Este erou național în Ucraina, dar dușman de moarte în Rusia. La 300 de ani de la moartea sa, încă se află sub „afurisenia” Bisericii Ortodoxe, deși a tipărit Evanghelii. A murit visând la independență, dar a sfârșit sub șenilele istoriei, pe pământ românesc. Povestea lui Ivan Mazepa nu este doar o lecție de istorie, ci un thriller real care se desfășoară chiar sub picioarele gălățenilor.
Paradoxul gălățean: numele pe care toți îl rostesc, dar puțini îl știu
Un sondaj de opinie realizat recent de o televiziune locală din Galați a scos la iveală un adevăr crud despre locuitorii orașului: 95% dintre cei chestionați habar nu au de unde vine denumirea „Mazepa”. Deși numele desemnează două cartiere ultracentrale ale orașului, memoria personajului s-a pierdut, după cum arată Adevărul.
Acesta este prilejul perfect pentru a scoate la lumină povestea completă a lui Ivan Mazepa, conducătorul oștilor cazace care au îngrozit Europa în secolul al XVII-lea și care are o legătură specială, deși postumă, cu orașul de la Dunăre.
Ascensiunea: de la nobil polonez la „Guvernatorul” Rusiei
Născut în anul 1639 într-o familie bogată din Bila Țerkva, lângă Kiev (o zonă controlată pe atunci de către polonezi), Ivan Mazepa a fost atras din tinerețe de cariera militară, dar și de idealul scoaterii ucrainenilor de sub dominația străină.
Pragmatic, i s-a părut mai eficientă o alianță cu rușii decât cu polonezii. Astfel, a urcat toate treptele ierarhiei armatei și administrației țariste. În anul 1687, la vârsta de 48 de ani, atinge apogeul puterii: devine hatman al cazacilor zaporojeni. Această funcție însemna, de fapt, că el era guvernatorul Ucrainei de est, provincie supusă puterii ruse.
Timp de ani buni, rușii l-au considerat un erou național. Trupele conduse de către el erau mereu victorioase, iar reputația legendară a războinicilor cazaci i se datorează în mare măsură lui.
Marea Trădare: visul independenței la 70 de ani
Situația se schimbă radical la începutul secolului al XVIII-lea. Ajuns la o vârstă venerabilă pentru acele vremuri (depășise 60 de ani), Mazepa se reorientează către puterile vestice, sedus de ideea unei Ucraine independente de Imperiul Țarist.
În anul 1709, la 70 de ani, se aliază cu Carol al XII-lea, regele Suediei, și înfruntă armata țarului Petru cel Mare. Confruntarea a fost inevitabilă și s-a consumat la Poltava, în iunie 1709. Deși cazacii au luptat eroic, rușii au învins. Un factor decisiv a fost trădarea: o parte dintre cazaci și-au părăsit liderul chiar în ajunul bătăliei, trecând de partea rușilor.
- Regele suedez a fost rănit în luptă (sursele care spun că a murit la Poltava sunt eronate; Carol al XII-lea a murit 9 ani mai târziu).
- Mazepa, și el rănit, se refugiază pe teritoriul Moldovei mari (actualmente Republica Moldova), lângă Tighina, la Varnița. Acolo moare după câteva luni.
Controversa morții și prima „afurisenie”
Sursele istorice sunt neclare privind data exactă a morții hatmanului: 9 august, 22 septembrie, 2 octombrie (surse poloneze/ucrainene) sau chiar 18 martie 1710 (Mihail Kogălniceanu). Istoricul Paul Păltânea, în lucrarea „Istoria orașului Galați”, lămurește acest aspect: „La mănăstirea Sf. Gheorghe au fost reînhumate, la 18 martie 1710, osemintele hatmanului Mazeppa, după ce mormântul de la Varnița fusese profanat de turci”.
Imediat după bătălie, Petru cel Mare l-a declarat dușman de moarte, punând o recompensă uriașă pe capul lui, viu sau mort. Mai mult, Biserica Ortodoxă Rusă, loială țarului, l-a afurisit pe Ivan Mazepa. Ironia este că, până atunci, Mazepa fusese considerat aproape un sfânt, finanțând tipărirea a sute de Evanghelii traduse în limbile Occidentului și Orientului.
- Detaliu inedit: Ultima Evanghelie finanțată de Mazepa, una în limba arabă, fusese tipărită chiar la tiparnița domnitorului român Constantin Brâncoveanu.
Profesorul gălățean Arthur Tuluș (lector universitar doctor la Facultatea de Istorie din Galați) susține în lucrarea „Hatmanul Mazeppa în istoria orașului Galați” că anatema nu a fost neapărat ordinul direct al țarului, ci o consecință a faptului că armata ucraineano-suedeză s-a adăpostit într-o zonă otomană.
„Ucrainenii s-au adăpostit cu resturile armatei suedeze la Tighina, mai exact în satul Varnița, raiaua turcească din Basarabia”, scrie Arthur Tuluș.
O ură care nu se stinge nici după trei secole
Ecourile acestui conflict sunt vii și azi. Acum doi ani, presa ucraineană relata despre confruntări violente (cu zeci de răniți) între taberele pro și anti-Mazepa. Anual, la Poltava are loc o ceremonie religioasă dublă:
- Pentru ucraineni (independenți din 1991), este cinstirea memoriei hatmanului.
- Pentru ruși, este prilejul de a damna „trădătorul”. Pe fondul conflictului actual deschis cu Rusia, ucrainenii l-au asimilat definitiv pe Mazepa ca simbol al luptei pentru independență.
Odiseea cadavrului: cele 6 înmormântări
Deși a murit la Tighina (Bender), la 300 km est de Galați, legătura lui Ivan Mazepa cu orașul de la Dunăre este una profundă, creată post-mortem. Trupul său a fost înhumat inițial la Tighina. Se pare că a fost o dublă înhumare: prima dată mormântul său a fost profanat și trupul scos la suprafață, fie de către patrioții ruși, fie (cel mai probabil) de jefuitorii de morminte.
Ulterior (sursele oscilează între câteva luni și un an), cazacii loiali l-au dezgropat pentru a-i duce trupul la Ierusalim, unde hatmanul ceruse cu limbă de moarte să fie îngropat. Au obținut un firman turcesc, dar călătoria s-a blocat la Galați.
Turcii nu au mai lăsat convoiul funerar să treacă. Cazacii s-au înțeles atunci cu preoții din Galați (contra unei danii consistente) și l-au înhumat în Biserica Sfântul Gheorghe, într-o criptă specială. Locul avea o simbolistică aparte: biserica, rezidită în anu; 1664 (ctitorie a lui Ștefan cel Mare) pe malul Dunării, era închinată Ierusalimului și Sfântului Mormânt, deci dorința hatmanului era parțial îndeplinită.
Jefuirea mormântului și amestecarea osemintelor
Soarta osemintelor a devenit complicată începând cu anul 1710. Istoricul Nicolae Iorga, în „Istoria Românilor”, consemnează că în anul 1711, după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir la Stănilești, tătarii au prădat mănăstirea Sfântul Gheorghe.
„Turcii năvălind și jefuind Moldova… au sfărâmat și mormântul de cărămidă al hatmanului și au risipit osemintele lui și i-au spart piatra de mormânt, pe care erau săpate stemele Ucrainei, Poloniei și a lui proprie. După retragerea turcilor, mormântul fu dres iarăși…”, scrie Iorga.
Se pare că osemintele au fost adunate și puse din nou în criptă, fapt confirmat de două relatări istorice: cea a călugărului polon Anton Wasniewski și cea a lui Mihail Kogălniceanu.
Kogălniceanu notează însă o situație absurdă în anul 1840: „Preoții ortodocși ignorând până și numele celui care era înmormântat în biserica lor… l-au deschis spre a înmormânta pe răposatul boier serdar Dimitrie Derețchi Basa”.
Nici după aceea nu și-au găsit liniștea. În jurul anului 1850, osemintele au fost mutate în curtea bisericii. Rudele lui Derețchi Basa au deshumat corpul pentru o ceremonie, dar nu l-au mai putut pune înapoi în biserică din cauza unui ordin al guvernatorului Moldovei care interzicea înhumările în interiorul lăcașurilor de cult. Profesorul Tuluș explică: „Au fost obligați să depună osemintele lui Derețchi și osemintele lui Mazeppa într-un nou mormânt săpat în afara bisericii, în dreapta vestibulului”.
Demolarea barbară din 1962: Remorchere vs. Biserică
Timp de peste 100 de ani, rămășițele au stat netulburate. Până în anul 1962, când autoritățile comuniste au decis că este „nefiresc” să existe două biserici istorice pe malul Dunării, la 300 de metri una de alta. Au decis demolarea Bisericii Sfântul Gheorghe, încălcând flagrant reglementările privind monumentele istorice și tratatele internaționale.
Profesorul Tuluș descrie momentul distrugerii, bazându-se pe surse istorice: „S-a încercat dărâmarea ei prin infiltrarea unor jeturi de apă în temelie, pentru a fisura zidurile. Zidurile rezistând, în noaptea de 29-30 octombrie 1962 distrugerea a început prin tragerea turlelor legate cu un cablu de un remorcher spre faleza abruptă”.
Osemintele lui Mazepa s-au pierdut definitiv cu această ocazie, rămânând probabil sub ruine și amestecându-se cu molozul peste care s-au construit blocurile.
Prima Groapă
Mazepa este înhumat inițial la Tighina (Bender). Mormântul este profanat aproape imediat de „patrioții ruși” sau de jefuitori.
Visul Neîmplinit
Cazacii loiali îl dezgroapă pentru a-l duce la Sfântul Mormânt. Dețin un firman turcesc, dar sunt blocați la Galați.
Oprirea și Dania
Turcii interzic trecerea. Cazacii plătesc preoților și îl înhumează în Biserica Sfântul Gheorghe.
Profanarea Tătară
Tătarii pradă mănăstirea și îi sparg piatra de mormânt. Osemintele sunt strânse ulterior și repuse în criptă.
„Au sfărâmat mormântul și au risipit osemintele.” — N. IorgaÎngropat sub un Boier
Preoții uită cine e în criptă și îl înhumează peste el pe boierul Serdar Dimitrie Derețchi Basa.
Afară din Biserică
O nouă lege interzice morții în biserică. Mazepa și boierul sunt mutați într-o groapă comună în curte.
Final: 1962 – Biserica este demolată.
Numele cartierului: o întâmplare de șantier
Paradoxal, amintirea lui Ivan Mazepa a dăinuit, iar cartierele din centru – primele construite de administrația socialistă – au luat numele eroului cazac printr-o întâmplare.
În anii 1961-1963, barăcile șantierului de blocuri au fost instalate pe o stradă mică, paralelă cu faleza, care purta numele „Mazepa” încă din secolul trecut. Colonia de barăci a ajuns să dea numele întregului cartier, deși mai-marii comuniști ar fi vrut să-i spună „Stalin”. Așa cum remarcă profesorul Tuluș, „folclorul” de șantier a influențat cursul istoriei.
Concluzie: gălățenii îl pomenesc zilnic
Directorul Muzeului de Istorie din Galați, Cristian Căldăraru, observa recent, cu ocazia zilei naționale a Ucrainei, amprenta adâncă lăsată de hatman: „În fiecare zi, cel puțin de două sau trei ori, îl pomenim pe Ivan Mazepa. Poate că nici ucrainenii nu-l pomenesc zilnic, așa cum o fac gălățenii. Acest personaj, devenit și legendă, a trăit momente esențiale din istoria Ucrainei”.
Fără să știe, locuitorii cartierelor de pe Faleză trăiesc deasupra unei istorii zbuciumate, călcând pe urmele unui om care a desenat hărțile Europei de Est și a sfârșit sub o biserică trasă în Dunăre.
