Originar din Africa de Sud, Nelson Mandela este considerat unul dintre cei mai mari promotori ai păcii din istorie. Iată, în cele ce urmează, povestea vieții sale.
Mandela a fost unul dintre cei mai influenți lideri politici ai secolului XX, iar viața sa a fost marcată de persecuții și suferință din cauza regimului de apartheid. Lupta sa pentru dreptate și egalitate l-a transformat într-o figură emblematică a Congresului Național African, atrăgând atenția internațională asupra situației critice a persoanelor de culoare din Africa de Sud. Chipul său a devenit simbolul luptei împotriva rasismului și a opresiunii în întreaga lume.
De la un început marcat de rezistență și confruntare, până la o tranziție pașnică a puterii, Mandela a fost primul președinte de culoare al Africii de Sud, un luptător pentru libertate, un apărător al drepturilor omului și un simbol al păcii. Contribuția sa a schimbat definitiv nu doar Africa de Sud, ci și cursul istoriei mondiale.[sursa]
Copilăria și educația lui Nelson Mandela
Născut pe 18 iulie 1918 în clanul Madiba al poporului Xhosa, Rolihlahla Mandela a fost fiul lui Nonqaphi Nosekeni și al lui Nkosi Mphakanyiswa Gadla Mandela. La vârsta de 12 ani, și-a pierdut tatăl și a fost luat sub protecția regelui Thembu, Jongintaba Dalindyebo, care i-a insuflat povești despre vitejia strămoșilor săi.
Când a mers pentru prima dată la școală, profesorii i-au dat numele Nelson, conform tradiției de a atribui copiilor nume europene pe lângă cele tradiționale africane. După absolvirea liceului, a studiat la Colegiul Universitar Fort Hare, în Eastern Cape, unde a început o diplomă în arte. Cu toate acestea, a fost exmatriculat pentru că a participat la un protest studențesc.
Întors acasă, l-a înfuriat pe regele Thembu, care aranjase o căsătorie pentru el și vărul său, Justice. Refuzând să accepte această soartă, cei doi au fugit la Johannesburg, unde Mandela a găsit de lucru ca inspector de mine. Aici l-a întâlnit pe Walter Sisulu, un activist anti-apartheid, și a început să lucreze pentru o firmă de avocatură.
Determinat să-și continue educația, și-a finalizat studiile prin corespondență la Universitatea din Africa de Sud și, în anul 1943, s-a întors la Fort Hare pentru a-și obține diploma.
Anii de început în politică și ascensiunea lui Nelson Mandela
În anul 1943, Nelson Mandela a început să studieze dreptul la Universitatea din Witwatersrand, unde era singurul student de culoare și a fost expus în mod constant rasismului. Experiențele trăite i-au alimentat furia, dar și simțul dreptății, iar la începutul activității sale politice considera că lupta împotriva segregării era doar a persoanelor de culoare și nu ar trebui să implice alte grupuri rasiale.
Tot în anul 1943, Mandela s-a alăturat Congresului Național African (ANC) și a contribuit la înființarea Ligii Tineretului ANC (ANCYL) în 1944, unde a devenit membru al Comitetului Executiv. În această perioadă, a participat la dezbateri aprinse despre rolul non-albilor în mișcarea anti-apartheid și despre implicarea comuniștilor. Inițial, s-a opus ambelor direcții.
În același an 1944, Nelson Mandela s-a căsătorit cu Evelyn Mase, o asistentă medicală, iar cei doi au avut doi copii. Din nefericire, al doilea copil a murit de meningită la doar nouă luni.
În anul 1948, în alegerile naționale din Africa de Sud – la care doar albii aveau drept de vot – a ajuns la putere Partidul Național, care a impus o politică de apartheid deschis. În fața acestui regim opresiv, ANC a adoptat o strategie de acțiune directă, organizând boicoturi și greve. Mandela a jucat un rol esențial în radicalizarea mișcării, însă activitatea politică i-a afectat studiile, fiind respins de trei ori la examenul final de licență. În decembrie 1949, universitatea i-a refuzat diploma.
Anii de luptă: 1950 – 1964
În anul 1950, Nelson Mandela a devenit liderul ANCYL. Deși inițial s-a opus unei alianțe multirasiale, poziția sa s-a schimbat în timp. Sprijinul sovietic pentru mișcările de eliberare l-a determinat să își reconsidere atitudinea față de comunism, iar începând să studieze literatură marxistă, a ajuns să accepte o rezistență unită împotriva apartheidului.
În 1952, Mandela a devenit una dintre figurile centrale ale unei campanii de sfidare non-violentă, ceea ce a dus la o creștere rapidă a numărului de membri ANC. În aceeași perioadă, a fost ales lider al filialei Transvaal a ANC. Tot în 1952, a fost arestat alături de 20 de activiști, fiind acuzat de „comunism statutar” conform Legii privind suprimarea comunismului. Condamnat la nouă luni de muncă silnică, sentința i-a fost suspendată pentru doi ani, dar i s-a interzis să vorbească cu mai mult de o persoană odată, ceea ce i-a îngreunat semnificativ activitatea politică.
În anul 1953, Mandela și-a finalizat în sfârșit studiile de drept și, alături de Oliver Tambo, a deschis prima firmă de avocatură deținută de negri din Africa de Sud. Însă obsesia lui pentru politică a afectat profund relația cu soția sa, Evelyn, care l-a acuzat de adulter și s-a îndepărtat treptat de el.
În anul 1955, ANC a organizat Congresul Poporului, un eveniment de amploare în care sud-africanii au fost încurajați să trimită propuneri pentru o Africă de Sud fără apartheid. Din aceste idei a luat naștere Carta Libertății, un document fundamental în care egalitatea și democrația erau principii centrale. Mai târziu, acest document avea să devină baza actualei constituții a Africii de Sud.
Anii de încercări și lupta lui Nelson Mandela
Pe parcursul anilor ’50, Nelson Mandela s-a confruntat cu o lungă și dificilă bătălie juridică. Acuzat de trădare, procesul său s-a întins pe cinci ani, iar în final a fost găsit nevinovat. Însă această perioadă a adus schimbări majore și în viața sa personală: soția sa, Evelyn Mase, a intentat divorț și a obținut custodia copiilor. În 1958, Mandela s-a căsătorit cu Winnie Madikizela, o asistentă socială, care avea să devină una dintre cele mai controversate figuri ale mișcării anti-apartheid.
La începutul anilor ’60, pe fondul intensificării represiunii regimului de apartheid, Mandela a devenit co-fondatorul uMkhonto we Sizwe („Lancea Națiunii”), aripa armată a ANC. Sub conducerea sa, organizația a lansat o serie de atacuri asupra infrastructurii sud-africane, menite să destabilizeze regimul opresiv.
În aceeași perioadă, Mandela a părăsit Africa de Sud, călătorind în mai multe țări africane și ajungând până la Londra, unde a obținut un sprijin internațional tot mai puternic pentru cauza sa. Însă în anul 1962, în urma unui pont furnizat de către CIA către autoritățile sud-africane, Mandela a fost capturat. Un an mai târziu, după un raid la ferma Liliesleaf, poliția a descoperit documente compromițătoare ale uMkhonto we Sizwe, ceea ce a dus la acuzații de sabotaj și tentativă de răsturnare a guvernului.
Inițial, a fost condamnat la moarte, însă sentința i-a fost comutată în închisoare pe viață.
Mandela în închisoare: 1964 – 1990
Nelson Mandela a fost transferat la temuta închisoare de pe Insula Robben, unde și-a petrecut 18 ani în condiții extrem de dure. A fost forțat să zdrobească pietre în cariera de var și să își continue studiile prin corespondență, având dreptul la doar o scrisoare și o vizită la fiecare șase luni. Accesul la ziare era interzis, însă Mandela a găsit modalități de a obține tăieturi de presă prin contrabandă, ceea ce i-a adus perioade de izolare.
În ciuda suferințelor, Mandela a ales să studieze afrikaans și istoria afrikanerilor,[detalii] înțelegând că viitorul Africii de Sud depindea de reconciliere. Deși a fost privat de dreptul de a participa la înmormântările mamei și fiului său cel mare, Mandela nu și-a pierdut speranța și a devenit un lider respectat chiar și în interiorul închisorii. A reușit să stabilească o relație de respect reciproc cu directorul închisorii, iar statutul său de deținut s-a îmbunătățit treptat.
În anul 1982, Mandela și alți lideri ANC au fost transferați la închisoarea Pollsmoor din Cape Town, în încercarea autorităților de a reduce influența sa asupra celorlalți prizonieri de pe Insula Robben. Însă, în loc să fie izolat, Mandela a devenit și mai influent, iar guvernul apartheidului, confruntat cu proteste tot mai violente, a început negocieri pentru viitorul țării.
În 1988, Mandela a fost diagnosticat cu tuberculoză și a fost internat în spital timp de trei luni. După tratament, a fost transferat într-o reședință mai puțin restrictivă la închisoarea Victor Verster, aproape de Paarl. Acolo, a petrecut ultimele 14 luni din detenție, într-un regim mult mai lejer, fiind pregătit pentru momentul eliberării.
Pe 11 februarie 1990, sub presiunea internațională și locală, Nelson Mandela a fost eliberat, marcând sfârșitul unei ere și începutul drumului spre o Africă de Sud democratică.
După eliberarea sa din închisoare pe 11 februarie 1990, Nelson Mandela a început un turneu internațional, întâlnindu-se cu lideri mondiali și discutând viitorul relațiilor dintre Africa de Sud și comunitatea internațională. În luna mai, el a condus o delegatie multirasială într-o întâlnire istorică cu 11 lideri afrikaneri trimiși de guvernul sud-african. Într-un gest de reconciliere, Mandela a oferit o încetare a focului și a ordonat aripii militare uMkhonto we Sizwe să înceteze toate ostilitățile. Ulterior, ANC a organizat o conferință națională, iar Mandela a fost ales lider oficial al partidului, alături de un Comitet executiv multirasial.
Între 1991 și 1992, relația lui Mandela cu Winnie Madikizela-Mandela s-a deteriorat grav. Spre deosebire de Nelson, care pleda pentru pace și reconciliere, Winnie a rămas o militantă. Implicată într-un scandal de răpire și agresiune, aceasta a fost găsită vinovată și condamnată la șase ani de închisoare (pedeapsă ulterior redusă). Diferențele ireconciliabile dintre cei doi au dus la separare.
Ultima bătălie: negocierile pentru o Africa de Sud democratică
În martie 1992, regimul de apartheid a primit lovitura finală. A fost organizat un referendum în rândul populației albe, iar 68,73% dintre votanți s-au pronunțat pentru încetarea apartheidului. Era clar că dominația minorității albe nu mai putea continua, dar tranziția rămânea incertă.
Țara era la un pas de război civil. Violențele dintre susținătorii ANC și cei ai Partidului Libertății Inkatha au atins cote alarmante. Gruparea Afrikaner Weerstandsbeweging (AWB), un grup extremist ultranaționalist, a recurs la atacuri teroriste pentru a împiedica tranziția către democrație. În acest climat de haos, Nelson Mandela a continuat să inițieze dialoguri atât cu președintele FW de Klerk, cât și cu opoziția non-albă care contesta planurile ANC.
În ciuda tensiunilor, s-au făcut concesii și compromisuri, iar pe 27 aprilie 1994, Africa de Sud a organizat primele alegeri democratice. În ciuda apelurilor la violență, procesul a fost pașnic, iar milioane de sud-africani au votat pentru prima dată. ANC a câștigat scrutinul, iar Nelson Mandela a devenit primul președinte de culoare al Africii de Sud, marcând astfel sfârșitul apartheidului și începutul unei noi ere pentru națiune.
Președinția lui Nelson Mandela
În cei cinci ani de președinție (1994-1999), Nelson Mandela a fost arhitectul reconcilierii naționale în Africa de Sud. Noul său guvern a fost un exemplu de inclusivitate, incluzând figuri-cheie ale fostului regim, precum FW de Klerk (Partidul Național) și Mangosuthu Buthelezi (Partidul Libertății Inkatha).
După decenii de segregare și injustiție, Mandela și-a propus să vindece rănile trecutului, punând accent pe iertare, nu pe răzbunare. A permis multor oficiali ai fostului regim să ocupe poziții în administrația sa și s-a întâlnit personal cu foștii săi oponenți.
Un moment simbolic de unitate națională a fost Cupa Mondială de Rugby din anul 1995, găzduită și câștigată de Africa de Sud. Într-o mișcare istorică, Mandela a îndemnat populația de culoare să sprijine echipa națională de rugby, dominată de albi – Springboks. Acest gest a fost considerat un punct de cotitură în reconcilierea națională și a demonstrat viziunea lui Mandela de a aduce împreună un popor divizat.
Pentru a asigura o tranziție pașnică, Mandela a înființat Comisia pentru Adevăr și Reconciliere (TRC). Aceasta a investigat crimele comise în timpul apartheidului și a oferit amnistie celor care au mărturisit sincer atrocitățile comise. Comisia a fost un exercițiu unic de justiție restaurativă, permițând națiunii să se confrunte cu trecutul și să meargă mai departe.
Guvernul Mandela a lansat programe sociale masive pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale populației de culoare, grav afectată de decenii de discriminare. A investit în:
- Locuințe pentru cei fără adăpost;
- Acces la electricitate și apă curentă pentru milioane de oameni;
- Educație și servicii de sănătate îmbunătățite.
Cu toate acestea, inegalitatea economică a rămas o problemă majoră – Africa de Sud avea (și are încă) una dintre cele mai mari diferențe dintre bogați și săraci din lume.
Retragerea și ultimii Ani
În anul 1999, Nelson Mandela a predat puterea succesorului său, Thabo Mbeki, și s-a retras din viața politică. Chiar și în pensionare, a rămas o voce influentă în probleme globale, susținând pacea, educația și lupta împotriva SIDA.
La 5 decembrie 2013, Nelson Mandela s-a stins din viață la vârsta de 95 de ani, în urma unei boli respiratorii. A fost înmormântat în satul său natal, Qunu, Eastern Cape.
Nelson Mandela este considerat părintele democrației sud-africane. Prin viziunea, curajul și sacrificiul său, el a transformat o națiune aflată în pragul unui război civil într-un stat democratic. Moștenirea sa este una a speranței și victoriei împotriva opresiunii, demonstrând că justiția și reconcilierea sunt mai puternice decât ura.
Într-o lume divizată, Nelson Mandela rămâne un simbol universal al păcii, dreptății și libertății.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
