Noţiunea de destin există doar pentru poveştile urâte de viaţă. Destinul nu face cadouri.
Roxana V., de loc din Rădăuţi, jud. Suceava, povesteşte despre traseul vieţii pe care a fost condusă de un destin cutremurător. În vara anului 1995, când urma să termine clasa a VIII-a, un accident rutier a dus la moartea ambilor părinţi. Cum nimeni din familiile părinţilor nu şi-a luat angajamentul de a o susţine în continuare, fetiţa a trebuit să se mute în Suceava pentru a fi integrată într-un centru de plasament.
„Când am ajuns acolo, nu ştiam ce ar trebui să fac pentru a mă integra în grupurile de copii. Majoritatea copiilor erau foarte răi, iar angajaţii de acolo îmi tot băgau în cap că trebuie să mă obişnuiesc cu statutul de persoană instituţionalizată. Nu ştiam ce înseamnă, dar am reţinut pentru că mi se repeta întruna.” spune Roxana, vizibil afectată de amintirile dure.
Ce era mai greu însă abia urma. Era frumoasă şi atrăgea atenţia, locul ei nu era într-un orfelinat infect. „Probabil puseseră ochii pe mine de ceva timp. Atunci nu ştiam nimic, dar de-a lungul timpului am ajuns să fac legături, să înţeleg unele chestii. Ni s-a dat liber 2 ore şi am ieşit prin oraş cu două fete de acolo cu care mă înţelegeam mai bine. Nu cred că am mers mai mult de 300 de metri şi m-am trezit cu un sac în cap. M-a strans tare şi m-a luat pe sus, nu am auzit decât un ţipăt al uneia dintre fete, iar apoi motorul unei maşini care pornea. Eu eram în ea şi eram înspăimântată. Nu cred că există cuvinte cu care aş putea descrie ce am trăit în următorii 6 ani.” povesteşte femeia, în timp ce pictează un soare pe peretele camerei sale. Se declară norocoasă acum, are destul var să-şi refacă peretele „pictabil”, aşa cum îl numeşte ea, ori de câte ori simte nevoia să picteze altceva pe el.
„M-au cărat 1500 de kilometri ca pe un sac de cartofi”
„Nu ştiu cum au trecut graniţele cu mine, dar este clar că aveau un motiv pentru care eu nu vedeam nimic niciodată. Era o dubă fără geamuri, lumină, scaune. Ora întregi de întuneric, mizerie, umilinţă. Probabil am avut noroc că eram slăbuţă, că altfel nu vedeam eu nici mâncare. Oricum, m-au cărat 1500 de kilometri ca pe un sac de cartofi. Imaginează-ţi, 1 an nu am ştiut unde sunt! Îţi vine să crezi? Am fost sclavă până am făcut 16 ani, nu am ieşit din curtea aia mai mult de 10 ore adunat într-un an.” mărturiseşte Roxana, afişând un zâmbet abătut.
„Nu aveam voie nici să ascult muzică”
„Nu aveam acces la nimic, nu aveam voie să mă uit la televizor şi nici să ascult muzică. În schimb, anul ăla a fost uşor faţă de ce a urmat. Nu eram pregătită deloc să fiu trimisă în stradă. Aveam un perimetru exact, eram verificată periodic şi trebuia să fiu îmbrăcată cum mi se ordona. Nu aveam voie să accept clienţi români şi bulgari. Erau zile în care uitau de mine, îngheţam de frig. Nu mai povestesc ce dureri de picioare aveam, având în vedere că stăteam în picioare pe tocuri ore întregi, cu aşa zisele pauze în care trebuia să satisfac clienţi. Îţi poţi imagina cum e să simţi cazând carnea de pe tine? Nu pot spune că m-am obişnuit vreodată, dar mi-am asumat nişte automatisme. Nu am încercat niciodată să fug, asta cred că a fost secretul reuşitei din final. (zâmbeşte larg – n.r.) Cu cât trece mai mult timp în care te supui 100% şi nu încerci să fugi, cu atât au mai multă încredere în tine. Iar când vrei să fugi, trebuie să fii sigură că nu-ţi mai iau urma. Două săptâmâni am strâns bani la sutien. Nu între sutien şi sân, că mă prindeau şi eram moartă. (din nou zâmbeşte – n.r.) Am reuşit să fac la sutiene câteva gâuri în material în aşa fel încât să pot îndesa acolo bani. Iar când am fugit, 3 nopţi am dormit pe străzi şi două nopţi la un hotel din estul Pragăi, asta pentru că am dat în sfârşit de o recepţioneră care să îmi accepte şederea fără vreun act. Între timp, m-am rugat de un poliţist să mă ajute să fac rost de acte cu care să mă pot întoarce în ţară. Am avut noroc că îmi ştiam CNP-ul, pe care mama m-a pus să îl învăţ când aveam 12 ani. A fost o perioadă groaznică, eram paranoică, aveam senzaţia tot timpul că sunt urmărită…”
A ajuns în România cu un român din Vatra Dornei
„Am avut mare noroc că am ştiut să fiu orientată. Tot timpul am fost atentă la detalii şi am fost atentă să menţin legături cu oameni care mă vor putea ajuta la un moment dat. Tot timpul urmăream un singur scop: să-mi duc planul până la capăt, cu răbdare maximă. El era singurul client român cu care am riscat, încălcând regula. Era din Vatra Dornei şi umbla foarte mult prin Europa cu un TIR. E ciudat să spun asta, dar a meritat, el a fost biletul meu de întoarcere în România. M-a dus până în Rădăuţi, unde am luptat cu morile de vânt pentru a-mi pune la punct actele, pentru a redeveni cetăţean normal, cu drepturi depline. Am reuşit, foarte greu, şi am ţinut neapărat să plec, să vin aici, unde e multă lume, (în Bucureşti – n.r.) mă simt mai în siguranţă. Mai ales de când ştiu că a intrat la
răcoare pentru 20 de ani. A fost cea mai frumoasă veste pe care am primit-o vreodată.”
„Acum pictez, decorez interioare, sunt bine.”
„Îmi câştig existenţa folosindu-mă de un talent pe care l-am descoperit încă de când eram foarte mică şi de care sunt foarte mândră. Pictez tot timpul, uneori pe pereţi, îmi place foarte mult, sunt bine, sunt fericită.”
Roxana are foarte mulţi prieteni, este o persoană foarte caldă, însă, din ce spun apropiaţii săi, nu are încredere în oameni şi nici nu vrea să audă de bărbaţi şi relaţii cu aceştia. Practic, o parte din sufletul ei este ofilit, dar asta nu schimbă nimic: este exemplul perfect de femeie puternică şi inteligentă!
