Asediul Leningradului: Iadul pe Pământ în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Asediul Leningradului, impus de Wehrmacht-ul german, a durat mai bine de doi ani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o perioadă în care orașul izolat a fost martorul unei catastrofe umane uriașe, cu aproximativ un milion de civili pierzându-și viața.

În vara anului 1941, în cel de-al doilea an al războiului, Germania nazistă a lansat Operațiunea Barbarossa, invadând Uniunea Sovietică pe 22 iunie. Armata germană a avansat rapid, iar până în septembrie, al doilea oraș ca mărime din URSS, Leningrad (actualul Sankt Petersburg), a fost complet încercuit.

Legăturile rutiere și feroviare au fost tăiate, privând orașul de provizii esențiale – alimente, apă proaspătă și electricitate. În plus, Leningradul a fost supus unor bombardamente și raiduri aeriene neîntrerupte. Asediul avea să dureze aproape doi ani și jumătate, timp în care peste un milion de civili au murit, majoritatea din cauza foametei.^[sursa]

Contextul asediului: Invazia germană din Uniunea Sovietică

În timpul Operațiunii Barbarossa, armata germană a atacat pe un front masiv, de 1.800 de kilometri, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Peste trei milioane de soldați germani, împărțiți în trei grupuri de armate – Grupul de Armate Nord, Centru și Sud – au invadat teritoriul sovietic.

Stalin a ignorat numeroasele avertismente de invazie primite de la serviciile secrete sovietice, britanici și chiar de la ambasadorul german anti-nazist, von der Schulenburg. Lipsa unei pregătiri adecvate a permis forțelor germane să pătrundă cu ușurință liniile de apărare sovietice. După cum descrie istoricul Antony Beevor, „gărzile de frontieră au fost surprinse în chiloți, iar familiile lor au fost ucise în barăcile lor de tirul artileriei. Aviația sovietică a fost prinsă la sol, avioanele sale, aliniate în formație, devenind ținte facile pentru atacurile Luftwaffe”.^[sursa]

Grupul de Armate Nord, comandat de generalul Wilhelm Ritter von Leeb, a înaintat rapid prin statele baltice – Letonia, Lituania și Estonia –, ocupându-le până la 9 iulie. Următoarea lor țintă era Leningradul.

Leningradul: Simbolul Revoluției Bolșevice

Leningrad, cu o populație de aproximativ 2,5 milioane de locuitori, era al doilea cel mai important oraș sovietic după Moscova și avea o semnificație profundă în mitologia sovietică. Era locul de naștere al Revoluției din Octombrie 1917, care a adus la putere regimul bolșevic. Pentru naziști, Leningrad era un simbol al „bolșevismului evreiesc”, iar distrugerea sa era un obiectiv politic și ideologic pentru Hitler. Asediul orașului a devenit, astfel, un punct central în războiul său împotriva comunismului, evreilor și rușilor.^[sursa]

Armata Roșie a stabilit o linie de apărare pe râul Luga, la aproximativ 120 de kilometri de oraș, și a oferit o rezistență acerbă. La această apărare au participat și 135.000 de leningrădeni, fie voluntari, fie recrutați forțat, ca parte a Levy-ului popular (narodne opolchenie), o miliție civilă aruncată împotriva tancurilor germane. Neinstruiți și deseori lipsiți de armament de bază, aproximativ 70.000 dintre acești civili și-au pierdut viața.

Grupul de Armate Nord a rupt apărarea de pe râul Luga, iar la 8 august Hitler i-a ordonat lui von Leeb să încercuiască Leningradul. Între timp, aliații finlandezi ai Germaniei avansaseră până la mai puțin de 20 de kilometri de oraș dinspre nord. La sud, germanii au tăiat linia feroviară principală spre Moscova la 1 septembrie, iar artileria grea germană a început să bombardeze orașul. Pe 7 septembrie, germanii au capturat orașul Shlisselburg, completând încercuirea Leningradului.

Planul german: Asediul Leningradului

Inițial, strategia Wehrmacht-ului fusese să captureze și să ocupe Leningradul, Hitler însuși plănuind un „banchet al victoriei” la celebrul Hotel Astoria din oraș. Cu toate acestea, în data de 21 august 1941, Înaltul Comandament german a schimbat tactica. Ocuparea orașului ar fi însemnat asumarea responsabilității pentru hrănirea populației, iar acest lucru nu era de dorit.

Soluția a fost mai sinistră: să se lase orașul să fie devastat de foame și bombardamente. Planul presupunea ca, după anihilarea populației, supraviețuitorii să fie transformați în sclavi, Leningradul să fie demolat, iar teritoriul să fie cedat Finlandei. Așa a început asediul Leningradului.

Prima iarnă sub asediu: supraviețuirea era imposibilă

Chiar de la început, Leningradul s-a confruntat cu o criză majoră. Cea mai gravă problemă era lipsa alimentelor. Pe 8 septembrie 1941, un raid al Luftwaffe a distrus depozite ce conțineau rezerve pentru șase luni. Raționalizarea strictă a fost introdusă imediat: muncitorii calificați primeau între 500 și 700 de grame de pâine pe zi, în timp ce muncitorii necalificați și copiii primeau doar între 125 și 300 de grame.

Totuși, alimentele nu erau distribuite echitabil – funcționarii de partid și soldații au prioritizat aprovizionarea familiilor lor. Autoritățile au plasat pe primul loc muncitorii din industrie și soldații, în timp ce femeile și copiii trebuiau să se descurce cu rații mult mai mici.

Atmosfera din acea perioadă este redată sugestiv de pictura „Nopți neliniștite” a lui V.M. Sudakov, realizată în anul 1960. Aceasta ilustrează tancuri care își fac drum prin zăpada groasă a orașului bombardat, în timp ce proiectoarele caută avioane inamice. În fundal, Catedrala Sfântul Isaac, simbolul orașului, transformată în muzeu de sovietici în anul 1931, stă străjuitoare, fiind folosită în timpul războiului ca punct de observație pentru artileria germană.

Pe măsură ce iarna devenea tot mai aspră, sovieticii au reușit să aducă provizii în oraș prin Lacul Ladoga înghețat, pe ceea ce a fost numit „Drumul Vieții”. Acest drum de gheață era singura conexiune a Leningradului cu exteriorul, dar traversarea lui era extrem de riscantă. În primele patru săptămâni, când gheața nu era încă suficient de groasă, peste 40 de camioane s-au prăbușit în apă și s-au scufundat la fundul lacului.

Drumul Vieții: o speranță fragilă

În iarna dintre 1941 și 1942, „Drumul Vieții” a funcționat timp de 152 de zile, până la sfârșitul lunii aprilie. Prin el, 514.000 de oameni au fost evacuați din Leningrad, iar 360.000 de tone de provizii – în principal alimente, dar și combustibil și muniție – au fost aduse în oraș.

Cu toate acestea, drumul era permanent sub amenințarea atacurilor Luftwaffe și a bombardamentelor artileriei germane. Pentru a apăra această arteră vitală, sovieticii au amplasat tunuri antiaeriene direct pe gheață și au creat poziții de mitraliere pentru a respinge trupele germane de schi care încercau să o saboteze.

Chiar și cu aceste eforturi eroice, iarna anilor 1941-1942 a fost una dintre cele mai grele din istoria orașului. Temperaturile au scăzut frecvent sub -40 de grade Celsius, iar „Drumul Vieții” putea transporta doar o mică parte din alimentele necesare pentru supraviețuirea populației. Foametea era omniprezentă. Până la sfârșitul lunii decembrie, se estimează că 3.000 de persoane mureau zilnic din cauza lipsei de hrană.

Desperarea și umanitatea pe marginea prăpastiei

Jurnalele păstrate din acea vreme oferă o imagine șocantă a suferinței umane. Berta Zlotnikova, o adolescentă, nota: „Devin un animal. Nu există sentiment mai groaznic decât acela când toate gândurile tale se învârt în jurul mâncării”.

În disperarea lor, oamenii au recurs la metode extreme pentru a supraviețui: câinii, pisicile și păsările au fost vânate, iar supele se făceau din piei fierte. Pe măsură ce foametea devenea mai severă, unii locuitori au fost nevoiți să recurgă la canibalism. NKVD-ul sovietic a raportat peste 2.000 de arestări pentru „utilizarea cărnii umane ca hrană” pe parcursul asediului.^[sursa]

Elena Martilla: arta supraviețuirii după asediul Leningradului

Elena Martilla avea doar 18 ani când a început asediul Leningradului. Deja o artistă desăvârșită – își expusese primele lucrări la doar 11 ani – Elena, asemenea multor civili din oraș, a contribuit la fortificarea apărării Leningradului. În ciuda ororilor războiului, s-a înscris la Școala de Artă din Leningrad, care, surprinzător, a rămas deschisă în timpul conflictului. În toiul iernii cumplite, la îndemnul profesorului său, a început să schițeze scenele cotidiene ale orașului aflat sub asediu.

Desenele și portretele realizate de Elena surprind cu o intensitate cutremurătoare suferințele populației – foametea, epuizarea, lupta pentru supraviețuire. În figurile scheletice pe care le-a desenat se pot citi clar povara înfometării și disperării. Fețele desenate sunt îmbătrânite prematur, corpurile înfășurate în haine groase, cu glugi, în încercarea de a se apăra de frigul tăios. Ferestrele, lipite cu bandă pentru a proteja de bombardamente, subliniază fragilitatea vieții din oraș. Fără electricitate, lumânările deveniseră sursa de lumină a familiilor înghețate.

Cu sistemele de transport paralizate și majoritatea cailor morți, locuitorii Leningradului s-au bazat pe sănii pentru deplasare. Transportul apei, o resursă vitală în lipsa funcționării sistemului de alimentare, se făcea de la râul Neva sau de la pompele stradale, săniile fiind esențiale în acest proces. Bătrânii și bolnavii erau transportați pe sănii la spitale, iar trupurile celor decedați erau mutate tot cu săniile prin străzile înzăpezite ale orașului devastat.

Ani mai târziu, Elena Martilla a reflectat asupra grozăviilor prin care a trecut Leningradul: „Doamne ferește ca vreun om să experimenteze vreodată ceea ce locuitorii acestui oraș asediat au fost forțați să îndure. A fost o tortură medievală aplicată unui grup imens de civili în mijlocul secolului XX”. Cuvintele sale sunt un testament al suferinței și al rezistenței umane.^[sursa]

O comunitate pe marginea prăpastiei: lupta continuă pentru supraviețuire

Chiar și în fața frigului extrem și a foametei devastatoare, civilii din Leningrad au continuat să muncească, împinși de o disperare colectivă de a menține orașul în viață. Fie că sufereau de boli sau foamete, muncitorii își făceau zilnic drum spre fabricile lor. Antony Beevor descrie sacrificiul acestora: „Cu ultimele lor puteri, mulți oameni s-au prezentat la locul de muncă doar pentru a spune că nu se vor mai întoarce, implorându-și șefii să aibă grijă de familiile lor”.

În paralel cu munca industrială, civilii au fost implicați și în eforturile militare, ajutând trupele sovietice în diverse moduri. Ei au fost repartizați în sarcini precum identificarea avioanelor inamice, curățarea dărâmăturilor sau dezamorsarea bombelor neexplodate. La sfârșitul războiului, curajul și devotamentul populației nu au trecut neobservate: 15.000 de locuitori au fost decorați pentru faptele lor eroice.

Normalitatea în mijlocul haosului: Leningradul în timpul asediului

În ciuda greutăților inimaginabile care le marcau fiecare zi, locuitorii Leningradului au depus eforturi remarcabile pentru a păstra un sentiment de normalitate. Această dorință de a menține rutina zilnică a jucat un rol crucial în susținerea moralului și a rezistenței psihologice față de invadatorii germani. Chiar dacă mulți studenți au pierit, instituții precum Universitatea de Stat din Leningrad și Institutul de Mecanică și Optică Precisă din Leningrad au continuat să funcționeze.

Un episod surprinzător vine din relatările unei studente care, în timpul unui raid aerian, a fost prinsă într-un adăpost antiaerian alături de profesorul său. Acesta a continuat cursul fără oprire timp de cinci ore. În ciuda acestui haos, 2.500 de studenți au absolvit în prima iarnă a asediului, o realizare remarcabilă în fața distrugerii constante.

Primăvara: semne de speranță și renaștere

Prima iarnă a asediului a fost una devastatoare, cu aproape o jumătate de milion de morți. Însă odată cu venirea primăverii, speranța a început să se întrezărească. Un semnal de renaștere a fost campania de curățenie masivă lansată de oraș, menită să ridice moralul și să prevină izbucnirea bolilor.

Elena Martilla își amintea cum, de Ziua Femeii, pe 8 martie 1942, a participat la aceste eforturi și, pentru prima dată după multe luni, a început să se simtă încrezătoare în viitor. În lunile care au urmat, locuitorii Leningradului s-au mobilizat pentru a pregăti orașul pentru iarna următoare.

Au fost cultivate legume pe terenuri întinse, inclusiv în Câmpul lui Marte și în fața Catedralei Sfântul Isaac. O conductă de combustibil a fost instalată pe fundul Lacului Ladoga, în încercarea de a reduce penuria. În același timp, evacuările civile au fost reluate, cu jumătate de milion de oameni părăsind orașul. În locul lor, au sosit întăriri militare pentru a continua apărarea.

Simfonia speranței: Dmitri Șostakovici și Leningradul

Cel mai emblematic moment de ridicare a moralului din acea perioadă a fost premiera Simfoniei a 7-a a lui Dmitri Șostakovici, cunoscută și sub numele de Simfonia Leningradului. Considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai Uniunii Sovietice, Șostakovici a avut o relație complicată cu regimul. Deși criticat anterior pentru „deficiențe ideologice” în Pravda, el și-a recâștigat locul de frunte în rândul artiștilor sovietici până în anul 1939.

Stabilit în Leningrad la izbucnirea războiului, Șostakovici a încercat să se înroleze în armată, dar a fost respins din cauza vederii slabe. În schimb, a început să lucreze la compunerea Simfoniei a 7-a în iulie 1941, continuând munca chiar și după ce a început asediul. Refuzând inițial să fie evacuat, a ales să se înroleze ca pompier voluntar. Abia la 1 octombrie 1941, a fost forțat să părăsească orașul, continuând să lucreze la simfonie în Moscova și apoi în Kuibyshev, unde a finalizat lucrarea în decembrie 1941.

Primul concert al simfoniei a avut loc la Kuibyshev în martie 1942, însă adevărata glorie avea să vină odată cu planurile de a organiza un spectacol chiar în Leningrad, în orașul asediat. Această compoziție, dedicată rezistenței eroice a Leningradului, a devenit rapid un simbol al sfidării naziștilor și un mesaj internațional de solidaritate cu locuitorii orașului.

Un concert eroic: o orchestră din cenușă

În vara anului 1942, dirijorul Karl Eliasberg al Orchestrei Radio din Leningrad a primit ordinul de a pregăti premiera Simfoniei a 7-a în orașul devastat. Sarcina nu era deloc ușoară. Din orchestra originală, doar 15 membri supraviețuiseră asediului – mulți muriseră sau erau prea slăbiți pentru a cânta. Într-un efort disperat, toți muzicienii din oraș și din armată au fost chemați să participe la repetiții.

Galina Lelyukhina, o clarinetistă, și-a amintit această perioadă cu vividitate: „Au anunțat la radio că toți muzicienii care mai erau în viață sunt invitați să se prezinte. Era o provocare să mergi pe jos. Eu sufeream de scorbut, iar picioarele mă dureau îngrozitor. Eliasberg însuși a fost adus la repetiții pe o sanie, atât de slăbit era din cauza foametei”.

În ciuda tuturor greutăților, concertul a avut loc, iar Simfonia Leningradului a răsunat în orașul asediat, devenind un simbol viu al rezistenței nu doar a unui oraș, ci a întregii umanități în fața brutalității războiului.

În ciuda condițiilor inimaginabile, Orchestra Radio din Leningrad a reușit să finalizeze repetițiile pentru Simfonia a 7-a a lui Dmitri Șostakovici, programată pentru 9 august 1942. Într-o demonstrație spectaculoasă a sfidării și rezistenței, Armata Roșie a orchestrat un baraj masiv de artilerie pentru a reduce la tăcere tunurile germane, astfel încât concertul să se desfășoare fără întreruperi. Difuzoare au fost amplasate în tot orașul pentru ca fiecare locuitor să poată auzi simfonia, iar spectacolul a fost chiar transmis pe linia frontului pentru ca soldații germani să fie martori la acest simbol al superiorității culturale.

Olga Kvade, o spectatoare din acea zi, și-a amintit mândria și emoția trăită: „Toată lumea murea de foame, dar toți erau îmbrăcați în papioane. Eram înconjurați de germani, ne bombardau, dar exista acest sentiment de superioritate”. Concertul a fost mai mult decât un simplu act artistic – a fost o declarație de supraviețuire și rezistență. Simfonia Leningradului a devenit un simbol al sfidării orașului asediat, auzită de locuitorii săi și de inamicii lor.

Operațiunea Iskra și prima breșă în asediu

Abia un an mai târziu, în ianuarie 1943, speranțele de ridicare a asediului au prins contur odată cu lansarea Operațiunii Iskra. Condusă de legendarul general Gheorghi Jukov, această ofensivă sovietică avea ca obiectiv eliberarea zonei din jurul orașului Shlisselburg și restabilirea legăturilor cu Frontul Volkhov la est. Așa cum era tipic pentru ofensiva sovietică, operațiunea a început cu un baraj devastator de artilerie, incluzând temutele lansatoare de rachete Katiușa, care au bombardat liniile germane timp de două ore și jumătate.

Atacul sovietic a venit din trei direcții: trupele din Leningrad au traversat râul înghețat Neva din vest, trupele de schi au atacat de pe lacul înghețat Ladoga din nord, iar forțele Frontului Volkhov au pătruns din est. În doar câteva zile, pe 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au rupt complet blocada. Trupele din Leningrad și Volkhov s-au întâlnit cu lacrimi de bucurie, îmbrățișându-se după ani de separare. Pentru prima dată din vara lui 1941, Leningradul era din nou conectat cu restul Uniunii Sovietice.

Chiar dacă ofensiva a fost extrem de costisitoare – cu 34.000 de victime sovietice – ea a deschis o cale ferată vitală prin care proviziile au putut fi aduse în oraș. Generalul Jukov a fost recompensat pentru succesul său cu titlul de mareșal al Uniunii Sovietice, cea mai înaltă distincție militară a țării.

Ridicarea finală a asediului Leningradului

Deși un coridor fusese creat în ianuarie 1943, asediul complet al Leningradului nu a fost ridicat până la un an mai târziu. În ianuarie 1944, ofensiva sovietică Leningrad-Novgorod a reușit să împingă definitiv forțele germane din jurul orașului. În acel moment, Wehrmacht-ul era slăbit sever. Grupul de Armate Nord dispunea de doar 741.000 de soldați, mulți dintre aceștia fiind lipsiți de experiență, în timp ce aliații spanioli își retrăseseră majoritatea trupelor. În contrast, sovieticii desfășuraseră 1,2 milioane de soldați și 21.000 de piese de artilerie, pregătind o ofensivă copleșitoare.^[sursa]

Atacul sovietic din 14 ianuarie 1944 a fost devastator. Un baraj de artilerie și rachete, cu 220.000 de proiectile trase în doar 100 de minute, a zguduit orașul Leningrad, aflat la 20 de kilometri distanță. Liniile germane au fost străpunse rapid, iar trupele sovietice au început să recupereze terenul pierdut, avansând necruțător prin satele și orașele ocupate de germani. Soldații Armatei Roșii, alimentați de dorința de răzbunare, au distrus fără milă trupele inamice și colaboratorii.

Pe 27 ianuarie 1944, după ce Armata Roșie a recapturat calea ferată principală care lega Moscova de Leningrad, Stalin a declarat oficial eliberarea orașului. O salvă uriașă de tunuri a marcat sfârșitul a aproape 900 de zile de asediu. Totuși, sărbătoarea a fost una amară: peste un milion de civili și o jumătate de milion de soldați au murit în timpul acestei cumplite perioade. Supraviețuitorii trăiau cu o intensă vinovăție a supraviețuirii, purtând povara celor pierduți.

Asediul Leningradului: eroism și suspiciune

Asediul Leningradului a lăsat o moștenire complexă în istoria Uniunii Sovietice. Pe de o parte, orașul a fost celebrat ca un simbol al eroismului și rezilienței, primind titlul de Oraș Erou în anul 1965, primul oraș din URSS care a primit această distincție. Înființarea Muzeului Apărării Leningradului a contribuit la păstrarea memoriei acestor zile cumplite, găzduind artefacte colectate din timpul războiului.

Totuși, succesul și popularitatea liderilor din Leningrad au început să stârnească suspiciuni în rândul conducerii centrale de la Moscova, în special lui Stalin. Temându-se că aceștia ar putea forma o bază de putere care să-i conteste autoritatea, Stalin a lansat o campanie de represiune între anii 1949 și 1950, în care aproximativ 2.000 de personalități publice din Leningrad au fost arestate sau exilate. Șase dintre aceștia, inclusiv primarul orașului, Pytor Popkov, au fost executați.

După moartea lui Stalin, cei condamnați au fost reabilitați în timpul conducerii lui Nikita Hrușciov. Leningradul, redenumit mai târziu Sankt Petersburg, a continuat să fie sărbătorit ca simbol al curajului și rezilienței. În fiecare an, pe 27 ianuarie, orașul comemorează sfârșitul asediului, iar trupele participă la ceremonii solemne, onorând sacrificiile făcute de cei care au luptat și au suferit pentru libertatea orașului lor.