A fost Vincent Van Gogh un „geniu nebun”? Viața unui artist torturat

Considerat cândva un revoluționar și un „nebun”, Vincent van Gogh rămâne emblema artistului torturat, un simbol al luptei dintre geniu și suferință mentală.

Ideea că artiștii duc vieți excentrice și neconvenționale este adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Excentricitatea lor pare să influențeze chiar percepția asupra valorii operei lor. Un studiu realizat de către Van Tilburg în anul 2014 sugerează că oamenii tind să aprecieze mai mult operele de artă ale creatorilor considerați excentrici. Această corelație între creativitate, excentricitate și sănătatea mintală este subliniată și de către H.J. Eysenck în lucrarea sa Genius: The Natural History of Creativity (1995), unde Van Gogh este folosit drept exemplu. Dar poate opera unui artist să fie apreciată în funcție de comportamentele sale neobișnuite sau de starea sa mentală?

Rebelul Vincent Van Gogh: viața unui artist neconvențional

Vincent van Gogh poate fi cu ușurință definit ca neconvențional. La doar 15 ani, a abandonat școala. În loc să urmeze studiile teologice planificate, a ales să cutreiere orașele și să predice minerilor din Belgia. Generozitatea sa extremă – renunțarea la bunuri materiale, dormitul pe podea – i-a adus porecla „Hristosul din mina de cărbune”.^[sursa]

Totuși, drumul său către artă a început târziu. La vârsta de 27 de ani, a decis să devină artist, o alegere criticată în epocă. Viața personală a fost la fel de tumultuoasă. În anul 1882, Vincent s-a îndrăgostit de o prostituată însărcinată și a încercat să trăiască cu ea, însă relația s-a destrămat. În anul 1888, sănătatea mintală a început să-i umbrească existența.

După o dispută violentă cu artistul Paul Gauguin, Vincent l-a amenințat cu un brici, iar mai târziu, și-a tăiat propria ureche, pe care a oferit-o unei prostituate. Crizele sale au devenit din ce în ce mai severe – la un moment dat, în confuzie extremă, a mâncat vopsea în ulei. Marcat de nesiguranță financiară și frica permanentă de recăderi, van Gogh și-a luat viața pe 27 iulie 1890, la doar 37 de ani.

Dar cum se împacă „nebunia” sa cu geniul artistic?

Arta ca refugiu: boala mintală și pictura

Este dorința de a crea în ciuda bolii ceea ce îl definește pe van Gogh ca „geniu nebun”? Incidentul din anul 1888, când și-a mutilat urechea, este considerat începutul perioadei de incertitudine care i-a marcat ultimii ani de viață. Deși inițial și-a revenit rapid, în anul 1889 a decis să se interneze voluntar la sanatoriul Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy. Acolo, pictura a devenit remediul său, deși crizele îi întrerupeau frecvent activitatea.

În anul petrecut la sanatoriu, a pictat în mod prolific, dar stările sale de confuzie și disperare s-au intensificat. Deși personalul medical i-a impus restricții în timpul crizelor, Vincent a continuat să creadă că arta îi poate oferi o cale de vindecare. După externare, în mai 1890, s-a mutat la Auvers-sur-Oise, dar depresia și incertitudinea asupra viitorului l-au copleșit, culminând cu sinuciderea sa.

Diagnosticul necunoscut: ce boală avea Van Gogh?

Ce a cauzat suferința lui van Gogh? Diagnosticul exact rămâne necunoscut. În epoca sa, medicii l-au diagnosticat cu epilepsie – un termen generic pentru multe tulburări mintale în secolul al XIX-lea. De atunci, cercetătorii au sugerat diferite ipoteze, inclusiv schizofrenia, tulburarea bipolară sau tulburarea de personalitate borderline (BPD).

Psihiatrul Karl Jaspers, impresionat de opera lui Van Gogh, remarca în anul 1912: „Van Gogh a fost singura persoană cu adevărat mare și, fără voia sa, «nebună» – printre atâția care pretind că sunt nebuni, dar sunt de fapt mult prea normali.”

Karl Jaspers a fost primul medic care a analizat legătura dintre boala lui Vincent van Gogh și opera sa. Într-un studiu publicat în anul 1922, Jaspers a emis ipoteza, în mod eronat, că schimbările din stilul artistic al lui van Gogh reflectau începutul psihozei. De atunci, un secol de cercetări medicale și artistice nu a reușit să dezlege complet misterul. Este van Gogh simbolul geniului nebun sau arta sa este independentă de suferința sa mentală?

Un studiu recent condus de către Willem A. Nolen (2020) sugerează că van Gogh suferea de mai multe afecțiuni, agravate de consumul excesiv de alcool și malnutriția cronică, mai ales după anul 1886. Cu toate acestea, cercetătorii disting clar între arta sa și problemele sale de sănătate. Concluziile studiului subliniază: „În ciuda tuturor acestor probleme care au contribuit la bolile sale… Van Gogh nu a fost doar un pictor mare și foarte influent, ci și un om inteligent, cu o voință, o rezistență și o perseverență enorme.”^[studiu]

Relația lui van Gogh cu propria boală

Un aspect fascinant al vieții lui van Gogh este modul în care el însuși își percepea boala. Scrisorile către fratele său, Theo, dezvăluie lupta interioară a artistului, dar și reflecțiile sale despre impactul sănătății asupra creației. În perioadele de criză, marcate de halucinații, confuzie și depresie profundă, van Gogh nu putea lucra sau scrie. Totuși, în rarele momente de luciditate, găsea o cale de a picta.

Într-o scrisoare adresată lui Theo, Vincent nota: „În timp ce eram bolnav, am făcut totuși câteva mici pânze din memorie… reminiscențe din nord.”

Ultima lună a vieții sale a fost deosebit de productivă, dar încărcată de tristețe. După o vizită la Theo, van Gogh descrie într-o altă scrisoare: „Am pictat încă trei pânze mari de atunci. Sunt întinderi imense de lanuri de grâu sub ceruri turbulente și am încercat să exprim tristețea, singurătatea extremă… Aproape că aș crede că aceste pânze vă vor spune ceea ce nu pot spune în cuvinte.”

Boala i-a schimbat percepția asupra vieții și artei, dar în cele din urmă l-a consumat. În biletul găsit asupra sa după tentativa de sinucidere, Vincent scria: „Ei bine, îmi risc viața pentru munca mea și rațiunea mea a eșuat pe jumătate în ea…”

Inspirația din spatele operei

Întrebarea „A fost Vincent van Gogh un geniu nebun?” presupune adesea că suferința este sursa creației sale. Totuși, van Gogh însuși avea alte motive. El disprețuia dogmele artistice și credea în forța expresiei autentice. Forma și culoarea, spunea el, nu erau doar instrumente tehnice, ci elemente independente care puteau descrie realitatea mai bine decât rigorile academice.

Un exemplu remarcabil al disprețului său față de convențiile academice este tabloul „Cap de schelet cu țigară aprinsă”. Această lucrare ironizează studiile de anatomie impuse la Academia din Anvers. Scheletele, utilizate pentru lecțiile de anatomie, simbolizau tot ceea ce van Gogh voia să evite în arta sa. Adăugând o țigară aprinsă, Vincent a transformat un simbol al rigorii într-un protest grotesc și plin de viață.

Parisul și evoluția artistică a lui van Gogh

La Paris, Vincent van Gogh a intrat în contact cu unii dintre cei mai influenți artiști ai vremii, precum Henri de Toulouse-Lautrec, Camille Pissarro, Paul Gauguin și Émile Bernard. Aici a descoperit impresionismul și divizionismul, ceea ce a transformat profund stilul său artistic. Pensula sa a devenit mai liberă, paleta mai luminoasă, iar peisajele mai dinamice, adoptând influențe impresioniste.

Vincent a fost, de asemenea, un pionier al picturii nocturne în aer liber, iar faimoasa sa linie spiralată, care avea să devină emblematică, a apărut mai târziu, în perioada sa de la Saint-Rémy. Un exemplu remarcabil este Noaptea înstelată, unde totul este în mișcare – cerul, stelele, peisajul. Prin această lucrare, van Gogh a demonstrat o înțelegere profundă a culorii ca instrument de exprimare emoțională.

Aprecierea în timpul vieții

Deși percepția publicului și starea sa mentală îl plasau adesea la marginea societății, contribuțiile lui van Gogh la artă sunt incontestabile. În timpul vieții, chiar dacă a vândut puține tablouri, lucrările sale au fost apreciate de colegii săi artiști și de critici.

În anul 1890, șase dintre picturile sale au fost expuse la Bruxelles, în cadrul unei expoziții de grup organizate de asociația Les Vingt (Cei Douăzeci), un forum internațional pentru avangardă. Criticul de artă Albert Aurier a publicat o recenzie pozitivă despre creațiile lui Vincent, iar una dintre lucrări, Vița de vie roșie, a fost vândută.

Theo van Gogh, fratele său, a promovat activ opera lui Vincent, prezentându-i lucrările la Salon des Indépendants din Paris încă din anul 1888. Într-o scrisoare către Vincent, Theo nota despre expoziția din anul 1890: „Tablourile tale sunt bine plasate și arată foarte bine. Mulți oameni au venit să mă roage să-ți transmit complimentele lor. Gauguin a spus că picturile tale sunt cheia expoziției.”

Impactul lui Van Gogh asupra artei s-a resimțit puternic la începutul secolului al XX-lea. Pentru noile generații de artiști, întrebarea dacă Van Gogh era sau nu un „geniu nebun” părea irelevantă. Pentru ei, Vincent era un deschizător de drumuri, un exemplu al libertății de expresie artistică.

Grupul Fauvilor, format din André Derain, Henri Matisse și Maurice de Vlaminck, a fost profund influențat de retrospectiva lucrărilor lui van Gogh organizată în Galeria Goupil în anul 1901. Maurice de Vlaminck, impresionat de pensulația emoțională a lui Vincent, a găsit în liniile spiralate și tehnica impasto o sursă de inspirație pentru propriul său stil.

În Germania, expresioniștii din grupurile Die Brücke și Der Blaue Reiter au preluat paleta vibrantă și intensitatea emoțională din arta lui van Gogh. Deconstrucția formelor naturale și intensificarea culorilor, caracteristici ale operei sale, au devenit elemente fundamentale pentru expresionism. În această perioadă, van Gogh a fost văzut ca prototipul artistului modern, iar criticii germani au remarcat atât influența sa, cât și tendința artiștilor de a-l imita superficial.

Geniu sau nebun?

Stereotipul „geniului nebun” persistă atunci când se vorbește despre Vincent van Gogh. Totuși, analizându-i opera, devine evident că stilul, tehnica și temele sale erau alegeri artistice conștiente, nu manifestări ale bolii mintale. Deși starea sa psihică a influențat inevitabil emoțiile transmise, aceasta nu a fost motorul central al creației sale.

Van Gogh folosea culoarea pentru a exprima ceea ce cuvintele nu puteau spune. În scrierile sale, el sublinia importanța autenticității emoționale în artă. Suferința, depresia și nesiguranța sa au fost parte din viața sa, dar niciodată centrul operei sale. Tablouri precum Noaptea înstelată sau Lan de grâu cu ciori exprimă mai degrabă viziunea sa unică asupra naturii și a lumii decât o simplă reflecție a suferinței.

În cele din urmă, Vincent van Gogh a fost un geniu nu datorită nebuniei sale, ci prin modul în care a reușit să transforme emoțiile și natura într-o artă care continuă să inspire generații de artişti şi pasionaţi de artă.