Accidentul aviatic din Anzi. Şi-au mâncat prietenii pentru a supravieţui

Accidentul aviatic din Chile, din anul 1972, în care au fost implicaţi jucătorii de rugby ai echipei naţionale a Uruguayului, încă stârneşte sentimente puternice. Accidentul aviatic din Anzi i-a făcut pe supravieţuitori să recurgă la gesturi înfiorătoare.

Pe 13 octombrie 1972, la ora 15:35, un avion Fairchild FH-227 cu turbopropulsor, al forţelor armate din Uruguay, s-a prăbuşit în Munţii Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina.

Avionul decolase din capitala Uruguayului, Montevideo, cu destinaţia Santiago de Chile. La bord se aflau 45 de persoane, dintre care cinci erau membri ai echipajului.

Restul de 40 erau componenţi ai echipei de rugby Christian Rugby Football Club şi câţiva membri ai familiilor jucătorilor.

În catastrofa din Anzi şi-au pierdut viaţa 29 de pasageri, doar 16 pasageri reuşind să se salveze.

Din cauza vremii nefavorabile, dar şi a unor erori de pilotaj, avionul s-a prabuşit la o altitudine de peste 3.500 de metri.

Supravieţuitorii au fost găsiţi după 72 de zile îngrozitoare.

Unul dintre supravieţuitori este medicul Roberto Canessa. Acesta îşi aminteşte detaliile înfiorătoare şi că a fost nevoit să mânânce din prietenii săi pentru a nu muri de foame.

Canessa avea la acea vreme doar 19 ani şi era student la Medicină. Astăzi, medicul mărturiseşte că nu va uita niciodată momentul în care a trecut la canibalism, mâncând din ceilalţi pasageri pentru a supravieţui. ^{[Daily Mail]}

Amintirile care îi bântuie peste ani

„A fost dezgustător. În ochii unei societăţi civilizate, acest fapt era o decizie revoltătoare. Mi-am călcat în picioare demnitatea atunci când am hotărât să mănânc bucăţi din prietenii mei pentru a supraviețui. Am avut senzaţia că profit de prietenii mei care au murit.”, povesteşte Roberto Canessa.

Roberto a declarat că singurul lucru care l-a ajutat să reziste a fost gândul la mama lui şi dorinţa de a nu-i produce suferinţă prin moartea sa.

Despre faptul că a recurs la canibalism, Roberto spune că nu a avut de ales. „Ne aflam într-un loc unde nu era decât zăpadă, un loc unde oamenii nu aveau ce să caute”.

„Până la urmă, am luat această decizie. Și după ce am luat-o, lucrurile au devenit ireversibile. Am spus adio inocenței. Această experiență ne-a schimbat pentru totdeauna.”, a afirmat Canessa. Acesta a spus, însă, că un lucru a fost chiar mai rău decât acesta, referindu-se la un moment în care resturile avionului au fost îngropate de zăpadă, în urma unei avalanşe.

Și preşedintele Federaţiei Uruguayene de Rugby, Gustavo Zerbino este unul dintre supravieţuitorii catastrofei aviatice din anul 1972. Acesta a povestit cum cei 16 supravieţuitori au fost forţaţi de împrejurări să aleagă. Ori se hrăneau, până la sosirea salvatorilor, cu carnea pasagerilor decedaţi, ori mureau de foame.

Zerbino îşi aduce aminte, cu lux de amănunte, întreaga poveste.

„Au fost momente de groază, prăbuşirea şi apoi alunecarea de peste cinci kilometri. Au trecut zeci de ani de atunci, dar parcă totul s-a petrecut ieri. A fost un coşmar pe care am vrut să-l uit cât mai repde, dar după câţiva ani mi-am dat seama că este imposibil şi că nu voi uita niciodată. Eram o echipă de tineri rugbyşti de 18, 19 ani şi mergeam la Santiago pentru un meci amical.” spune Zebrino.

Vremea nefastă a făcut ca poziţia avionului să fie raportată greşit. Mai multe rafale de vânt au încetinit înaintarea avionului, iar la comunicarea cu turnul de control s-a raportat că se aflau la Curico, dar ei erau la Planchon.

Accidentul aviatic din Anzi

„A fost fatal pentru că avionul s-a izbit de munţi şi s-a prăbuşit la peste 4000 de metri. Între noapte şi zi era o diferenţă foarte mare de temperatură. Cinci au murit la primul impact, iar 12 oameni au murit pe parcursul celor cinci kilometric în care aeronava s-a dus la vale. Am încercat să căutăm să cerem ajutor, am urcat pe o creastă, însă acolo era şi mai frig. Soarele apunea după doar câteva ore din cauza unei creste din fata noastră, aşa că, la noi, era noapte în timp ce de partea cealaltă era zi.” îşi aminteşte Zebrino.

O rază de speranţă a apărut atunci când un avion a trecut prin apropiere.

Din păcate, supravieţuitorii nu au fost observaţi.

„Ne aflam la mii de metri altitudine, făra haine, fără mâncare, făra nimic. Nici nu vă imaginaţi cât de frig poate să fie uneori. După trecerea avionului a început început lupta pentru supravieţuire.”, spune Zerbino.

Fostul rugbyst rememorează clipele prin care supravieţuitorii au aflat de încetarea operaţiunilor de căutare.

„Am lipit firele de la un aparat desprins din bord şi ascultam la radio despre cum misiunile de căutare, care eşuau rând pe rând, apoi am primit o lovitură grea, dar la care, inconştient, ne gândeam cu toţi: s-a renunţat la căutari. În acel moment, am crezut că totul se va termina. Atunci am luat decizia că trebuie ca o parte dintre noi să încerce să se desprindă de grup şi să caute coada avionului, acolo unde se aflau proviziile. Nu toţi supravuieţuitorii erau rugbyşti, dar cei care au plecat după ajutor aveau pregătirea rugbystică drept singur atu în faţa muntelui. Fiecare zi în care eşuam ne demoraliza”, a mai spus Zerbino.

Şi-au mâncat prietenii pentru a supravieţui

Rămaşi fără provizii, supravieţuitorii au trecut de la alune, biscuţi şi scoarţă de copac la rămăşiţele prietenilor decedaţi în accident.

„În prima săptămână ne-am hrănit cu gem, alune biscuiţi şi am băut câteva sticle de brandy pe care le luasem din Mendoza, pe care le-am găsit prin bagajele care au scăpat întregi. După ce am terminat toate proviziile am mâncat coajă şi crengi de copac şi luam câte o gură de zăpadă.”, a continuat Zebrino.

La 17 zile de la prăbuşire, o avalanşă a acoperit resturile fuselajului, folosit ca adăpost.

După alte câteva zile, situaţia devenea disperată.

„Când toate proviziile se epuizaseră am avut o discuţie şocantă pentru zilele noastre. Aveam de ales între a mânca din prietenii noştri sau a muri lângă ei. Am ales să trăim şi singura soluţie era să mâncăm din trupurile celor care muriseră. Nu aveam altă soluţie. Credeţi-mă că dacă astăzi aş fi pus în postura de a lua o astfel de decizie aş proceda la fel. Ba chiar mai devreme de cât am făcut-o atunci.”, a spus Zerbino.

Salvarea

Oficialul uruguayan îşi aduce aminte şi de finalul al tragediei.

„De la locul accidentului am coborât foarte mult pe munte şi, într-o zi, de Crăciun, un fermier ne-a descoperit. Eram sleiţi de puteri. Părea un coşmar care, în sfârşit, se terminase, după 72 de zile când nici nu mai credeam că vom trăi să ne vedem familiile. Nu vă pot descrie ce a însemnat să vedem elicopterele care ne-au salvat. Am început să plângem şi ne strângeam unul pe altul în braţe.”

Au fost duşi de urgenţă la spital, unde au rămas internaţi o bună perioadă de timp.

„Am fost împreună cu ceilalţi supravieţuitori la locul accidentului. Acel moment ne-a marcat viaţa şi nu îl putem uita. Nu vreau să uit şi nici ei nu trebuie să uite. Dacă nu eram rugbyşti nu cred că am fi supravieţuit.”, a concluzionat Zerbino.

Accidentul aviatic din Anzi a fost ecranizat în peliculele „Alive” (1993)^[IMDB] şi „Societatea Zăpezii” (2023)^[IMDB] iar Nando Parrado, un alt supravieţuitor, a publicat cartea „Miracolul din Anzi”, în care a descris tragedia aşa cum au trăit-o protagoniştii.