Bufonul, mai mult decât un păcălici: ce rol aveau „nebunii” la curțile regale din Europa și în Țările Române

Pe scena complexă a istoriei, o figură enigmatică și cameleonică a captat imaginația curților regale și a piețelor publice deopotrivă: bufonul. Cunoscut sub o multitudine de nume – de la măscărici și caragioz în spațiul românesc, la saltimbanc sau ghiduș – acest personaj complex era mult mai mult decât un simplu animator. Angajat pentru a destinde atmosfera în prezența nobililor și monarhilor, el era, în egală măsură, un artist ambulant ce aducea zâmbetul pe chipurile oamenilor de rând în tumultul târgurilor. Urmașii săi moderni continuă această tradiție, însuflețind evenimente cu tematică istorică, mărturie a unei fascinații ce transcende veacurile.

Imaginea sa iconică, imortalizată în arta epocilor postclasice și renascentiste, este cea a unui personaj îmbrăcat în veșminte stridente, adesea într-un mozaic de culori vii (pestriț), și purtând pălării excentrice, împodobite cu clopoței. Acest costum distinctiv, un simbol al rolului său special, este frecvent emulat și de interpreții contemporani, devenind o emblemă universal recunoscută a veseliei și a nonconformismului.

Repertoriul bufonului era un amestec amețitor de talent și ingeniozitate. De la cântece și muzică la arta povestirii, mulți excelau și în acrobații spectaculoase, jonglerii uimitoare, glume subtile – fie ele calambururi, satire la adresa stereotipurilor sau imitații fidele – și trucuri de magie ce sfidau logica. Spectacolul, predominant comic, era adesea o oglindă a societății, bufonii curajoși strecurând aluzii și comentarii despre figuri și evenimente contemporane, spre deliciul (sau uneori consternarea) audienței.^[sursa]

De la balatronii Romei la curțile împăraților chinezi

Rădăcinile acestei profesii se pierd în negura timpului. În Roma Antică, de pildă, balatro-ul era un bufon profesionist, un personaj căutat pentru spiritul său. Ușile caselor celor înstăriți i se deschideau adesea, glumele sale fiind o monedă de schimb prețioasă pentru un loc la masă.

Originea exactă a termenului balatro rămâne învăluită în misterul filologic, cu teorii ce variază de la un posibil nume propriu – Servilius Balatro, menționat de Horațiu – la asocieri cu noroiul (blatea) ce păta veșmintele celor ce cutreierau piețele. Indiferent de etimologie, prezența sa atestă universalitatea nevoii umane de râs și critică socială mascată. Și nu doar Roma; civilizații la fel de diverse precum cea aztecă sau cea chineză au cunoscut, sub diverse forme și denumiri, figuri similare, confirmând rolul arhetipal al bufonului în structura socială.

Bufonii coroanei engleze: între divertisment și război psihologic

Curțile regale engleze, de-a lungul secolelor, au vibrat în ritmul glumelor și cântecelor bufonilor profesioniști, adesea numiți „nebuni cu licență”. Repertoriul lor includea muzică, povestiri pline de tâlc și comedie fizică antrenantă. Uneori, societăți întregi de „nebuni”, trupe nomade de artiști, erau angajate pentru a uimi cu acrobații și jonglerii.

Într-o turnură surprinzătoare, abilitățile bufonului depășeau simplul divertisment, extinzându-se ocazional în sfera războiului psihologic. Aceștia puteau călări înaintea trupelor, provocând sau ridiculizând inamicul, ori servind drept mesageri curajoși, ridicând moralul propriei armate cu povești și cântece eroice.

Henric al VIII-lea l-a avut alături pe Will Sommers, un favorit al curții, în timp ce fiica sa, regina Maria I, era amuzată de Jane Foole. Epoca elisabetană și iacobină, marcată de geniul lui William Shakespeare, a adus în prim-plan figuri precum Robert Armin, expertul în comedie al trupei Lord Chamberlain’s Men. Chiar Shakespeare, în „A douăsprezecea noapte”, descrie personajul Feste ca fiind „suficient de înțelept pentru a juca rolul nebunului”.

În Scoția, Maria Stuart se bucura de compania bufoniței Nichola, iar fiul ei, regele James al VI-lea (ulterior James I al Angliei), l-a angajat pe faimosul Archibald Armstrong. Armstrong, deși extrem de onorat la curte, a sfârșit prin a fi exilat din cauza limbajului său prea tranșant. Chiar și după căderea sa în dizgrație, culegeri cu glumele sale se vindeau pe străzile Londrei. Regina Ana a Danemarcei l-a avut pe scoțianul Tom Durie, iar Carol I pe loialul Jeffrey Hudson, un personaj remarcabil prin statura sa mică, aducându-i titlul de „Pitic Regal”. Unul dintre numerele sale de senzație implica apariția sa surpriză dintr-o plăcintă uriașă. Un alt bufon asociat cu Carol I a fost Muckle John.

Privilegiul nebunului: adevărul spus în glumă

Poate cel mai fascinant aspect al rolului bufonului era „privilegiul nebunului” – dreptul și capacitatea de a vorbi liber, de a critica și de a ridiculiza chiar și pe cei mai puternici, fără teama pedepsei. Acest statut special era marcat de simboluri distincte: coroana sa (o căciulă cu clopoței) și sceptrul său (marota) erau o parodie ludică a însemnelor regale.

Această libertate de exprimare nu era doar o formă de divertisment; era o supapă socială, un mod prin care adevărurile incomode puteau fi rostite. Chiar și reformatorul Martin Luther a îmbrățișat uneori masca bufonului, folosind ironia în criticile sale la adresa Bisericii Catolice, invocând explicit acest privilegiu.

Un exemplu clasic al acestei funcții unice vine din Franța secolului al XIV-lea. După zdrobitoarea înfrângere navală suferită de francezi în fața englezilor la Bătălia de la Sluys, în anul 1340, niciunul dintre curtenii regelui Filip al VI-lea nu îndrăznea să-i aducă la cunoștință monarhului amploarea dezastrului.

Tradiția consemnează că sarcina i-a revenit bufonului curții. Acesta, cu o ingeniozitate specifică rolului său, ar fi început să remarce cu voce tare în prezența regelui lașitatea marinarilor englezi, care „nici măcar nu au avut curajul să sară în apă așa cum au făcut bravii noștri francezi”. Intrigat de aceste vorbe aparent absurde, Filip al VI-lea a cerut lămuriri, moment în care bufonul i-a putut dezvălui, indirect și cu riscuri diminuate, adevărul amar: flota franceză fusese anihilată, iar mulți dintre marinarii săi fuseseră nevoiți să se arunce în mare pentru a scăpa cu viață sau pieriseră înecați. Doar prin acest subterfugiu, protejat de masca sa, bufonul a putut comunica o realitate pe care alții se temeau să o rostească.

După Restaurația engleză, Carol al II-lea, deși un mare patron al artelor, nu a mai restabilit oficial tradiția bufonului de curte. Treptat, în secolul al XVIII-lea, figura clasică a dispărut din majoritatea țărilor europene, cu excepția unor reminiscențe în Rusia, Spania și statele germane. Spiritul său a supraviețuit însă, transformându-se. Trupe ambulante au dat viață unor personaje stilizate în cadrul commedia dell’arte italiană, o formă teatrală ce a influențat tradiția populară britanică prin spectacolul de păpuși Punch și Judy.

În Franța, Revoluția a pus capăt definitiv tradiției bufonului de curte. Totuși, într-o reverență modernă, în 2015, orașul Conwy din Țara Galilor l-a numit pe Russel Erwood (alias Erwyd le Fol) bufon oficial rezident, un post vacant din 1295.

Măscăricii din Țările Române: între robie și privilegiu

Pe meleagurile românești, figura bufonului, cunoscută predominant sub numele de „măscărici”, își face apariția în cronicile secolului al XVI-lea. Se spune că Petru Cercel, domn al Țării Românești din 1583, inspirat de rafinamentul curții franceze, i-ar fi introdus în suita sa. Adesea de origine romă, aleși din rândul robilor, măscăricii au devenit o prezență emblematică a teatrului premodern, animând evenimentele sociale. Alături de lăutari sau pehlivani, ei formau categoria „robilor culturali”.

Statutul lor era profund paradoxal: sclavi, dar apropiați de elite, având privilegiul de a critica puterea, în limite atent calculate. Erau nelipsiți de la evenimentele de seamă – nunți, ospețe, încoronări. Cronicile îi descriu mergând în fruntea alaiului domnesc, călărind adesea cu fața spre coada calului, în costume pestrițe, aruncând glume mulțimii. Veșmintele lor erau exagerate: căciuli din blană de tigru, cu cozi de vulpe și oglinjoare. Teodor Burada îi descrie folosind schimonoseli și strigăte pentru a provoca râsul. Cu toate acestea, disprețul societății este reflectat brutal în Pravila lui Matei Basarab din anul 1652, care exonera de pedeapsă un bărbat ce și-ar fi ucis soția surprinsă în adulter cu un măscărici, ilustrând vulnerabilitatea lor socială.

Moștenirea lor a pătruns în literatura timpurie. Piesa „Barbul Văcărescul, vânzătorul țării” (1818) de Iordache Golescu include un personaj măscărici ce satirizează boierimea. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, rolul lor a pălit, înlocuit de teatrul modern și presa satirică. Ion Luca Caragiale, în 1895, în articolul „Grămătici și măscărici”, reflecta asupra dispariției lor, remarcând însă preluarea spiritului lor critic de noile generații de scriitori.

Bogăția lexicală folosită pentru a-i desemna reflectă diversitatea rolurilor: „caraghioz” (din turcescul kara – negru și göz – ochi), „mânlieci” (din grecescul maniakós, pentru scamatorii) sau „ghiduș” în Moldova (cu posibile conotații negative, din maghiarul büdös – împuțit). Termenul „nebun”, deși astăzi patologic, păstra în contextul curților și conotația de bufon, cel căruia i se permitea o libertate de limbaj altfel interzisă. Astfel, de la Roma la București, figura bufonului, în multiplele sale ipostaze, rămâne o fereastră fascinantă către complexitatea societăților trecute.