În satul Sheklab, tăcerea nu era una obișnuită. Era o tăcere densă, care se întindea pe mii de kilometri pătrați, din vestul Iranului până la granițele Azerbaidjanului. Când elicopterele de salvare au survolat zona în februarie 1972, piloții au fost martorii unei scene care sfidează logica: între Golful Persic și Marea Caspică, civilizația fusese pur și simplu înghițită.
Sub o suprafață de un alb orbitor, un întreg sat de 100 de oameni fusese șters de pe hartă. Niciunul nu a supraviețuit.
Când cerul se prăbușește: Apocalipsa albă la 8 metri sub zăpadă
Ceea ce a început la sfârșitul lunii ianuarie 1972 ca o ninsoare obișnuită s-a transformat rapid în cel mai puternic viscol din istorie. Timp de o săptămână, între 3 și 9 februarie, cerul a „căzut” peste Iran. În unele locuri, zăpada a atins înălțimea incredibilă de 8 metri, transformând casele în morminte și drumurile în tuneluri imposibile.
Impactul nu a fost doar asupra locuințelor. Viscolul a pus la pământ zeci de linii telefonice și a îngropat complet trenuri de călători cu tot cu pasageri. Mașini au fost zdrobite sub greutatea zăpezii, iar 200 de sate au fost, la propriu, radiate din geografie.
Anatomia suferinței: -25 de grade și o epidemie neașteptată
În timp ce restul lumii privea neputincioasă, supraviețuitorii din Iranul occidental au trăit un coșmar multidimensional. Îngropați timp de o săptămână sub muntele de zăpadă, cei care nu au murit striviți au trebuit să reziste la temperaturi de -25 de grade Celsius.
Fără apă, hrană, căldură sau medicamente, corpurile lor au devenit vulnerabile. Însă tragedia nu s-a oprit odată cu viscolul. Imediat după încetarea ninsorii, o gripă agresivă a lovit zonele rurale. În lipsa oricăror resurse medicale, sute de oameni care scăpaseră de furia zăpezii au pierit din cauza bolii.
Salvarea și gestul disperat de la final
Pe 9 februarie, urgia s-a oprit pentru scurt timp. A fost fereastra în care echipele de salvare au reușit să intervină cu elicoptere. Puținii oameni găsiți în viață în vest au fost evacuați de urgență spre satele din estul țării, într-o tentativă disperată de a-i salva de ger și boală.
În zona Ardekan, situația era critică: peste 4.000 de săteni erau blocați sub zăpada de 8 metri. Rapoartele Associated Press de la acea vreme descriu efortul titanic al salvatorilor care au săpat timp de două zile în satul Sheklab doar pentru a recupera 18 cadavre înghețate.
„Mii de săteni iranieni sunt de negăsit. Ziarele dau dispărute 6.000 de persoane”, titra publicația The New York Times pe 10 februarie 1972, subliniind ironia crudă a naturii: acest dezastru venea după ani de secetă severă.
Pe 11 februarie, un al doilea viscol a lovit regiunea, obligând armata să suspende căutările. Înainte de a decola, salvatorii au lăsat în urmă două tone de pâine, sperând ca supraviețuitorii îngropați să poată săpa tuneluri către suprafață pentru a ajunge la hrană.
O lecție de umilință în fața naturiiw
Pentru a înțelege scara acestui dezastru, trebuie să îl comparăm cu alte evenimente extreme. În anul 2008, un viscol puternic în Afganistan a ucis aproape 1.000 de oameni (926 conform estimărilor oficiale). Cifra de 4.000 de morți din Iranul anului 1972 rămâne însă un record negru, o anomalie care ne reamintește cât de fragilă este infrastructura umană.
Astăzi, povestea Marelui Viscol este mai mult decât o curiozitate istorică. Este un avertisment despre cum natura poate trece de la o extremă la alta — de la secetă la apocalipsă albă — într-un interval de timp mult prea scurt pentru ca noi să putem reacționa.
În România, cea mai grea iarnă înregistrată vreodată a fost cea din anul 1954, când oamenii au crezut că vine „sfârșitul lumii sub iadul alb”.
