Acest „oraș pierdut” din adâncul oceanului este diferit de orice am mai văzut pe Pământ

În proximitatea culmii unui munte submarin, la vest de Dorsala Medio-Atlantică, un peisaj accidentat ce duce cu gândul la un oraș pierdut, dominat de structuri turiforme, se conturează din penumbra abisală. Zidurile și coloanele acestora, de un alb cremuriu datorită carbonatului, capătă o nuanță spectral-albăstruie sub fasciculele luminoase ale vehiculului teleghidat (ROV) trimis în misiune de explorare.

Dimensiunile acestor formațiuni variază considerabil: de la aglomerări modeste, comparabile cu pălăriile unor ciuperci, până la un monolit impunător, ce se înalță la 60 de metri. Acesta este enigmaticul Oraș Pierdut.

Descoperit de oamenii de știință în anul 2000, la o adâncime de peste 700 de metri sub nivelul mării, Câmpul Hidrotermal Orașul Pierdut reprezintă cel mai longeviv sistem de emanații hidrotermale cunoscut până în prezent în mediul oceanic. Nicio altă formațiune similară nu a mai fost identificată.^[sursa]

Timp de cel puțin 120.000 de ani, și posibil considerabil mai mult, roca mantalei, aflată în ascensiune în această regiune specifică a globului, a interacționat cu apa marină, generând și eliberând în ocean hidrogen, metan și alte gaze dizolvate. În interstițiile și fisurile rețelei de ventilație ale câmpului, hidrocarburile, de origine abiotică, constituie substratul energetic pentru comunități microbiene distincte, capabile să prospere chiar și în absența oxigenului.

Coșurile hidrotermale, care erup gaze cu temperaturi atingând 40 °C, adăpostesc o biodiversitate notabilă, dominată de gasteropode și crustacee. Organisme de dimensiuni mai mari, precum crabi, creveți, arici de mare și anghile, sunt semnalate sporadic, dar confirmă prezența unei rețele trofice complexe.

În pofida condițiilor ambientale extreme, acest sit manifestă o vitalitate remarcabilă, determinând comunitatea științifică să sublinieze importanța sa intrinsecă și necesitatea stringentă a unor măsuri de conservare.

Cercetătorii au ajuns la limitele acestui „oraș pierdut”

În cursul anului 2024, cercetătorii au comunicat o realizare de excepție: recuperarea unei carote de rocă din manta, cu o lungime record de 1.268 de metri, extrasă prin forare din perimetrul câmpului hidrotermal Orașul Pierdut. Există speranțe considerabile că analiza acestei probe va furniza dovezi cruciale referitoare la mecanismele apariției vieții pe Pământ cu miliarde de ani în urmă, condițiile primordiale fiind, teoretic, conservate în structura mineralelor.

Deși este plauzibil ca alte câmpuri hidrotermale de acest tip să existe în diverse zone ale oceanului planetar, Orașul Pierdut rămâne, pentru moment, unica locație de acest fel identificată și explorată cu ajutorul vehiculelor operate de la distanță.

Un aspect fundamental îl constituie originea hidrocarburilor emanate de structurile Orașului Pierdut: acestea nu sunt rezultatul transformării dioxidului de carbon atmosferic sub acțiunea luminii solare, ci sunt generate prin reacții chimice abiogenice desfășurate pe fundul oceanic. Întrucât hidrocarburile reprezintă moleculele fundamentale ale materiei vii, această constatare deschide perspectiva fascinantă ca viața însăși să fi apărut într-un habitat similar celui din Orașul Pierdut – și nu exclusiv pe planeta noastră.

„Acesta este un exemplu al unui tip de ecosistem care ar putea fi activ pe Enceladus sau Europa chiar în acest moment”, declara microbiologul William Brazelton pentru The Smithsonian în anul 2018, referindu-se la sateliții lui Saturn, respectiv Jupiter. „Și, posibil, pe Marte, în trecutul său geologic.”

Spre deosebire de structurile vulcanice subacvatice denumite „fumători negri” (black smokers), care au fost de asemenea considerate posibile medii primordiale pentru apariția vieții, ecosistemul Orașului Pierdut nu este dependent de căldura generată de magmă. Fumătorii negri eliberează predominant minerale bogate în fier și sulf, în timp ce emanațiile coșurilor din Orașul Pierdut conțin cantități de hidrogen și metan de până la 100 de ori mai mari.

Mai mult, structurile de calcit din Orașul Pierdut ating dimensiuni considerabil mai mari decât cele ale fumătorilor negri, un indiciu al unei perioade de activitate mult mai îndelungate. Cel mai înalt dintre monoliți, denumit Poseidon, în onoarea zeului grec al mărilor, depășește 60 de metri în înălțime.

La nord-est de acest turn principal, o faleză abruptă prezintă zone cu activitate hidrotermală intermitentă. Cercetătorii de la Universitatea din Washington descriu aceste ventilații ca generând un flux lent de fluid, care precipită formând „grupuri de delicate concrețiuni carbonatice, ramificate, ce se extind radial, asemenea degetelor unor mâini cu palmele orientate în sus”.

Din nefericire, interesul pentru acest peisaj submarin excepțional nu se limitează la comunitatea științifică. În anul 2018, s-a anunțat public că Polonia a obținut drepturi de explorare și potențială exploatare a resurselor minerale de pe fundul mării în zona adiacentă Orașului Pierdut. Deși câmpul hidrotermal propriu-zis nu conține resurse prețioase care să justifice o exploatare directă, alterarea habitatelor din proximitatea sa ar putea declanșa consecințe ecologice imprevizibile și severe.

Oamenii de știință avertizează că orice dispersie de sedimente sau deversări accidentale, provocate de activitățile miniere, ar putea contamina și degrada ireversibil acest habitat remarcabil. În consecință, numeroși experți militează pentru includerea Orașului Pierdut pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, ca o măsură esențială pentru protejarea acestei minuni naturale înainte ca intervenția umană să o compromită definitiv.

Timp de zeci de mii de ani, Orașul Pierdut a reprezentat o dovadă a forței tăcute și a persistenței vieții în condiții extreme. Ar fi o tristă ironie, specifică poate speciei umane, să contribuim la distrugerea sa.