3 ținuturi antice legendare și misterele din jurul lor: Atlantida, Insula Thule și Insulele Fericiților

Lumea antică era un tărâm fascinant, unde legenda și realitatea se împleteau adesea. Printre cele mai persistente mituri geografice se numără poveștile despre ținuturi antice precum Atlantida cea scufundată, misterioasa insulă Thule și idilicele Insule ale Fericiților.

Pentru călătorii și exploratorii din vechime, orizonturile cunoașterii geografice erau limitate. Oamenii intuiau vastitatea lumii, dar cunoșteau prea puțin despre meleagurile îndepărtate. Grecii antici au navigat Marea Mediterană în lung și-n lat. Romanii au pătruns și mai departe, pe urmele legiunilor cuceritoare. Cu toate acestea, terra incognita – pământul necunoscut – înconjura lumea familiară. Cei care îndrăzneau să se aventureze în spațiile albe de pe hartă descopereau priveliști și realități nemaivăzute și neauzite.

Oceanul, cu întinderea sa aparent nesfârșită, era un spațiu al groazei, dar și al minunilor, un loc unde faptele și legendele se contopeau, iar orice părea posibil. Nicăieri nu era acest amestec mai evident decât în cazul insulelor îndepărtate, fie ele reale sau imaginare. Thule, Atlantida și Insulele Fericiților erau mai mult decât simple coordonate geografice; erau surse de povești fantastice și mituri, ispite ce îi chemau pe exploratorii antici spre necunoscut și inspirau generații întregi să le calce pe urme.^[sursa]

3 ținuturi antice legendare și misterele din jurul lor

#1. Atlantida: legendara insulă scufundată

Fără îndoială, Atlantida este cel mai faimos tărâm legendar al lumii antice. Totuși, această insulă-continent mitică, despre care se spune că a pierit sub valuri într-o singură zi și noapte catastrofală, nu a fost un loc real. Atlantida a fost, de fapt, o creație ficțională a filosofului grec Platon, menită să servească drept alegorie morală. Povestea sa, redactată în secolul al V-lea î.Hr. și expusă în dialogurile Timaeus și Critias, nu a fost niciodată gândită să fie interpretată literal. Aristotel, discipolul lui Platon, a respins categoric legenda Atlantidei ca fiind pură fantezie. Într-adevăr, detaliile descrise în cele două dialoguri erau mult prea incredibile pentru a fi adevărate.

Platon înfățișa Atlantida ca pe o vastă insulă-continent situată în Oceanul Atlantic, dincolo de Stâlpii lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar). Era un tărâm al minunilor, populat de o civilizație avansată și prosperă. Însă cunoașterea și puterea i-au corupt pe atlanți, transformându-i în ființe vanitoase, excesiv de ambițioase și decadente.

Nemulțumiți de insula lor splendidă, atlanții au pornit război împotriva tuturor popoarelor mediteraneene. Dar vitejii atenieni le-au stat împotrivă. În cele din urmă, atlanții au atras mânia zeilor. Într-o singură zi și noapte fatidică, Atlantida a fost înghițită de ape în urma unui cutremur și a unui potop devastator, pierind odată cu toți locuitorii săi.

Deși povestea este, în mod evident, o alegorie complexă menită să elogieze democrația ateniană, se pare că nu toți au privit legenda insulei scufundate ca pe o simplă ficțiune. Istoricul Plutarh, scriind în secolul al II-lea d.Hr. (în Viața lui Solon), relatează o discuție între Solon și un preot egiptean din Sais, în care preotul menționează Atlantida ca pe un loc real. Cu un secol înainte, geograful Strabon luase în calcul posibilitatea ca povestea să aibă un sâmbure de adevăr, sugerând că Atlantida ar fi putut fi o insulă reală, distrusă de un cataclism natural.

Este posibil ca relatarea lui Platon să fi fost inspirată de evenimente reale, precum erupția catastrofală a insulei vulcanice Thera (Santorini de azi), care a contribuit la declinul civilizației minoice în jurul anului 1600 î.Hr., sau de soarta orașului grec Helike, distrus de un tsunami devastator chiar în timpul vieții lui Platon.

Interesant este că sursele antice menționează rareori Atlantida. Cu toate acestea, în secolele următoare, mitul a aprins imaginația nenumăraților învățați și exploratori. Astfel, această insulă scufundată, care juca doar un rol secundar în opera lui Platon, a devenit o componentă fundamentală a peisajului nostru cultural. Totuși, în ciuda popularității sale imense, afirmațiile privind existența sa reală rămân apanajul pseudoștiinței și al ficțiunii. Povestea fascinantă a legendarei Atlantida și a sfârșitului ei tragic este, prin urmare, exact ceea ce pare: o poveste.

#2. Thule: călătorie spre capătul Pământului

Pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., un zvon a electrizat Atena. Un explorator grec se întorsese dintr-o expediție îndrăzneață, aducând cu el o poveste incredibilă despre călătoria sa până la marginile lumii cunoscute. Exploratorul pretindea că a vizitat o insulă izolată în nordul îndepărtat, un tărâm unde soarele nu apunea niciodată vara, iar pământul și oceanul păreau să fuzioneze într-o substanță gelatinoasă stranie. Numele exploratorului era Pytheas, iar insula ce avea să intre curând în legendă era Thule.

Pytheas și-a documentat expediția în lucrarea Despre Ocean. Din nefericire, opera sa originală s-a pierdut, supraviețuind doar fragmente citate de autori ulteriori. Pornind din orașul său natal, Massalia (Marsilia de astăzi), Pytheas a călătorit spre nord. Rămâne un mister dacă a navigat prin Strâmtoarea Gibraltar sau a ales o rută terestră.

Cert este că exploratorul grec a ajuns în Insulele Britanice, fiind unul dintre primii navigatori ai antichității care s-au aventurat atât de departe spre nord. Dar, odată ajuns la limita continentului, Pytheas nu s-a oprit. Acesta a susținut că și-a continuat voiajul încă șase zile spre nord, până a atins „cel mai îndepărtat dintre toate ținuturile” – mitica Thule. Aici, nopțile de vară durau doar două-trei ore, sau lipseau cu desăvârșire. Pytheas a descris și întâlnirea cu locuitorii insulei – pe care, în stilul caracteristic grec, i-a numit barbari – fermieri modești, cu tenul și părul deschise la culoare.

Încă din antichitate, însă, autenticitatea relatării lui Pytheas a fost pusă la îndoială. Atât Polybius, cât și Strabon i-au contestat afirmațiile, acuzându-l pe Pytheas de „falsificare” și de inducerea în eroare a cititorilor cu povești fanteziste. Scepticismul lor era de înțeles, întrucât se credea că regiunile atât de nordice sunt nelocuibile.

Pliniu cel Bătrân, în schimb, s-a arătat mai deschis, acceptând posibilitatea ca Pytheas să fi ajuns într-adevăr într-un loc legendar din nordul extrem. Istoricul Tacitus consemnează că socrul său, Agricola, în timpul mandatului de guvernator al Britanniei, a navigat la nord de Scoția și a zărit o insulă pe care a identificat-o drept Thule.

Pentru antici, Thule simboliza extremitatea nordică a lumii cunoscute. Nu e de mirare, așadar, că faimoasa hartă a lui Ptolemeu includea Thule, stabilind un precedent urmat de generații de cartografi. Descrierile lui Pytheas despre Thule și împrejurimile sale au oferit indicii cercetătorilor moderni în încercarea de a localiza insula. Printre ipoteze se numără Shetland, Norvegia, Insulele Feroe sau chiar Islanda.

Menționarea gheții plutitoare („noroioase”) impracticabile, a ceții dese, a lipsei nopții în timpul solstițiului de vară și a întunericului prelungit la solstițiul de iarnă sugerează că Pytheas ar fi putut ajunge chiar mai departe, poate în apropierea Cercului Polar Arctic. Însă, chiar dacă Pytheas nu a atins niciodată cu adevărat Thule, importanța călătoriei sale este alta. Moștenirea sa nu constă în descoperirea unei insule concrete, ci în crearea unui loc legendar: un tărâm misterios, îndepărtat, de nepătruns, situat la marginea hărții, o sursă de inspirație perenă pentru exploratori și visători de-a lungul secolelor, până în zilele noastre – capătul Pământului, terra incognita – mitica Thule.

#3. Insulele Fericiților: mai reale decât Atlantida?

Civilizațiile antice erau bântuite de povești despre tărâmuri mitice, supranaturale, unde granițele dintre viață și moarte deveneau fluide. Grecii numeau acest loc Elysium (Câmpiile Elizee) – paradisul terestru unde eroii și cei favorizați de zei se bucurau de o existență veșnică, binecuvântată și fericită. Elysium nu era însă o locație fixă, ci o idee complexă, în continuă evoluție. Până în vremea lui Platon (secolul al IV-lea î.Hr.), Elysium ajunsese să fie imaginat ca o insulă sau un arhipelag situat în vastul ocean dinspre apus: Insulele Fericiților sau Insulele Norocoase (Makaron Nesoi / Fortunatae Insulae).

Autorii romani au preluat și dezvoltat această idee, ancorând arhipelagul mitic într-un punct specific pe hartă. Atât Plutarh, cât și Pliniu cel Bătrân menționează „Insulele Fericiților”, localizându-le în Atlantic, la câteva zile de navigație de coastele Spaniei. Însă consacrarea geografică a venit odată cu Ptolemeu.

În monumentala sa lucrare Geografie, Ptolemeu a descris locația insulelor și le-a folosit ca punct de referință pentru calcularea longitudinii și stabilirea primului meridian – un sistem ce avea să rămână în uz până în Evul Mediu. Astfel, miticele Insule ale Fericiților au căpătat o identitate reală: Insulele Canare, arhipelagul vulcanic situat în Oceanul Atlantic, la aproximativ 100 de kilometri vest de coasta Marocului.

Prin urmare, Insulele Canare au devenit sinonime cu „Insulele Fericiților”, iar hărțile medievale le înfățișau adesea sub numele de Insula Fortunata. Odată cu triumful creștinismului, locația paradisului s-a mutat definitiv în sfera supranaturalului. Cu toate acestea, visul unui tărâm al făgăduinței pe Pământ a persistat. Legendarele „Insule ale Fericiților” au continuat să fie căutate undeva spre vest. Un astfel de loc mitic a fost și insula Avalon din legendele arthuriene, locul unde a fost făurită sabia Excalibur și unde regele Arthur însuși s-ar fi retras. Secole la rând, europenii și-au continuat neobosiți căutarea acestui tărâm promis, până când, în secolul al XV-lea, l-au găsit: continentul vestic de dincolo de Atlantic, o „Insulă a Fericiților” ce depășea cu mult imaginația anticilor – America.