: o viață dedicată stupului

Viața unei albine lucrătoare este un exemplu fascinant de dedicare și eficiență, guvernată de un principiu biologic numit polietism temporal (sau de vârstă). Acesta descrie modul în care sarcinile îndeplinite de o lucrătoare se schimbă într-o succesiune relativ predictibilă pe măsură ce înaintează în vârstă. Această progresie nu este doar o chestiune de experiență, ci este strâns legată de modificări fiziologice, inclusiv dezvoltarea și regresia anumitor glande (cum ar fi glandele hipofaringiene pentru lăptișorul de matcă sau glandele ceripare pentru ceară) și fluctuația nivelurilor hormonale, în special a hormonului juvenil (JH).  

Imediat după eclozionarea din celulă, în primele aproximativ 3 zile de viață adultă, principala ocupație a tinerei lucrătoare este curățarea și lustruirea celulelor goale din fagure, pregătindu-le pentru depunerea ouălor de către matcă sau pentru stocarea hranei. Urmează etapa de „albină doică”, care durează aproximativ de la ziua 3-4 până la ziua 10-12. În această perioadă, glandele hipofaringiene sunt complet dezvoltate, iar albina se dedică hrănirii puietului – larvele tinere primesc lăptișor de matcă, iar cele mai în vârstă un amestec de miere și polen – și îngrijirii mătcii.  

Pe măsură ce glandele hipofaringiene încep să regreseze și glandele ceripare devin active (atingând un maxim în jurul zilei 12-18), albina lucrătoare trece la sarcinile de „albină de interior” sau „albină de casă” (aproximativ între zilele 10/12 și 20/21). Acum, ea participă la recepționarea nectarului și polenului adus de culegătoare, la transformarea nectarului în miere, la construirea și repararea fagurilor folosind ceara secretată, la compactarea polenului în celule (păstură), la curățenia generală a stupului (îndepărtarea resturilor și a albinelor moarte – comportament de igienizare) și la menținerea microclimatului stupului (ventilație). Unele albine din această grupă de vârstă pot îndeplini și rolul de gardian la intrarea în stup.

În final, în ultima parte a vieții sale (începând aproximativ din ziua a 21-a), lucrătoarea devine „albină culegătoare”. Aceasta este cea mai riscantă etapă, implicând zboruri în afara stupului pentru a colecta nectar, polen, apă și propolis, resurse vitale pentru colonie. Albinele culegătoare sunt cele pe care le vedem cel mai des vizitând florile. Această activitate intensă duce la uzura fizică și, în cele din urmă, la moartea albinei, de obicei după câteva săptămâni de cules în sezonul activ.  

Este important de menționat că această succesiune de sarcini, deși tipică, nu este rigidă. Colonia de albine demonstrează o plasticitate remarcabilă. În funcție de nevoile specifice ale stupului (de exemplu, o cantitate mare de puiet necesită mai multe doici) sau de evenimente neprevăzute (cum ar fi pierderea unui număr mare de culegătoare din cauza pesticidelor sau a vremii nefavorabile), albinele pot accelera, întârzia sau chiar sări peste anumite etape comportamentale, sau pot reveni la sarcini anterioare. De exemplu, în lipsa culegătoarelor, albine mai tinere pot începe să zboare după hrană mult mai devreme decât în mod normal. Această flexibilitate adaptativă, reglată hormonal și prin interacțiuni sociale (cum ar fi semnalele vibratorii ), este esențială pentru reziliența coloniei și capacitatea sa de a menține homeostazia (echilibrul intern) în fața provocărilor mediului.

#11. Ciclul vieții: de la ou la albină adultă

Asemenea fluturilor și altor insecte superioare, albinele melifere trec printr-un proces de dezvoltare numit metamorfoză completă, care implică patru stadii distincte și clar diferențiate: ou, larvă, pupă și adult. Acest ciclu de viață complex asigură transformarea de la o formă inițială simplă la insecta adultă specializată.

Totul începe cu oul, depus de matcă în fundul unei celule hexagonale din fagure. Oul este mic, alungit, de culoare albă, asemănător unui bob de orez în miniatură, măsurând aproximativ 1-1,5 mm lungime. Matca îl fixează vertical în celulă. Prezența ouălor proaspete într-un stup este un indicator important pentru apicultor că matca este prezentă și activă. După aproximativ 3 zile, din ou eclozează larva.  

Stadiul de larvă este perioada de creștere intensă. Larva este albă, asemănătoare unui viermișor, fără picioare, și stă încolăcită în formă de „C” pe fundul celulei. În această etapă, cunoscută și sub denumirea de „puiet necăpăcit” sau „puiet deschis” (deoarece celula nu este acoperită), larva este hrănită abundent de către albinele doici.

Dieta inițială constă în lăptișor de matcă pentru toate larvele, dar după primele 2-3 zile, dieta larvelor de lucrătoare și trântori se schimbă într-un amestec de miere și polen, în timp ce larvele destinate să devină mătci continuă să primească exclusiv lăptișor de matcă. Pe parcursul acestui stadiu, larva crește rapid în dimensiuni și năpârlește de mai multe ori. Durata stadiului larvar variază ușor în funcție de castă: aproximativ 5,5 zile pentru matcă, 6 zile pentru lucrătoare și 6,5-7 zile pentru trântor.  

La sfârșitul stadiului larvar, larva matură se întinde pe lungimea celulei și încetează să se mai hrănească (intrând în stadiul de prepupă). În acest moment, albinele lucrătoare acoperă celula cu un căpăcel poros din ceară, marcând începutul stadiului de pupă. Această etapă este cunoscută ca „puiet căpăcit”. Sub acest căpăcel protector, are loc miracolul metamorfozei: larva se transformă treptat în adult, dezvoltând picioare, aripi, ochi și celelalte structuri caracteristice albinei adulte. Stadiul pupal este cel mai lung și variază, de asemenea, în funcție de castă: aproximativ 8 zile pentru matcă, 12 zile pentru lucrătoare și 14,5 zile pentru trântor.  

În final, adultul complet format roade căpăcelul de ceară și iese din celulă. Durata totală a dezvoltării, de la ou la adult, este, prin urmare, specifică fiecărei caste: cea mai rapidă este matca (aproximativ 15-16 zile), urmată de lucrătoare (aproximativ 21 de zile) și de trântor (aproximativ 24 de zile). Această sincronizare precisă și diferențiată a dezvoltării este esențială pentru organizarea și funcționarea coloniei. Dezvoltarea rapidă a mătcii este crucială, permițând coloniei să înlocuiască rapid o matcă pierdută sau îmbătrânită. Diferențierea între lucrătoare și matcă, deși ambele provin din ouă fecundate, este determinată în principal de dieta larvară diferită , un exemplu remarcabil de control epigenetic (influența mediului asupra expresiei genelor) în determinarea destinului individual în cadrul coloniei.  

#12. Longevitatea variabilă: cât trăiește o albină?

Durata de viață a unei albine adulte nu este fixă, ci variază dramatic în funcție de casta din care face parte, de sezonul în care eclozionează și de intensitatea activității pe care o desfășoară. Această variabilitate reflectă adaptări complexe la nevoile coloniei și la condițiile de mediu.

Matca este, de departe, cel mai longeviv membru al coloniei. Având ca unic rol reproducerea și fiind constant protejată și hrănită cu lăptișor de matcă de către lucrătoare, ea nu este supusă uzurii fizice intense a celorlalte caste. Potențial, o matcă poate trăi până la 5 ani, uneori chiar 8 ani în condiții excepționale. Totuși, în practica apicolă și chiar în condiții naturale, longevitatea ei efectivă este adesea mult mai scurtă. Ritmul intensiv de depunere a ouălor (mii pe zi în sezon) îi epuizează treptat rezervele biologice, iar fertilitatea sa începe să scadă după 1-2 ani. Când colonia detectează o scădere a pontei sau a calității feromonilor, lucrătoarele vor iniția procesul de înlocuire a mătcii (schimbare liniștită sau roire). Din acest motiv, apicultorii înlocuiesc de regulă mătcile la fiecare 1-2 ani pentru a menține coloniile puternice și productive. Chiar și în coloniile care pier iarna din cauza lipsei de hrană, matca este ultima care moare, fiind hrănită de lucrătoare până la ultima picătură de miere.  

Albina lucrătoare are o durată de viață extrem de variabilă, direct influențată de momentul ecloziunii și de nivelul de activitate. Lucrătoarele care eclozionează în timpul sezonului activ (primăvara și vara, aproximativ din martie până în august) au o viață foarte scurtă, de doar 4 până la 6 săptămâni (aproximativ 40 de zile). Această longevitate redusă este rezultatul direct al muncii intense și periculoase de culegătoare, care duce la o uzură rapidă a organismului (aripi sfâșiate, epuizare fiziologică). În contrast, lucrătoarele care eclozionează toamna târziu (septembrie-octombrie) sunt biologic diferite. Aceste „albine de iarnă” au corpuri adipoase mai dezvoltate, bogate în rezerve de proteine (vitelogenină) și lipide, o rată metabolică mai redusă și o activitate mult diminuată, concentrată pe menținerea temperaturii ghemului de iernare și îngrijirea mătcii.

Datorită acestor adaptări fiziologice și comportamentale, albinele de iarnă trăiesc mult mai mult, de la 5-6 luni până la 9 luni, supraviețuind peste iarnă și asigurând creșterea primelor generații de puiet în primăvara următoare, până când sunt înlocuite de noile generații de lucrătoare de vară.  

Trântorul are cea mai scurtă durată de viață dintre cele trei caste. Acesta trăiește, în medie, între 2 și 8 săptămâni în timpul sezonului activ. Atinge maturitatea sexuală la aproximativ 12-14 zile după eclozionare. Cei care reușesc să se împerecheze cu o matcă virgină mor în timpul actului. Ceilalți sunt alungați din stup de către lucrătoare la sfârșitul verii sau începutul toamnei, când resursele de hrană scad și prezența lor devine o povară pentru colonie, nemaifiind necesari pentru reproducere.

Această plasticitate remarcabilă a duratei de viață, în special la albinele lucrătoare, este o adaptare crucială care permite coloniei, ca superorganism, să supraviețuiască fluctuațiilor sezoniere și să își optimizeze forța de muncă în funcție de disponibilitatea resurselor și de cerințele interne. Factorii care afectează negativ fiziologia albinelor de iarnă, cum ar fi parazitismul cu Varroa destructor care consumă corpurile adipoase , compromit direct capacitatea coloniei de a supraviețui perioadei reci.  

Comunicare și inteligență

#13. Dansul albinelor: un limbaj codificat uimitor

Una dintre cele mai extraordinare descoperiri din lumea insectelor este capacitatea albinelor melifere de a comunica informații complexe despre locația resurselor valoroase prin intermediul unor mișcări ritualizate, cunoscute sub numele de „dansul albinelor”. Acest sistem de comunicare sofisticat, desfășurat pe suprafața verticală a fagurilor, în întunericul stupului, permite culegătoarelor de succes să transmită surorilor lor informații precise despre direcția și distanța până la surse profitabile de nectar, polen, apă sau chiar potențiale locuri pentru un nou cuib în cazul roirii.  

Descifrarea acestui limbaj codificat a fost realizarea remarcabilă a etologului austriac Karl von Frisch. Deși comportamentul de „dans” fusese observat și descris sporadic și anterior (încă din secolul al XVIII-lea), von Frisch a fost cel care, printr-o serie de experimente ingenioase și observații meticuloase începute în anul 1919 și desfășurate pe parcursul mai multor decenii, a demonstrat fără echivoc funcția de comunicare a acestor mișcări. Pentru această descoperire fundamentală, care a revoluționat înțelegerea comportamentului animal și a comunicării non-umane, Karl von Frisch a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1973, împărțit cu Konrad Lorenz și Nikolaas Tinbergen. Teoriile sale au fost inițial întâmpinate cu scepticism de o parte a comunității științifice, dar validitatea lor a fost ulterior confirmată prin numeroase studii.^[sursa]

Von Frisch a identificat două tipuri principale de dansuri folosite de albinele melifere (Apis mellifera): Dansul în cerc: acesta este executat atunci când sursa de hrană se află foarte aproape de stup, de obicei la o distanță mai mică de 50-100 de metri. Dansul constă în parcurgerea rapidă a unor cercuri mici pe fagure, alternând direcția la fiecare rotație completă. Acest dans pare să semnaleze simplu: „Hrană bună este aproape, căutați în vecinătatea stupului!”.

Se crede că transmite și informații olfactive despre tipul de floare, prin mirosul de nectar sau polen de pe corpul dansatoarei. Dansul legănat: Acest dans mult mai complex este folosit pentru a indica locația resurselor aflate la distanțe mai mari. Albina execută o figură în formă de „8”. Partea centrală a figurii este o linie dreaptă, numită „faza de legănare”, în timpul căreia albina își vibrează rapid abdomenul dintr-o parte în alta (cu o frecvență de aproximativ 13-15 ori pe secundă ). După faza de legănare, albina se întoarce la punctul de start printr-o buclă semicirculară, execută din nou faza de legănare pe același traseu, apoi se întoarce la start prin altă buclă semicirculară, în direcția opusă primei. Albinele recrutate (potențiale culegătoare) urmăresc îndeaproape dansatoarea, menținând contactul cu antenele pentru a percepe vibrațiile și a decoda informațiile transmise.  

Dansul legănat este un exemplu extraordinar de comunicare simbolică în regnul animal. Albina reușește să transpună informații spațiale complexe, obținute vizual în timpul zborului (direcția față de soare, distanța parcursă), într-un cod abstract bazat pe mișcare și orientare gravitațională, executat în întunericul stupului. Această capacitate de reprezentare simbolică permite coloniei să mobilizeze eficient forța de muncă către cele mai profitabile surse de hrană, chiar dacă acestea se află la kilometri distanță, fiind un factor cheie în succesul ecologic al albinelor melifere.

#14. Decodificarea dansului: cum transmit direcția și distanța

Genialitatea dansului legănat constă în modul precis în care codifică informații esențiale despre locația unei resurse. Karl von Frisch și urmașii săi au demonstrat cum fiecare componentă a dansului are o semnificație specifică, permițând albinelor recrutate să localizeze cu o acuratețe remarcabilă sursa indicată.  

Direcția este indicată de orientarea fazei de legănare (partea dreaptă a figurii în formă de 8) față de verticală, pe suprafața fagurelui. Albinele folosesc gravitația ca referință în interiorul stupului întunecat. Unghiul format de direcția fazei de legănare cu linia verticală (în sus) corespunde exact unghiului format de direcția de zbor către sursa de hrană cu direcția soarelui (azimutul solar) în exteriorul stupului. Astfel:  

• Dacă sursa de hrană se află exact în direcția soarelui, faza de legănare este orientată direct în sus pe fagure (unghi de 0° față de verticală);
• Dacă sursa se află în direcția opusă soarelui, faza de legănare este orientată direct în jos (unghi de 180° față de verticală);
• Dacă sursa se află, de exemplu, la 40° la stânga față de direcția soarelui, faza de legănare va fi orientată la 40° la stânga față de verticala în sus. Această transpunere a unui unghi vizual (față de soare) într-un unghi gravitațional (față de verticală) este o performanță cognitivă remarcabilă. Mai mult, albinele își ajustează constant unghiul dansului pe parcursul zilei pentru a compensa mișcarea aparentă a soarelui pe cer, demonstrând existența unui „ceas intern” precis.  

Distanța până la sursa de hrană este codificată în principal prin durata fazei de legănare. Cu cât sursa este mai îndepărtată, cu atât faza de legănare este mai lungă. O altă măsură corelată este tempo-ul general al dansului (numărul de circuite complete în formă de 8 pe unitate de timp): dansurile mai lente indică distanțe mai mari. De exemplu, pentru distanțe de la 200m la 4500m, durata fazei de legănare crește de la aproximativ 0,5 secunde la circa 4 secunde. Se crede că percepția distanței de către albină este legată de cantitatea de energie consumată în timpul zborului sau de fluxul optic (viteza cu care imaginile trec prin câmpul vizual). Factori precum vântul din față pot influența percepția distanței și, implicit, durata legănării.  

Calitatea resursei (de exemplu, concentrația de zahăr din nectar) este și ea comunicată prin intermediul dansului. Sursele mai bogate și mai profitabile determină dansuri mai viguroase, mai lungi și executate cu mai multă perseverență de către culegătoare. Unele studii sugerează că și sunetele produse în timpul fazei de legănare ar putea transmite informații despre calitatea hranei. Pe lângă informațiile codificate în dans, mirosul specific al florilor vizitate, impregnat pe corpul dansatoarei, ajută de asemenea albinele recrutate să identifice sursa corectă odată ajunse în zona indicată. Astfel, dansul albinelor nu este doar o mișcare, ci un sistem de comunicare multi-modal complex și integrat, care permite coloniei să ia decizii colective eficiente despre unde să își concentreze eforturile de cules, adaptându-se dinamic la disponibilitatea resurselor din mediul înconjurător.  

Pe lângă fascinantul limbaj al dansului, viața socială complexă a albinelor melifere este orchestrată și reglată în mare măsură de un alt sistem de comunicare, invizibil, dar extrem de puternic: comunicarea chimică prin feromoni. Feromonii sunt substanțe chimice specifice, secretate de indivizi, care declanșează răspunsuri comportamentale sau fiziologice predictibile la alți membri ai aceleiași specii. În stupul de albine, o varietate de feromoni acționează ca mesageri chimici, coordonând activități esențiale precum reproducerea, apărarea, organizarea muncii și menținerea coeziunii coloniei. Acești „hormoni sociali” sunt detectați de albine prin intermediul receptorilor specializați situați pe antene și se pot răspândi rapid în întreaga colonie, influențând comportamentul a mii de indivizi simultan.  

#15. Simțuri ascuțite și abilități neașteptate

Lumea senzorială a albinelor este radical diferită de a noastră, permițându-le să navigheze și să interacționeze cu mediul înconjurător în moduri remarcabile. Pe lângă comunicarea complexă, albinele posedă un set de simțuri extrem de ascuțite și abilități cognitive care continuă să uimească cercetătorii.  

Vederea albinelor este adaptată în mod special pentru viața lor. Ele au cinci ochi: doi ochi compuși, mari, situați pe părțile laterale ale capului, și trei ochi simpli, numiți oceli, așezați în triunghi pe frunte. Ochii compuși sunt formați din mii de fațete individuale (ommatidia), oferind o vedere panoramică excelentă pentru detectarea mișcării și a formelor generale. Ocelii sunt sensibili la intensitatea luminii și joacă un rol important în orientare și menținerea stabilității în zbor. O caracteristică fascinantă este capacitatea albinelor de a percepe lumina ultravioletă (UV), invizibilă pentru ochiul uman. Multe flori prezintă modele UV complexe, numite „ghidaje de nectar”, care direcționează albinele către recompensă. În schimb, albinele nu pot vedea culoarea roșie. De asemenea, ele pot detecta lumina polarizată, ceea ce le permite să se orienteze folosind soarele chiar și în zilele înnorate, când acesta nu este direct vizibil.  

Mirosul este, probabil, cel mai dezvoltat simț al albinelor. Se estimează că este de aproximativ 50 de ori mai puternic decât cel al unui câine. Antenele albinelor sunt acoperite cu mii de organe senzoriale specializate (sensile), inclusiv peste 170 de tipuri de receptori olfactivi. Acest simț extraordinar este crucial pentru detectarea florilor de la distanță, recunoașterea feromonilor emiși de matcă sau de alte albine (pentru comunicare socială și alarmă) și identificarea membrilor propriei colonii față de intruși.  

Pe lângă aceste simțuri primare, albinele demonstrează și abilități de navigare excepționale. Ele folosesc soarele ca pe o busolă, corelând poziția acestuia cu ceasul lor intern pentru a menține direcția corectă în timpul zborurilor lungi de cules. Există, de asemenea, dovezi care sugerează că ar putea fi sensibile la câmpul magnetic al Pământului, folosindu-l ca un mecanism suplimentar de orientare. Viteza lor de zbor poate atinge 15 mile pe oră (aproximativ 21-28 km/h), iar aripile lor bat cu o frecvență uimitoare de aproximativ 230 de ori pe secundă.  

Mai mult, cercetările recente au scos la iveală abilități cognitive neașteptate la albine, provocând percepția tradițională asupra inteligenței insectelor. Studiile au arătat că albinele melifere pot învăța să recunoască fețele umane individuale , pot înțelege conceptul abstract de „zero” și pot număra până la patru sau cinci obiecte. Capacitatea lor de învățare și memorie este esențială pentru adaptarea strategiilor de cules și navigarea eficientă în peisaje complexe. Ele pot fi chiar antrenate să detecteze anumite mirosuri specifice, cum ar fi cele ale explozivilor. Unele studii sugerează că bondarii ar putea experimenta stări asemănătoare emoțiilor simple, cum ar fi optimismul sau pesimismul, în funcție de experiențele anterioare. Toate aceste descoperiri conturează imaginea unei ființe cu o lume senzorială bogată și capacități cognitive surprinzător de complexe, mult dincolo de simple reflexe instinctuale.  

Darurile albinelor

#16. Alchimia mierii: cum transformă albinele nectarul

Mierea, acest lichid auriu și dulce, prețuit de oameni de milenii, este rezultatul unui proces biologic și chimic complex, o adevărată „alchimie” realizată de albinele lucrătoare în interiorul stupului. Totul începe cu colectarea materiei prime: nectarul florilor. Albinele culegătoare folosesc trompa lor lungă (proboscis) pentru a extrage acest lichid apos și bogat în zaharuri (în principal zaharoză, dar și glucoză și fructoză) din glandele nectarifere ale florilor. Nectarul colectat este stocat temporar într-un stomac special, numit „gușă” sau „stomac de miere” (crop), separat de stomacul digestiv propriu-zis.  

Transformarea nectarului în miere implică două procese cheie: conversia enzimatică și reducerea conținutului de apă. Încă din timpul transportului nectarului în gușă și, ulterior, în stup, prin transferul de la o albină la alta (un proces numit trofalaxie), albinele adaugă enzime secretate de glandele lor salivare și hipofaringiene. Principalele enzime implicate sunt:  

• Invertaza (sau zaharaza): Aceasta este enzima cheie care descompune zaharoza (un dizaharid complex) din nectar în zaharuri mai simple, direct asimilabile: glucoză și fructoză (monozaharide). Acest proces de inversie este fundamental pentru compoziția finală a mierii;  
• Diastaza (amilaza): Această enzimă (de fapt, un complex de α- și β-amilaze) descompune eventualele urme de amidon sau dextrine prezente în nectar în zaharuri mai mici. Nivelul de activitate al diastazei este uneori folosit ca indicator al calității și prospețimii mierii, deoarece este sensibilă la căldură și depozitare îndelungată;
• Glucozoxidaza: Această enzimă acționează asupra glucozei în prezența oxigenului, producând acid gluconic și peroxid de hidrogen (apă oxigenată, H₂O₂). Acidul gluconic contribuie la aciditatea caracteristică a mierii (pH scăzut, de obicei între 3.4 și 6.1 ), iar peroxidul de hidrogen îi conferă proprietăți antimicrobiene importante.  

Simultan cu transformările enzimatice, albinele se angajează într-un efort colectiv de reducere a conținutului de apă din nectar. Nectarul proaspăt colectat poate conține între 70% și 80% apă, un nivel mult prea ridicat pentru a preveni fermentarea. Albinele depun nectarul parțial procesat în celulele fagurelui și apoi ventilează intens stupul, bătând rapid din aripi pentru a crea un curent de aer care favorizează evaporarea apei. Acest proces continuă până când conținutul de apă ajunge la un nivel optim, de obicei sub 20% (ideal în jur de 17-18%). Odată ce mierea a atins concentrația dorită, albinele sigilează celula cu un căpăcel subțire de ceară, asigurând conservarea pe termen lung a prețioasei rezerve de hrană.  

Întregul proces de transformare a nectarului în miere este esențial nu doar pentru a crea o sursă de hrană concentrată energetic, ci și pentru a asigura conservarea acesteia. Conținutul scăzut de apă și concentrația ridicată de zaharuri creează o presiune osmotică mare, care extrage apa din celulele microbiene și inhibă dezvoltarea lor. Aciditatea ridicată (pH scăzut) și prezența peroxidului de hidrogen contribuie, de asemenea, la proprietățile antimicrobiene ale mierii, transformând nectarul perisabil într-un produs alimentar stabil și durabil, vital pentru supraviețuirea coloniei în perioadele lipsite de cules (iarna, perioade de secetă).  

#17. Ceara de albine

Deși mierea este cel mai cunoscut și apreciat produs al stupului, albinele melifere sunt adevărate uzine biochimice, producând sau colectând și alte substanțe valoroase, esențiale pentru viața coloniei și valorificate de oameni de-a lungul istoriei. Printre acestea se numără ceara de albine, propolisul, lăptișorul de matcă și păstura (polenul prelucrat).  

Ceara de albine este materialul de construcție fundamental al stupului. Ea nu este colectată din exterior, ci este produsă de albinele lucrătoare tinere (în special între 12 și 18 zile) prin intermediul a patru perechi de glande ceripare situate pe partea ventrală a abdomenului. Ceara este secretată sub formă de solzi mici, albi, translucizi, pe care albinele îi preiau cu picioarele, îi mestecă cu mandibulele (amestecându-i cu secreții salivare) și îi modelează pentru a construi pereții hexagonali perfecți ai fagurilor.

Acești faguri servesc drept structură pentru creșterea puietului și pentru depozitarea mierii și a polenului. Producția de ceară necesită un consum considerabil de miere (energie). Dincolo de rolul său în stup, ceara a fost folosită de oameni din timpuri străvechi pentru lumânări (în special în contexte religioase), în cosmetică, medicină, pentru sigilare și lustruire.

#18. Propolisul

Propolisul este un amestec rășinos complex, de culoare variabilă (de la galben-verzui la maro închis), pe care albinele îl colectează de pe mugurii și scoarța anumitor arbori (plop, mesteacăn, conifere etc.). Albinele amestecă aceste rășini cu secreții proprii (ceară și salivă) și le utilizează în stup ca un veritabil „chit” universal și agent de igienizare.

Albinele folosesc propolisul pentru a sigila crăpăturile și spațiile nedorite din stup (mai mici decât „spațiul albinei”), pentru a netezi pereții interiori, pentru a întări marginile fagurilor și, foarte important, pentru a acoperi și mumifica intrușii prea mari pentru a fi scoși din stup (cum ar fi șoareci sau melci), prevenind astfel descompunerea și contaminarea coloniei. Propolisul are demonstrate proprietăți antimicrobiene (antibacteriene, antifungice, antivirale) și antiinflamatorii, contribuind la menținerea sănătății colective a stupului.

Oamenii au valorificat aceste proprietăți de secole, folosind propolisul în medicina tradițională (pentru răni, infecții), dar și în produse moderne, precum tincturi, unguente, spray-uri de gât sau chiar ca lac pentru instrumente muzicale.

#19. Lăptișorul de matcă 

Lăptișorul de matcă este o substanță prețioasă, cu aspect lăptos și consistență cremoasă, secretată de glandele hipofaringiene și mandibulare ale albinelor doici (lucrătoare tinere). Acesta reprezintă hrana exclusivă a larvelor în primele trei zile de viață. Ulterior, doar larvele selectate pentru a deveni mătci continuă să fie hrănite abundent cu lăptișor de matcă pe tot parcursul dezvoltării lor, în timp ce larvele de lucrătoare și trântori trec la o dietă mixtă.

De asemenea, matca adultă este hrănită exclusiv cu lăptișor de matcă pe toată durata vieții sale. Compoziția sa bogată în proteine, vitamine (în special complexul B), lipide, zaharuri și alte substanțe bioactive este responsabilă pentru dezvoltarea rapidă și diferențiată a mătcii, precum și pentru longevitatea și fertilitatea sa excepțională. Datorită compoziției sale nutritive unice, lăptișorul de matcă este recoltat de apicultori și comercializat ca supliment alimentar cu potențiale beneficii pentru sănătatea umană.

#20. Păstura

Păstura este produsul rezultat din polenul colectat de albine, amestecat cu nectar și secreții salivare, depozitat în celulele fagurelui și lăsat să fermenteze sub acțiunea microorganismelor benefice. Acest proces de fermentație lactică crește digestibilitatea polenului și îi îmbunătățește valoarea nutritivă și conservabilitatea. Păstura reprezintă principala sursă de proteine, lipide, vitamine și minerale pentru colonie, fiind esențială pentru hrănirea puietului și pentru dezvoltarea albinelor tinere.

Un alt produs, mai puțin cunoscut, este apilarnilul, un omogenizat obținut din larvele de trântor, recoltat uneori la comandă și studiat pentru potențialele sale proprietăți bioactive. Diversitatea acestor produse demonstrează capacitatea remarcabilă a coloniei de a colecta și transforma resursele naturale într-o gamă largă de substanțe necesare pentru construcție, hrană specializată, apărare și menținerea sănătății, transformând stupul într-o adevărată farmacie și atelier biochimic.

Ce se întâmplă dacă dispar albinele? Răspunsul este simplu şi înfiorător: dispare viaţa de pe Pământ.