5 descoperiri făcute de Marco Polo în călătoriile sale legendare

Marco Polo (1254-1324), negustor venețian a cărui odisee asiatică de aproape un sfert de veac i-a pecetluit renumele, ne-a lăsat moștenire „Călătoriile”, o cronică fascinantă redactată în prizonierat. Această carte a deschis europenilor de la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea o fereastră către lumi îndepărtate și nemaiauzite.

Străbătând legendarul Drum al Mătăsii, Polo a documentat cu minuțiozitate culturi vibrante, obiceiuri inedite și minuni ale naturii care depășeau orice imaginație europeană a vremii. Dincolo de diferențele sociale, religioase și lingvistice, călătorul a fost martorul unor realități surprinzătoare. Să vedem, așadar, cinci dintre cele mai remarcabile descoperiri consemnate de către marele aventurier.^[sursa]

5 descoperiri făcute de Marco Polo

#1. Confruntarea cu „șerpii” gigantici din Kara-jang

Astăzi, crocodilii ne sunt familiari din documentarele despre natură sau din vizitele la grădina zoologică. Dar imaginați-vă provocarea de a descrie o asemenea creatură unor oameni care nu doar că nu o văzuseră vreodată, dar nici măcar nu auziseră de existența ei. Exact aceasta a fost sarcina lui Marco Polo când a ajuns în provincia chineză Yunnan, pe care el o numea Kara-jang.

Aici, venețianul a întâlnit reptile impunătoare, pe care le-a descris drept „creaturi respingătoare”. Cu un amestec de groază și fascinație, el a adăugat că „gura lor este suficient de mare pentru a înghiți un om dintr-o înghițitură”. Deși unii istorici au speculat că descrierea ar fi putut fi influențată de imaginile dragonilor mitici chinezi, detaliile oferite de Polo sunt remarcabil de precise pentru un crocodil. Aventurierul îi numește „șerpi”, dar îi distinge clar de șerpii comuni, cunoscuți în Europa, sugerând o observare atentă.

Polo relatează și o metodă ingenioasă și brutală prin care localnicii vânau aceste animale. Aceștia plasau capcane pe cărările folosite de crocodili între vizuină și apă, ascunzând sub nisip lame de oțel extrem de ascuțite, orientate în sus. Când reptila se târa spre apă, lama îi sfâșia abdomenul. Moartea animalului era semnalată de păsările de pradă care începeau să rotească deasupra. Scopul vânătorii era extragerea vezicii biliare, un ingredient prețios în medicina locală, vândut la prețuri exorbitante. Marco Polo menționează trei utilizări principale: tratarea mușcăturilor de „câine turbat” (posibil o referire la rabie), alinarea durerilor nașterii și tratarea „excrescențelor” (tumori sau umflături), care cedau în câteva zile sub acțiunea remediului.

#2. Banii de hârtie

Într-o epocă în care Europa se baza pe greutatea monedelor din metal prețios, Marco Polo a descoperit în China o inovație economică uluitoare: banii de hârtie. Această revelație a avut loc în Khan-balik (actualul Beijing), capitala de iarnă a dinastiei Yuan, condusă de Kublai Han, nepotul lui Ginghis Han.

Venețianul a observat cum Marele Han a ordonat crearea acestor bani pentru a simplifica tranzacțiile și a ușura transportul valorilor. Procesul era ingenios: fibra fină dintre scoarța și lemnul duzilor era extrasă, bătută, amestecată cu un adeziv și presată în foi. Fiecare bancnotă purta apoi sigiliul imperial al Hanului, garantându-i autenticitatea și valoarea.

Marco Polo a încercat chiar să echivaleze această monedă exotică cu cele europene. Cea mai mică bancnotă, nota el, valora cât o jumătate de „tornesel mic” (o monedă de argint), în timp ce cea mai mare echivala cu zece bezanți de aur (aproximativ de 90 de ori valoarea unui tornesel). Impresionat de amploarea sistemului, Polo scria: „Hanul deține o asemenea cantitate [din acești bani], încât cu ea ar putea cumpăra toate comorile lumii”. Aventurierul a remarcat și că supușii imperiului acceptau fără ezitare această formă de plată și își achitau taxele fie în bani de hârtie, fie în alte bunuri de preț, precum pietre prețioase, perle sau aur.

#3. Sistemul poștal imperial: o rețea de o eficiență uimitoare

Poate una dintre realizările care l-au impresionat cel mai profund pe Marco Polo a fost extraordinarul sistem poștal orchestrat de Kublai Han. El descrie cu admirație cum Khan-balik funcționa ca un nod central într-o vastă rețea de comunicații ce acoperea întregul Imperiu Mongol.

Pe drumurile principale, stații poștale erau amplasate la fiecare circa 40 km. Aici, între 300 și 400 de cai erau mereu pregătiți, alături de curieri odihniți, gata să preia mesajul și să galopeze spre următoarea stație. Clădirile ofereau adăpost confortabil pentru oameni și animale. Chiar și în regiunile cele mai izolate, sistemul funcționa, deși stațiile erau mai rare, la distanțe de 56-64 km.

Dar eficiența nu se baza doar pe cai. O rețea paralelă de curieri pedeștri, alergători deosebit de rezistenți, opera pe distanțe mai scurte. Staționați la fiecare 5 km, aceștia preluau mesajul și alergau până la postul următor. Pentru a semnala apropierea și a permite următorului curier să se pregătească, alergătorii purtau centuri cu clopoței zgomotoși. Marco Polo estima, uimit, că acest sistem permitea ca un mesaj să parcurgă distanța unei călătorii de zece zile în doar o zi și o noapte.

Mai mult, sistemul nu transporta doar misive. Marco Polo relatează cum, în sezonul fructelor, cele culese dimineața în Khan-balik puteau ajunge pe masa Hanului în Xanadu (capitala de vară, aflată la o distanță de zece zile de călătorie) până în seara următoare. O asemenea rapiditate era de neconceput în Europa, unde mesagerii călătoreau într-un ritm mult mai lent.

#4. Tărâmul mirodeniilor: arome exotice și comerț înfloritor

Lumea explorată de Marco Polo era și un tărâm al aromelor exotice, al condimentelor rare și prețioase în Europa. Relatările sale despre abundența acestora aveau să aprindă imaginația generațiilor viitoare de negustori și exploratori, ducând la căutarea faimoaselor „Insule ale Mirodeniilor” (Insulele Maluku din Indonezia), renumite pentru macis, nucșoară și cuișoare.

Diversitatea condimentelor întâlnite de Polo era uimitoare. În Afganistan, el a descoperit aroma distinctă a uleiului de susan. În Pekin (Beijing), a remarcat prezența ghimbirului și a cassiei (un tip de scorțișoară), arome pe care le asociem și astăzi cu bucătăria Extremului Orient. A observat, de asemenea, că păturile sărace din China și India foloseau din belșug usturoiul – menționând chiar cum vânătorii de crocodili din Yunnan consumau ficatul crud al reptilelor într-un sos pe bază de usturoi.

Piperul era, însă, regele neîncoronat al condimentelor, generând un comerț extrem de profitabil în întreaga Asie. În orașul Hangchow (Hangzhou), Polo a estimat că nu mai puțin de circa 4.500 kg de piper soseau zilnic. Mai la sud, în Java și pe alte insule din Marea Chinei de Sud, plantații vaste de piper, nucșoară și cuișoare alimentau piețele Chinei continentale. Pe coasta Malabar din India, a fost impresionat de abundența de ghimbir, scorțișoară și piper – o realitate care persistă și astăzi, regiunea rămânând un exportator major al acestor mirodenii esențiale în bucătăria indiană și mondială.

#5. Cutume matrimoniale care sfidau normele europene

Lumea descoperită de Polo nu era diferită doar prin peisaje și mărfuri, ci și prin structuri sociale și cutume care păreau de neînțeles pentru un european medieval. Obiceiurile matrimoniale, în special, i-au provocat uimire.

Într-o provincie numită Pem (probabil în zona bazinului Tarim, la sud de deșertul Taklamakan), el a descris o practică surprinzătoare: femeile aveau o libertate considerabilă în alegerea și schimbarea partenerilor. Dacă un soț lipsea de acasă mai mult de douăzeci de zile, soția avea dreptul legal de a-și lua un alt bărbat. Reciproca era valabilă și pentru bărbați. Un concept șocant pentru morala europeană a vremii, și chiar și pentru sensibilitățile moderne.

Marco Polo a relatat și un ritual straniu practicat de tătari (termen folosit în epocă pentru mongoli) în Cathay (China), legat de căsătoriile post-mortem. Dacă un cuplu pierdea un fiu de până în patru ani, iar alt cuplu pierdea o fiică de aceeași vârstă, familiile puteau aranja o „nuntă” între copiii decedați. Se redacta un contract de căsătorie, care era apoi ars. Credința era că fumul va purta legământul în lumea de apoi, unindu-i pe copii ca soț și soție în viața de după moarte. Mâncarea de la ospățul funerar era risipită simbolic, iar desene reprezentând sclavi și bunuri erau arse, pentru a-i „însoți” pe tinerii căsătoriți în lumea spiritelor. Un obicei care reflecta o viziune profund diferită asupra vieții, morții și a legăturilor dintre lumi.