Chiar dacă telescoapele noastre au atins un nivel de performanță aproape fantastic în ultimul secol, nimic nu se poate compara cu privilegiul de a privi o altă lume prin ochii unei nave spațiale care se apropie de destinul său. Pentru sonda Galileo, acel destin a fost un plonjon dramatic și incandescent în inima celui mai mare gigant al sistemului nostru solar.
După o călătorie începută în octombrie 1989 și un ocol elegant pe lângă Venus pentru asistență gravitațională, sonda Galileo a sosit la destinație în 1995, devenind primul obiect creat de om care a orbitat o planetă exterioară. Misiunea sa principală, conform NASA: un tur de 23 de luni al sistemului jovian, o explorare care avea să ne schimbe fundamental înțelegerea despre acest colț al cosmosului.
Un tur grandios al lunilor misterioase
Ceea ce a urmat a depășit cu mult planurile inițiale. Misiunea a fost prelungită de trei ori, permițând sondei să realizeze 35 de întâlniri apropiate cu sateliții lui Jupiter. Datorită lui Galileo, am văzut pentru prima dată în detaliu aceste lumi fascinante.
A descoperit vulcani care erupeau cu o furie de neimaginat pe Io, a găsit dovezi convingătoare pentru un ocean de apă lichidă, sărată, ascuns sub crusta de gheață a Europei și a confirmat existența unui câmp magnetic propriu în jurul giganticei luni Ganymede. Ca un bonus neașteptat, Galileo a fost și singurul martor cosmic la un eveniment spectaculos: impactul cometei Shoemaker-Levy 9 cu Jupiter, o coliziune de proporții planetare.
58 de minute în infern
Însă unul dintre cele mai curajoase acte ale misiunii a avut loc încă de la început. În iulie 1995, Galileo a eliberat o sondă de coborâre, un mic explorator fără motor, destinat unei căderi libere direct în atmosfera planetei.
„Opt minute mai târziu, orbiterul a început să primească date de la sonda de coborâre, care s-a izbit de partea superioară a atmosferei lui Jupiter cu o viteză similară celei a unei comete, de 170.000 de kilometri pe oră. În acest proces, sonda a rezistat la temperaturi de două ori mai mari decât cele de la suprafața Soarelui.”, explică NASA. A fost un test suprem de rezistență.
După ce frânarea aerodinamică i-a redus viteza amețitoare, sonda în formă de wok și-a deschis parașuta și a început să transmită. Timp de 58 de minute, a plutit aproximativ 200 de kilometri prin straturile de nori, măsurând totul: presiune, temperatură, vânturi, fulgere și compoziția chimică a unei lumi extraterestre.
A transmis date de la o adâncime unde presiunea era de 23 de ori mai mare decât cea de la nivelul mării pe Pământ, înainte ca temperaturile extreme să-i oprească definitiv transmițătoarele. Acele date prețioase ne-au oferit indicii esențiale despre cum s-a format Jupiter și, prin extensie, întregul nostru sistem solar.
Galileo a lovit Jupiter cu 170.000 km/h
Propria odisee a orbiterului Galileo nu putea avea un final mai dramatic. Tocmai pentru că descoperise potențialul unui ocean pe Europa – și, implicit, potențialul vieții – NASA a luat o decizie crucială. Pentru a elimina orice risc, oricât de mic, de a contamina această lume virgină cu microbi tereștri, sonda trebuia distrusă.
Pe 21 septembrie 2003, Galileo a fost direcționată intenționat spre Jupiter. NASA descrie momentul final cu o precizie poetică: „Viteza navei în raport cu observatorii ar fi de 48,2 kilometri pe secundă. Aceasta echivalează cu o călătorie de la Los Angeles la New York în 82 de secunde.”
Prăbușind intenționat o capodoperă a ingineriei în infernul jovian, NASA nu doar că a încheiat o misiune, ci a făcut o declarație profundă: căutarea noastră pentru viață în univers începe cu responsabilitatea de a proteja promisiunea ei, oriunde s-ar ascunde.
