Bătălia de la Megiddo, prima bătălie din istorie: faraonul Tutmes al III-lea împotriva canaaniților

Bătălia de la Megiddo, desfășurată în anul 1457 î.Hr., este considerată a fi prima bătălie din istorie care a fost documentată, cu detalii oficiale despre modul în care s-a desfășurat.

Sub sceptrul faraonului Tutmes al III-lea, Imperiul Egiptean a atins apogeul expansiunii sale teritoriale, o epocă de aur umbrită însă de norii războiului. Dominația egipteană în Levant, o regiune strategică vitală, a fost pusă la grea încercare de o sfidătoare coaliție de principi canaaniți, un conflict ce avea să culmineze cu celebra Bătălie de la Megiddo.

Egiptul nutrea de veacuri interese în Levant, stabilind aici provincii tampon controlate de vasali loiali, o măsură preventivă, probabil, în urma conflictelor anterioare cu triburile hicsoșilor. Însă această fâșie de pământ, punte între continente, era râvnită cu ardoare de „marile puteri” ale Orientului Apropiat. Regatul Mitanni, un rival de temut, contesta activ influența egipteană în ținutul Amurru, situat periculos de aproape de frontiera fluctuantă dintre Egipt și Imperiul Hitit.

Sub promisiunea sprijinului mitannian, mulți dintre conducătorii locali canaaniți au fost convinși să se ridice împotriva stăpânirii egiptene. Pentru noul faraon, Tutmes al III-lea, o asemenea erodare a puterii și prestigiului egiptean era de neconceput. Scânteia conflictului era aprinsă, iar cele două forțe urmau să se înfrunte în câmp deschis, în ceea ce istoria avea să consemneze drept Bătălia de la Megiddo, în anul 1457 î.Hr.^[sursa]

Hatșepsut și faraonul Tutmes al III-lea: spre Bătălia de la Megiddo

În preajma Bătăliei de la Megiddo, Egiptul se afla sub cârmuirea faraonului Tutmes al III-lea, care de curând preluase frâiele imperiului ca unic suveran. Teoretic, Tutmes al III-lea domnea încă de la frageda vârstă de doi ani, după moartea tatălui său, Tutmes al II-lea, în anul 1479 î.Hr. În realitate însă, puterea fusese exercitată cu autoritate de mama sa vitregă și mătușă, Hatșepsut.

O personalitate dinamică și o conducătoare abilă, Hatșepsut a extins rețelele comerciale ale Egiptului, a inițiat un vast program de construcții și a trimis expediții de jaf și recunoaștere în Levant și Sinai. Vreme de aproape două decenii, Hatșepsut a servit ca regentă și co-guvernantă alături de tânărul Tutmes al III-lea, care, între timp, a urcat în ierarhia militară, devenind comandantul suprem al armatelor egiptene. Această experiență directă i-a permis să se familiarizeze în profunzime cu arta și strategia războiului, transformându-l, odată ajuns faraon, într-unul dintre cei mai străluciți lideri militari ai Egiptului.

Multă vreme, egiptologii au considerat că relația dintre Hatșepsut și Tutmes al III-lea a fost una tensionată, marcată de resentimentele tânărului faraon față de lunga perioadă în care aceasta deținuse puterea. Această teorie se sprijinea în principal pe ștergerea ulterioară a numelui lui Hatșepsut de pe numeroase monumente publice. În ultimii ani, însă, această interpretare a fost nuanțată. Descoperirea mormintelor celor doi, construite în proximitate, și faptul că ștergerea numelui a avut loc târziu în domnia lui Tutmes – deși, ca șef al armatei, ar fi putut prelua puterea mult mai devreme – sugerează o altă dinamică. Se crede acum că Tutmes al III-lea a urmărit mai degrabă slăbirea influenței politice a familiei lui Hatșepsut și readucerea rolului acesteia la coordonatele tradițional acceptate pentru femeile din societatea egipteană.

La vremea Bătăliei de la Megiddo, scena politică a Orientului Apropiat antic era dominată de o constelație de regate și orașe-stat puternice, angajate într-o perpetuă competiție pentru supremație și influență. Printre cele mai redutabile se numărau hitiții, mitannienii și kassiții. Aceste state erau conduse de elite militare indo-ariene, care preluaseră puterea de la dinastiile locale. Deși strâns înrudite, aceste trei puteri întâmpinau dificultăți considerabile în a stăpâni ținuturile eterogene din punct de vedere etnic ale regiunii. Și, cu toate că multe dintre orașele-stat locale dețineau o forță considerabilă, niciunul nu putea, în mod real, să sfideze hegemonia acestor giganți.

Singura forță non-indo-europeană capabilă să se opună hitiților, mitannienilor și kassiților era Egiptul. După ce tocmai depășise o perioadă de vulnerabilitate, marcată de expulzarea hicsoșilor, Egiptul a lansat campanii militare ample în Siria și Levant. Aceste incursiuni nu doar că au adus bogății și au stimulat comerțul, dar au și redus orașele-stat canaanite la statutul de vasali. Pe măsură ce influența egipteană se extindea spre nord, Regatul Mitanni își consolida la rândul său prezența în regiune, alimentând o competiție tot mai acerbă între cele două imperii. Dacă inițial multe cetăți levantine se supuseseră faraonului fără luptă, perspectiva sprijinului mitannian a deschis acum calea rezistenței armate.

Coaliția Canaanită

Beneficiind de susținerea Regatului Mitanni, vasalii canaaniți ai Egiptului și-au pândit momentul prielnic pentru a se revolta și a-și reorienta loialitatea. Nu au avut de așteptat prea mult. Moartea reginei Hatșepsut la sfârșitul anului 1458 î.Hr. și succesiunea ei de către un Tutmes al III-lea încă neexperimentat pe deplin ca unic conducător au creat o fereastră de oportunitate. Declanșarea revoltei în timpul acestei tranziții de putere prezenta avantaje strategice, întrucât ar fi încetinit, teoretic, reacția militară egipteană. Conform cronicilor egiptene, figura centrală a acestei insurecții a fost puternicul rege canaanit din Kadesh. Acesta a reușit să adune o armată impresionantă de 10.000 până la 15.000 de luptători sirieni, arameeni și canaaniți. Însă cel mai de preț aliat al său era regele canaanit al Megiddo-ului.

Orașul Megiddo deținea o importanță strategică covârșitoare pentru coaliția canaanită. Amplasat la marginea sud-vestică a fertilei văi Jezreel, dincolo de creasta Muntelui Carmel, pe teritoriul Israelului modern, Megiddo controla celebra Via Maris („Calea Mării”), principala arteră comercială ce lega Egiptul de Mesopotamia.

Cetatea dispunea, de asemenea, de fortificații redutabile și domina o vale roditoare, transformând-o într-un punct ideal pentru concentrarea unei armate numeroase. Din această poziție, canaaniții nu doar că puteau restricționa sever comerțul egiptean, dar își puteau și proteja aliații din nord de o eventuală ofensivă a faraonului. Alegerea canaaniților pentru câmpul de luptă de la Megiddo fusese, fără îndoială, una inspirată.

Drumurile spre Armaghedon

În limba greacă, numele „Megiddo” a fost transpus ca „Armaghedon”, un termen care, datorită rezonanței sale teologice, a devenit sinonim cu sfârșitul lumii. În anul 1457 î.Hr., drumul din Egipt spre Armaghedon și spre încleștarea de la Megiddo era unul lung și plin de primejdii. După ce a mobilizat o armată de aproximativ 10.000-20.000 de oameni, faraonul Tutmes al III-lea a pornit în marș din Egipt spre Gaza, continuând apoi spre orașul Yemen. Aici, faraonul a trimis cercetași pentru a stabili cel mai bun traseu de urmat. Rapoartele acestora indicau existența a trei rute posibile din Yemen către Megiddo. Traseele nordic și sudic erau considerate practicabile pentru o armată, deși prelungeau considerabil marșul.

Exista însă și o rută centrală, un defileu îngust care, deși mult mai scurt, era extrem de periculos. Potrivit cercetașilor, trecătoarea era atât de strâmtă încât soldații ar fi fost nevoiți să mărșăluiască în șir indian. Dacă forțele canaanite i-ar fi surprins pe egipteni în acest defileu, riscul ca întreaga armată să fie nimicită era iminent.

Convocându-și generalii pentru a delibera asupra opțiunilor, Tutmosis al III-lea a luat decizia cutezătoare care avea să încline balanța victoriei la Megiddo. Având în vedere recomandările prudențe ale generalilor săi de a alege rutele mai sigure, faraonul a intuit că și inamicul canaanit va considera ruta centrală drept impracticabilă pentru o armată. Prin urmare, a hotărât să recurgă la o tactică neașteptată, riscându-și întreaga oaste pe acest traseu direct, dar periculos. Intuiția sa s-a dovedit corectă. Regele din Kadesh ajunsese exact la această concluzie și își divizase forțele pentru a acoperi rutele nordică și sudică. În schimb, trecătoarea centrală era apărată doar de o mână de santinele.

Bătălia de la Megiddo

Pentru a-și spori la maximum șansele de succes, faraonul Tutmes al III-lea a inițiat personal asaltul, conducând un detașament de elită prin defileul îngust. Egiptenii au luat prin surprindere santinelele canaanite, copleșindu-le cu rapiditate. Odată ruta securizată, restul armatei egiptene a pătruns în valea Jezreel, unde au ridicat tabăra.

Calea spre Megiddo era acum liberă, în timp ce principalele forțe canaanite se aflau dispersate la nord-vest și sud-est. Surprins de iuțeala manevrei egiptene, regele din Kadesh și-a retras în grabă trupele spre Megiddo, unde au început să ocupe o poziție pe un teren înalt, în apropierea fortăreței. Sub acoperirea nopții, Tutmosis al III-lea a lăsat o gardă redusă în tabăra egipteană și și-a deplasat grosul armatei în apropierea pozițiilor canaanite. În zorii zilei următoare, Bătălia de la Megiddo a început în toată amploarea ei.

Rămâne neclar dacă regele din Kadesh a reușit să-și organizeze pe deplin armata pentru luptă, deși beneficia de avantajul terenului înalt. Tutmes al III-lea și-a dispus trupele într-o formațiune concavă, alcătuită din trei divizii, permițând astfel egiptenilor să amenințe simultan ambele flancuri ale armatei canaanite. Se estimează că, în acest moment al bătăliei, ambele tabere dispuneau de aproximativ 1.000 de care de luptă și 10.000 de infanteriști.

Tutmes al III-lea a preluat comanda diviziei centrale, care a lansat un atac fulgerător și feroce asupra liniilor canaanite, în timp ce divizia stângă egipteană învăluia flancul inamic. Presiunea a fost prea mare pentru canaaniți, care au fost rapid depășiți după o luptă scurtă, dar crâncenă. Bilanțul luptelor a fost sângeros: aproximativ 4.000 de egipteni uciși și alți 1.000 răniți, în timp ce pierderile canaanite s-au ridicat la 8.000 de morți și 3.400 de prizonieri. Cei aflați cel mai aproape de cetatea Megiddo s-au năpustit înăuntru și au zăvorât porțile, lăsând restul armatei canaanite pradă egiptenilor. Victoria aparținea faraonului, dar nu era atât de zdrobitoare pe cât ar fi putut fi.

Urmările

Cu forțele canaanite în plină derută, soldații egipteni, îmbătați de victorie, au început să jefuiască bogata tabără inamică. Această imprudență a permis multora dintre canaaniți să scape și să se refugieze în cetate. Numeroși luptători, inclusiv regele din Kadesh, au fost trași în siguranță peste ziduri cu ajutorul frânghiilor. Din cauza neputinței de a-i urmări îndeaproape pe fugari, s-a irosit ocazia de a captura orașul printr-un asalt rapid și de a zdrobi definitiv rezistența canaanită. Egiptenii au fost astfel nevoiți să asedieze Megiddo vreme de șapte luni, interval în care regele din Kadesh a reușit să evadeze.

Când, în cele din urmă, Megiddo a capitulat, regele și locuitorii săi au fost cruțați, însă cu prețul unui tribut consistent plătit faraonului Tutmes al III-lea. Zidurile templului de la Karnak stau mărturie a prăzii uriașe capturate: 924 de care de luptă, 200 de armuri, 502 arcuri, 340 de prizonieri, șase armăsari, 2.041 de iepe, 19 mânji, 1.929 de capete de vite și 22.500 de oi, alături de armura, carul de luptă și cortul personal al regelui din Megiddo.

Victoria egipteană de la Megiddo a adus întregul nord al Canaanului sub controlul faraonului egiptean, iar prinții canaaniți și sirieni au fost siliți să plătească tribut Egiptului. Mai mult, au fost obligați să-și trimită fiii ca ostatici la curtea faraonului, unde aceștia erau crescuți și educați pentru a dezvolta simpatii pro-egiptene. Celelalte mari puteri ale Orientului Apropiat Antic, precum hitiții, kassiții și asirienii, i-au trimis lui Tutmosis al III-lea daruri în semn de felicitare pentru răsunătoarea sa victorie. Totuși, evadarea regelui din Kadesh a însemnat că Tutmosis al III-lea a fost nevoit să continue lupta împotriva acestuia și a aliaților săi mitannieni pentru mulți ani. Deși egiptenii au reușit să cucerească vaste teritorii în Siria și să devasteze ținuturile mitannienilor și ale Kadeshului, nu au izbutit niciodată să-i anihileze complet.

Bătălia de la Megiddo: ce a rămas în urmă

Triumful faraonului Tutmes al III-lea la Megiddo a permis Imperiului Egiptean să atingă maxima sa expansiune teritorială. Amenințarea la adresa integrității, prestigiului și influenței Egiptului, deși nu complet înlăturată, a fost considerabil redusă. Această victorie a adus bogății incalculabile în tezaurul Egiptului, atât prin pradă de război, cât și prin intensificarea comerțului, contribuind la transformarea Noului Regat Egiptean într-una dintre cele mai prospere și strălucitoare perioade din îndelungata sa istorie.

Astăzi, detalii complete despre Bătălia de la Megiddo pot fi admirate în hieroglifele ce împodobesc pereții Sălii Analiilor din grandiosul Templu al lui Amon-Re de la Karnak, consemnate cu migală de scribul militar Tjaneni. În timpul campaniei ce a precedat încleștarea, Tjaneni a fost scribul personal al lui Tutmes al III-lea și se pare că a ținut un jurnal detaliat al evenimentelor. Bătălia de la Megiddo a fost astfel imortalizată cu o acuratețe remarcabilă pentru epocă. A fost, de asemenea, prima bătălie pentru care există o listă documentată a pierderilor umane și prima mențiune atestată a utilizării arcului compozit în tehnica de război.

Nu în ultimul rând, Bătălia de la Megiddo a contribuit la nașterea cuvântului „Armaghedon”, care își are rădăcina în numele antic al cetății. Pentru canaaniți și aliații lor mitannieni, înfrângerea de la Megiddo a fost, fără îndoială, percepută ca un veritabil Armaghedon.