ADN-ul unei populații „fantomă” din Sahara Verde: descoperirea de acum 7.000 de ani care rescrie istoria Africii de Nord

Sud-vestul Libiei de astăzi este un peisaj arid și necruțător, însă acum 7.000 de ani, regiunea era o savană vibrantă, presărată cu lacuri și pășuni verzi. În acest mediu luxuriant au trăit două femei ale căror rămășițe, descoperite în adăpostul stâncos Takarkori, au oferit recent cercetătorilor o premieră științifică absolută: primele genomuri umane antice recuperate vreodată din inima Saharei centrale.

Studiul internațional, publicat în prestigioasa revistă Nature, dezvăluie că aceste femei făceau parte dintr-o linie genealogică nord-africană izolată de zeci de mii de ani, care astăzi a dispărut complet ca grup separat. Această descoperire monumentală redesenează harta migrațiilor umane și oferă dovezi clare despre cum populațiile antice s-au adaptat — sau nu — la transformările climatice ale continentului.

Supraviețuire miraculoasă în inima deșertului

Echipa de cercetare, coordonată de Nada Salem, genetician la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evoluționistă (MPIEA), a reușit imposibilul. În mod obișnuit, căldura extremă a Saharei distruge ADN-ul rapid, însă la Takarkori, un proces de mumificare naturală a conservat suficient țesut intact pentru a extrage genomuri întregi.

Aceste date ne transportă direct în „Perioada Umedă Africană” (acum 14.500 – 5.000 de ani). Situat în munții Tadrart Acacus, adăpostul Takarkori a fost martorul unei evoluții umane spectaculoase: de la vânătorii-culegători de acum 10.000 de ani, la comunitățile de păstori care se bazau pe vite și capre în perioada în care au trăit cele două femei.

Păstorii de la Takarkori: o comunitate stabilă

Dovezile arheologice indică faptul că acești oameni nu erau doar simpli nomazi. Majoritatea înmormântărilor din sit aparțin femeilor și copiilor, sugerând existența unei comunități sedentare. Analiza izotopilor din smalțul dentar confirmă că acești indivizi au crescut chiar acolo, consumând apa din rezervele locale ale vremii.

În laborator, procesul a fost unul chirurgical: cercetătorii au pulverizat fragmente de oase și dinți, utilizând metode avansate de captare pentru a izola polimorfismele nucleotidice simple — acele modificări ale ADN-ului care permit urmărirea ascendenței comune. Deși fragmentele erau rare și degradate, genomurile parțiale obținute au fost suficiente pentru a fi comparate cu sute de alte eșantioane antice și moderne.

O descendență pierdută în timp

Rezultatele genetice sunt fascinante. Cea mai mare parte a ascendenței de la Takarkori provine dintr-o ramură nord-africană necunoscută anterior. Această descendență pare să se fi separat de populațiile subsahariene în urmă cu aproximativ 50.000 de ani, în aceeași perioadă în care alte grupuri umane părăseau Africa.

Deși mii de ani de migrații au diluat această moștenire, amprenta genetică de la Takarkori rămâne o componentă esențială în populațiile actuale din nordul Africii. Mai mult, noile date fac legătura între acești păstori libieni și culegătorii mult mai vechi din peștera Taforalt (Maroc), demonstrând o continuitate genetică de-a lungul a mii de kilometri și milenii.

Cultură fără migrație masivă

O întrebare cheie a fost modul în care pastoralismul a ajuns în Sahara. Deși animalele domestice au fost introduse din nord-est acum 8.300 de ani, analiza ADN-ului arată doar o influență minoră dinspre Levant. „Această descoperire relevă modul în care pastoralismul s-a răspândit în Sahara Verde, probabil prin schimburi culturale, mai degrabă decât prin migrații la scară largă”, subliniază Nada Salem. Practic, populațiile locale au adoptat noile tehnologii de subzistență fără a fi înlocuite de migratori.

Acest model de izolare relativă este susținut și de prezența ADN-ului de Neanderthal. În timp ce majoritatea non-africanilor poartă 1-2% ADN moștenit de la acest grup dispărut, femeile de la Takarkori aveau doar 0,15% — mai mult decât africanii subsaharieni, dar suficient de puțin pentru a indica un flux genetic limitat dinspre Eurasia.

Sahara Verde ca barieră naturală

Privită prin prisma zecilor de mii de ani, Sahara apare ca o barieră persistentă. Chiar și atunci când clima era blândă, iar râurile și lacurile facilitau comerțul, barierele genetice dintre nord și sud au rămas în picioare.

Pe măsură ce tehnologia de recuperare a ADN-ului evoluează, povestea Saharei Verzi devine tot mai clară. Fiecare genom recuperat din praful deșertului adaugă o piesă crucială la înțelegerea modului în care diversitatea antică a modelat realitatea genetică a Africii contemporane.