În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, Bucureștiul înmărmurea. Cu doar o zi înainte de Florii, în timp ce românii se pregăteau pentru sărbătoare, poliția executa o operațiune fulger: Corneliu Zelea Codreanu și alți 44 de lideri ai Mișcării Legionare erau „săltați” din sânul familiilor lor.
Momentul fusese ales cu un cinism matematic de către regele Carol al II-lea și ministrul său de Interne, Armand Călinescu. Era cu o zi înainte de Florii și toată lumea era acasă, în sânul familiei. La doar două zile de la arestare s-a dat și sentința, pe repede înainte. Codreanu a fost condamnat, pe 19 aprilie 1938, la șase luni de închisoare pentru ultraj. Nu era doar o arestare; era începutul unei decapitări politice care fusese planificată în trei etape de un grup restrâns de putere: Călinescu, Victor Iamandi, Gavrilă Marinescu, Mihail Moruzov și Niky Ștefănescu. „A trebuit să fac eu într-o noapte rechizitorul”, a spus Armand Călinescu.
Ascensiunea „Totul pentru Țară” și panica de la Palat
Miza era uriașă. În decembrie 1937, partidul „Totul pentru Țară” (aripa politică a Legiunii) devenise a treia putere politică a României. Această explozie de popularitate, bazată pe înregimentarea studenților, intelectualilor, țăranilor și preoților, a îngrozit „camarila” regală condusă de Elena Lupescu.
Pentru Carol al II-lea, care visa la instaurarea unei dictaturi personale, succesul electoral al legionarilor nu era o problemă politică, ci o amenințare existențială. „Legionarii i-au înspăimântat atât pe regele Carol al II-lea, cât şi pe Elena Lupescu şi Armand Călinescu”, arată istoricul Radu Dan Vlad în lucrarea „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.
De ce îi ura Carol al II-lea pe legionari: cazul Sterie Ciumeti
Dincolo de politică, ura lui Carol al II-lea era alimentată de o frică viscerală. Legionarii nu se sfiiseră să folosească teroarea, asasinându-i pe I.G. Duca și Mihail Stelescu. Însă linia roșie a fost Elena Lupescu.
Un raport secret al Siguranței dezvăluia că legionarul Sterie Ciumeti ceruse, într-o consfătuire, capul „dnei Lupescu”. Răspunsul regelui a fost implacabil: Ciumeti a fost ucis fără judecată de oamenii prefectului Gavrilă Marinescu. Viitorul mareșal Ion Antonescu avea să confirme ulterior acest cinism într-o discuție cu Constantin Argetoianu, întrebându-se retoric dacă ucigașii ar fi săvârșit omorul dacă n-ar fi știut că sunt acoperiți „până sus”.
„Ştii d-ta pentru ce a fost ucis, fără judecată, Ciumeti în ianuarie 1934? Fiindcă într-o consfătuire a gardiştilor, în care s-a discutat executarea lui Duca, a cerut pe lângă capul lui Duca şi pe al d-nei Lupescu. Atât a fost de ajuns pentru ca dl Gavrilă Marinescu să pună pe Panova şi pe Călătorescu să-l cureţe. Şi crezi d-ta că aceste două lichele ar fi săvârşit acest omor dacă n-ar fi ştiut că din treaptă în treaptă sunt acoperiţi până sus?”, spunea Ion Antonescu în 1937.
Iorga: momeala perfectă
Carol al II-lea știa că nu poate lovi fățiș fără a provoca o reacție a Germaniei Naziste sau tulburări sociale. Avea nevoie de un paravan moral. Instrumentul ales a fost Nicolae Iorga, academicianul supus regelui, care a început să publice articole acide contra Legiunii în revista „Neamul Românesc”.
Provocat, Codreanu i-a trimis o scrisoare în care îl numea „incorect” și „necinstit sufletește”. Era exact „cârligul” juridic necesar. Sfătuit de Călinescu, Iorga — proaspăt numit consilier regal — l-a dat în judecată pe Codreanu pentru ultraj. Prima parte a planului reușise.
„Rechizitoriul de o noapte” și condamnarea pe repede înainte
După prima sentință de 6 luni, autoritățile au accelerat. Armand Călinescu a redactat personal, într-o singură noapte, actul de punere sub acuzare pentru al doilea proces, cel de trădare. Codreanu a fost acuzat de:
- Trădare: deținerea și reproducerea de acte privind siguranța statului.
- Uneltire contra ordinii sociale.
- Răzvrătire.
Rezultatul a fost o condamnare la 10 ani de muncă silnică, o pedeapsă stabilită de Ministrul de Interne chiar înainte ca procesul să înceapă.
Sentința finală la moarte a venit în urma eșecului turneului european al lui Carol din toamna lui 1938. Regele a înțeles că nu se poate baza pe Anglia și Franța în fața expansiunii germane. Se temea că Hitler s-ar putea înțelege cu Codreanu, iar el, Carol, ar fi riscat să fie detronat.
Când Berlinul a început să facă presiuni pentru eliberarea lui Codreanu, Călinescu a avertizat: „În două-trei luni ajunge la guvernare”.
„Numai Codreanu, Maniu nu”
Pe 28 noiembrie 1938, imediat după reîntoarcerea în țară, Carol al II-lea a ordonat asasinatul. Într-o întâlnire nocturnă, regele a fost specific cu Gavrilă Marinescu: „Numai Codreanu, Maniu – nu”. Iuliu Maniu a fost cruțat doar pentru a nu uni întreaga opoziție împotriva tronului.
Douăzeci și patru de ore mai târziu, în noaptea Sfântului Andrei (29-30 noiembrie 1938), Codreanu era asasinat în pădurea Tâncăbești de către „călăii regelui”.
Dincolo de cronologia sângeroasă a anului 1938, tragedia arestării și eliminării lui Zelea Codreanu rămâne un studiu de caz despre fragilitatea statului de drept în fața obsesiilor personale de putere. Sub presiunea fricii și a schimbărilor geopolitice, Carol al II-lea a transformat justiția într-un instrument de lichidare, forțând marii intelectuali ai vremii să devină piese pe o tablă de șah unde singura regulă era supraviețuirea tronului.
