9 august 1601: uciderea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii de către cei alături de care luptase în Liga Creștină

În data de 9 august 1601 a avut loc uciderea lui Mihai Viteazul la Câmpia Turzii chiar de către cei alături de care luptase în Liga Creștină. Motivul a fost unul diabolic: dorința acestora de a prelua controlul asupra Transilvaniei.

„Și căzu trupul lui frumos ca un copac, pentru că nu știuse, nici nu avusese ocazia să-și folosească sabia sa cea iute în mâna lui cea vitează. Și-i rămase trupul gol, aruncat în pulbere, căci așa a lucrat pizma încă din începutul lumii. Pizma a pierdut mulți bărbați fără vină, precum și pe acesta. Căci era de ajutor creștinilor și stătea tare ca un viteaz bun pentru ei, făcându-i pe turci să tremure de frica lui.”, consemnau autorii unei cronici de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Mihai Viteazul: primul unificator al românilor

După intrarea sa triumfală în Cetatea Bălgradului (Alba Iulia) la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a preluat tronul Moldovei în anul următor, realizând astfel prima unire politică a românilor la 27 mai 1600.

Pentru a consolida această unire, Mihai Viteazul a adoptat măsuri urgente: a unificat stemele celor trei teritorii (stema având în vârf vulturul cu crucea în cioc), a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia, care a servit drept catedrală, a acordat înlesniri preoților și iobagilor români și l-a numit pe Egumenul Ioan de la Prislop mitropolit al Transilvaniei.

După unire, Mihai Viteazul și-a asumat titlul de „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei.”

Nicolae Iorga, în lucrarea sa „Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Mitropolia Ardealului” (1904), menționa că Mihai Viteazul a fost cel care a creat instituțional Mitropolia Ortodoxă Română a Ardealului, cu sediul la Alba Iulia: „Bălgradul (…) ajunse centrul religios al Românilor, supt Românul Mihai-Vodă”.^[sursa]

Acad. Ioan-Aurel Pop subliniază, de asemenea, dimensiunea europeană a lui Mihai Viteazul: „Este ultimul mare general al Europei, despre care se spera că va putea elibera Constantinopolul de turci,” afirma istoricul într-o conferință organizată de Asociația Culturală Matricea Românească.^[sursa]

Ctitor și protector al bisericilor

Mihai Viteazul avea o mare evlavie la Sfântul Nicolae, despre care se spune că l-a salvat în mod miraculos. Pe când era ban al Craiovei, a fost condamnat la moarte de un domnitor rival. Călăul, impresionat de statura sa impunătoare și de chipul său strașnic, a refuzat să ducă la îndeplinire sentința.

În semn de recunoștință, viitorul domnitor a ctitorit Mănăstirea Mihai Vodă din București, pusă sub ocrotirea Sfântului Nicolae, și și-a botezat fiul cu numele de Nicolae.

Mihai Viteazul a donat sume substanțiale pentru biserica din Bari, Italia, unde se păstrează moaștele Sfântului Nicolae, primind în schimb mâna sfântului, care astăzi se află în patrimoniul Bisericii Sfântul Gheorghe – Nou din București. Se spune că voievodul a purtat această relicvă sfântă la piept în timpul bătăliei de la Călugăreni.

Mihai Viteazul a fost un ctitor prolific, ridicând numeroase lăcașuri sfinte, inclusiv o catedrală ortodoxă la Alba Iulia, și făcând donații importante la Muntele Athos, în special la Mănăstirile Simonos Petras și Xenofont, unde este pomenit permanent.

9 august 1601, uciderea lui Mihai Viteazul

Uciderea lui Mihai Viteazul din data de 9 august 1601, la Câmpia Turzii, a fost un act de trădare ce a marcat sfârșitul unei epoci pline de speranță pentru unirea românilor. După ce luptase alături de Liga Creștină împotriva turcilor, Mihai a căzut victimă unor intrigi complexe între aliații săi.

Generalul Gheorghe Basta, temându-se de influența crescândă a lui Mihai în Transilvania și dorind să preia controlul asupra principatului, a orchestrat uciderea acestuia.

În zorii acelei zile fatidice, Mihai a fost surprins de atacatori și lovit mortal. Moartea sa a lăsat un gol imens în rândul celor care îl vedeau ca pe un simbol al unității naționale și a deschis calea către un lung șir de conflicte și instabilitate în regiune.

Capul lui Mihai Viteazul se păstrează la Mănăstirea Dealu din județul Dâmbovița. Mama sa, Teodora, devenită monahia Teofana, este înmormântată la Mănăstirea Cozia, iar soția sa, Doamna Stanca, își doarme somnul de veci în curtea Episcopiei Râmnicului.