Ambițios, viclean și absolut nemilos, Cesare Borgia a sculptat o moștenire sângeroasă în peisajul Italiei renascentiste, o moștenire care continuă să fascineze istoricii și să captiveze imaginația publicului secole mai târziu. Născut în epicentrul puterii ecleziastice, fiul celui mai influent om al creștinătății, și-a croit destinul printr-o rețea de intrigi politice calculate cu o precizie rece. Ambiția sa singulară a devenit un model de pragmatism politic, servind drept sursă de inspirație fundamentală pentru conceptul de „principe” imortalizat de Niccolò Machiavelli.
O moștenire controversată pentru Cesare Borgia
Încă de la naștere, circumstanțele existenței sale au atras oprobiul public. Venit pe lume în data de 13 septembrie 1475, Cesare Borgia era unul dintre cei patru copii nelegitimi ai cardinalului Rodrigo Borgia și ai amantei sale, aristocrata romană Vannozza dei Cattanei. Provenind dintr-o familie nobilă spaniolă din Valencia, clanul Borgia era deja privit cu suspiciune de elitele italiene, care considerau papalitatea un teritoriu exclusiv al lor. Când Rodrigo a urcat pe tronul papal sub numele de Alexandru al VI-lea, nemulțumirea nobilimii anti-spaniole a atins cote explozive.
Precedentul fusese deja stabilit de unchiul lui Rodrigo, Alfonso de Borgia, care, devenit Papa Calixt al III-lea în anul 1455, a avut o domnie de trei ani marcată de acuzații de corupție. Zvonurile persistente că Rodrigo însuși își cumpărase pontificatul nu făceau decât să pregătească scena pentru o papalitate definită de nepotism și scandal. Într-o lume în care Rodrigo lupta să-și consolideze puterea, iar dușmanii săi complotau neîncetat pentru a-l detrona, Cesare s-a dovedit a fi un instrument de o valoare inestimabilă în planurile grandioase ale tatălui său.
Chiar înainte ca tatăl său să devină papă, Cesare a beneficiat de o educație de elită, stăpânind greaca clasică și latina, și a urmat un antrenament fizic riguros, devenind un luptător desăvârșit. În anul 1489, s-a înscris la Universitatea din Perugia, iar influența tatălui său i-a asigurat numirea ca episcop de Pamplona, deși era prea tânăr pentru a prelua funcția. Studiile sale juridice la prestigioasa Universitate din Pisa completau profilul unui tânăr pregătit pentru o ascensiune spectaculoasă.
Un papă, un rege și un ostatic
Moartea Papei Inocențiu al VIII-lea la 25 iulie 1492 a deschis calea luptei pentru succesiune. Dintre favoriți, Rodrigo Borgia a ieșit învingător, devenind Papa Alexandru al VI-lea, nu fără acuzații de mită. În câteva săptămâni, Cesare, la doar 17 ani, era numit arhiepiscop de Valencia, iar la 18 ani, devenea cardinal.
În anul 1493, Peninsula Italică a fost aruncată în haos. Regele Carol al VIII-lea al Franței, aliat cu Ludovico Sforza, ducele Milanului, a invadat regatul Neapolelui. Papa Alexandru s-a opus, iar la 31 decembrie, trupele franceze au intrat în Roma, jefuind orașul. Pentru a evita o baie de sânge, papa l-a oferit pe Cesare ca ostatic, cu condiția ca acesta să nu părăsească teritoriul italian. Carol al VIII-lea a acceptat și, cu Cesare în captivitate, a mărșăluit spre Neapole, pe care l-a cucerit.
Îngrijorat de expansiunea franceză, Alexandru a lansat un apel disperat în întreaga Europă. Așa s-a format Liga Sfântă, o coaliție formidabilă care includea Statele Papale, Sfântul Imperiu Roman, Veneția, Spania și chiar Milano, care își trădase fostul aliat. Între timp, Cesare a reușit o evadare spectaculoasă și s-a întors la Roma. Până în 1496, francezii erau alungați din Italia.
Rivalitate fraternă și o crimă misterioasă
Deși Cesare poseda abilități militare remarcabile, destinul său inițial fusese legat de Biserică. Fratele său, Giovanni, cunoscut drept „Juan”, era favoritul papei și fusese desemnat pentru glorie seculară. Numit Duce de Gandia și comandant suprem al armatelor papale, Giovanni controla forța militară a Statelor Papale. Se spune că Cesare, fiind fratele mai mare, era măcinat de gelozie, mai ales după ce titlul de Duce de Gandia i-a fost lăsat lui Giovanni prin testament de către fratele lor vitreg. În 1496, Giovanni a condus armatele papale împotriva familiei rivale Orsini, în prima dintre campaniile militare ale Papei Alexandru al VI-lea.
În anul 1497, o tragedie a lovit familia. Giovanni a fost asasinat. Cadavrul său, purtând urmele a 9 lovituri de pumnal, a fost recuperat din râul Tibru, cu punga plină de bani – un indiciu că jaful nu fusese mobilul crimei. Vinovatul nu a fost găsit niciodată, dar zvonurile l-au indicat pe Cesare, deși un motiv clar era greu de stabilit. Fără dovezi, suspiciunile au rămas doar șoapte în saloanele romane. Odată cu moartea lui Giovanni, Cesare a devenit piesa centrală în strategia de putere a tatălui său. În anul 1498, la 23 de ani, a fost eliberat de obligațiile ecleziastice, fiind liber să-și urmeze ambițiile militare.
Strategii maritale și ambiții ducale
Cesare era perfect conștient că statutul său depindea în întregime de pontificatul tatălui său. Știa că, la moartea acestuia, puterea sa se va evapora. Astfel, a început să-și construiască propriul domeniu. Obiectivul său, sprijinit de papă, era crearea unui ducat personal în regiunea Romagna. Primul pas era o căsătorie strategică.
O încercare de a obține mâna prințesei Carlotta de Neapole a eșuat, regele Neapolelui declarând disprețuitor că „niciun fiu bastard de preot” nu se va căsători cu fiica sa.
Norocul i-a surâs însă în Franța. Noul rege, Ludovic al XII-lea, dorea anularea căsătoriei sale cu Ioana, considerată sterilă, pentru a se căsători cu Ana de Bretania și a anexa ducatul acesteia. Papa Alexandru, care căuta pământuri și titluri pentru fiul său, a acordat anularea. În schimb, Cesare a fost numit Duce de Valentinois și s-a căsătorit cu Charlotte d’Albret, sora regelui Navarrei. Cu un titlu nobiliar și pământuri, Cesare avea acum fundația necesară pentru visurile sale regale, în timp ce pentru papă, promisiunea asistenței militare franceze în recâștigarea controlului asupra Statelor Papale era de o importanță capitală.
Arta războiului: cucerirea Romagnei
În fruntea unei armate formate din trupe papale, mercenari și contingente franceze și elvețiene, Cesare a pornit o campanie fulgerătoare pentru a supune teritoriile papale. În anul 1499, a cucerit orașe cheie din Romagna și Marche. Campania sa a coincis cu o nouă invazie franceză a Italiei, de data aceasta îndreptată împotriva lui Ludovico Sforza, dușmanul de moarte al familiei Borgia.
Alături de trupele franceze, Cesare a intrat triumfător în Milano, forțându-l pe Sforza să se exileze. Printre cei care au părăsit orașul s-a numărat și Leonardo da Vinci, care, pentru câteva luni în 1502, a lucrat pentru Cesare ca inginer militar și arhitect. Următoarea țintă a fost Caterina Sforza, „Tigroaica din Forlì”.
Trecând prin Florența cu permisiunea diplomatului Niccolò Machiavelli, forțele papale au asediat fortăreața Ravaldino. În timpul asediului, Caterina a încercat fără succes să-l captureze pe Cesare. Ca răspuns, acesta a ordonat un bombardament continuu, zi și noapte, până când zidurile au cedat. La 12 ianuarie 1500, forțele lui Cesare au pătruns în cetate. Caterina s-a predat, iar familia Sforza fusese îngenuncheată. Războiul a continuat, iar Cesare a subjugat rând pe rând Rimini, Pesaro, Faenza, Urbino, Camerino și Senigallia, fiind în cele din urmă numit de papă Duce de Romagna.
Între geniu și cruzime: portretul unui principe
Faptele de arme și eficiența administrativă a lui Cesare Borgia au fost observate îndeaproape de diplomatul florentin Niccolò Machiavelli. Acesta l-a văzut pe Borgia ca pe un lider excepțional de capabil, un model de conducător care nu ezita să folosească orice mijloace pentru a-și atinge scopurile.
Însă, în afara admirației lui Machiavelli, portretul lui Cesare Borgia
era mult mai sumbru. Dușmanii acumulați au orchestrat o campanie de propagandă, descriindu-l ca pe un tiran crud și depravat. Zvonurile despre asasinate comise la ordinul său erau larg răspândite, inclusiv uciderea cumnatului său, Alfonso de Bisceglie. Deși adevărul rămâne un mister, Cesare a pretins că Alfonso ar fi încercat să-l asasineze cu o arbaletă.
Reputația de desfrâu a familiei a fost cimentată de relatări precum cea a „Banchetului Castanelor”, o orgie faimoasă care ar fi avut loc în palatul apostolic, cu participarea papei, a lui Cesare și a Lucreziei. Viața sa personală tumultoasă, marcată de unsprezece copii nelegitimi, i-a adus și sifilisul, boală care i-a desfigurat chipul, forțându-l să poarte o mască în public spre sfârșitul vieții.
Prăbușirea unui imperiu personal
Ca lider militar, Cesare impunea un respect imens. Renunțase la robele fastuoase ale clerului în favoarea unei ținute sobre, complet negre, care îi sublinia autoritatea. Însă edificiul puterii sale se sprijinea pe un singur pilon: tatăl său. În anul 1503, acest pilon s-a prăbușit.
În timp ce zăcea bolnav de malarie, Cesare a primit vestea morții Papei Alexandru al VI-lea, survenită în condiții suspecte, posibil prin otrăvire. Noul papă, Pius al III-lea, i-a reconfirmat funcțiile, dar a murit după numai 26 de zile, în urma unui ulcer septic la picior. Succesorul său a fost Giuliano della Rovere, devenit Papa Iuliu al II-lea, un dușman de moarte al clanului Borgia. Instantaneu, Cesare Borgia a pierdut tot sprijinul Bisericii și comanda armatelor papale.
Arestat, a fost eliberat doar după ce a cedat toate teritoriile cucerite. A fugit la Neapole, sperând să obțină sprijinul generalului spaniol Gonzalo Fernández de Córdoba. Însă acesta l-a trădat și l-a arestat. Închis în Spania, a reușit să evadeze din Castelul La Mota în 1506 și s-a refugiat în Navarra, la curtea cumnatului său, regele Ioan al III-lea, care i-a oferit o funcție de comandant militar.
Sfârșitul lui Cesare borgia a venit pe 11 martie 1507. În timpul unui asediu, urmărind un grup de cavaleri inamici, a fost separat de trupele sale. Realizând că este singur, inamicii l-au înconjurat și l-au ucis. Trupul său a fost dezbrăcat și lăsat gol pe câmpul de luptă, cu doar o țiglă acoperindu-i organele genitale. Avea doar 31 de ani.
O moștenire nemuritoare
Pentru unii, Cesare Borgia a fost o sursă de inspirație; pentru alții, un exemplu de tiranie. Pentru istorie, el rămâne o figură complexă și fascinantă, a cărui viață a modelat cursul politicii italiene. Imortalizat în scrierile lui Machiavelli și comentat de gânditori precum Friedrich Nietzsche, el a devenit arhetipul principelui renascentist, un amestec de inteligență, curaj și cruzime.
Astăzi, familia Borgia continuă să stârnească un interes imens, fiind subiectul a nenumărate cărți, seriale de televiziune și chiar jocuri video, precum Assassin’s Creed: Brotherhood, unde Cesare este antagonistul principal. Născut pentru a naviga în apele periculoase ale intrigilor politice, personajul său, modelat în egală măsură de realitate și de propagandă, a traversat secolele. La peste 500 de ani de la moartea sa, faima și infamia lui Cesare Borgia sunt la fel de vii ca în timpul vieții sale.
