Afacerea Dreyfus: condamnarea unui om nevinovat la detenţie pe viaţă pe Insula Diavolului

Multe voci spun că, după Revoluţia Franceză, Afacerea Dreyfus a fost, din punct de vedere cronologic, evenimentul cel mai semnificativ din istoria contemporană a Franţei.

La sfârșitul anului 1894, căpitanul armatei franceze Alfred Dreyfus, absolvent al Școlii Politehnice și evreu de origine alsaciană, a fost acuzat că a transmis documente secrete armatei imperiale germane. După un proces secret, bărbatul a fost găsit vinovat de trădare și condamnat la închisoare pe viață, fiind deportat pe Insula Diavolului din Guiana Franceză.

Afacerea Dreyfus

La început, publicul şi clasa politică au încurajat această condamnare. Oamenii erau dispuși să creadă în vinovăția lui Dreyfus, care era evreu. Cea mai mare parte a publicității inițiale din jurul cazului a venit din partea grupurilor antisemite (în special ziarul „La Libre Parole”, coordonat de Édouard Drumont), pentru care Dreyfus simboliza presupusa lipsă de loialitate a evreilor francezi.

Cu toate acestea, familia Dreyfus, în special fratele său mai mare, Mathieu, a rămas convinsă de nevinovăția lui și a colaborat cu jurnalistul Bernard Lazare pentru a o dovedi. În martie 1896, colonelul Georges Picquart, șeful serviciului de contraspionaj, a descoperit dovezi că adevăratul trădător era maiorul Ferdinand Walsin Esterhazy. Cu toate acestea, Statul Major General a refuzat să reexamineze cazul și, drept urmare, l-a transferat pe Picquart la un post în Africa de Nord.^[sursa]

În iulie 1897, familia lui Dreyfus l-a contactat pe președintele Senatului, Auguste Scheurer-Kestner, pentru a sublinia slăbiciunea probelor împotriva lui Dreyfus. Trei luni mai târziu, Scheurer-Kestner a declarat public că este convins de nevinovăția lui Dreyfus și l-a convins și pe Georges Clemenceau, jurnalist și fost membru al Camerei Deputaților, să-i susțină cauza. În aceeași lună, Mathieu Dreyfus l-a denunțat pe Esterhazy la Ministerul de Război.

În ianuarie 1898, două evenimente au adus cazul în prim-planul atenției naționale: Esterhazy a fost achitat de acuzațiile de trădare (după care și-a ras mustața și a fugit din Franța).

Convins de nevinovăţia lui Dreyfus, scriitorul Emile Zola a publicat pe 13 ianuarie 1898, pe prima pagină a ziarului L’Aurore, un articol intitulat: „J’accuse”, adresat preşedintelui Republicii, Félix Faure, în care ataca cu asprime conducerea ţării şi aşa numita afacere Dreyfus, fapt ce a condus la confruntări aprinse şi la o reînviere a antisemitismului. Această pledoarie a mobilizat numeroși intelectuali.

Franța s-a divizat profund în privința acestui caz, care a continuat să provoace dezbateri aprinse până la sfârșitul secolului. Revolte antisemite au izbucnit în peste 20 de orașe din Franța, iar în Algeria, violențele s-au soldat cu mai multe victime.

Armata dorea muşamalizarea cazului

În ciuda eforturilor armatei de a mușamaliza cazul, condamnarea inițială a fost anulată de Curtea Supremă după o anchetă amănunțită. O nouă curte marțială, desfășurată la Rennes în anul 1899, l-a declarat din nou vinovat pe Dreyfus, condamnându-l la zece ani de muncă silnică. Cu toate acestea, sentința a fost comutată datorită circumstanțelor atenuante, iar Dreyfus a acceptat grațierea prezidențială oferită de președintele Émile Loubet.

Abia în anul 1906, nevinovăția sa a fost recunoscută oficial printr-o decizie definitivă a Curții Supreme. Dreyfus a fost reintegrat în armată cu gradul de maior și a participat ulterior la Primul Război Mondial. A murit în anul 1935.

Implicațiile „Afacerei Dreyfus” au fost vaste și au influențat profund toate aspectele vieții publice din Franța. Deși a fost văzută ca o victorie simbolică a celei de-a Treia Republici (și a devenit un mit fondator), aceasta a dus și la o intensificare a naționalismului în cadrul armatei. Afacerea a încetinit reforma catolicismului francez și integrarea catolicilor în cadrul republican.

Afacerea Dreyfus a alimentat numeroase demonstrații antisemite, care, la rândul lor, au avut un impact profund asupra comunităților evreiești din Europa Centrală și de Vest. În paralel, evreii din Imperiul Rus erau supuși presiunii pogromurilor, cauzate de instabilitatea politică din Pale. Acești factori l-au convins pe Theodor Herzl, unul dintre părinții fondatori ai sionismului, că evreii trebuie să părăsească Europa și să întemeieze propriul lor stat.