Căderea lui Napoleon: Bătălia de la Waterloo

Bătălia de la Waterloo rămâne unul dintre cele mai definitorii și importante evenimente din istorie, marcând sfârșitul unei ere și schimbând pentru totdeauna soarta Europei.

În seara de sâmbătă, 17 iunie 1815, peste 200.000 de soldați s-au culcat în taberele lor, fiecare trăind propria versiune a neliniștii. Știau că ziua următoare îi va aduce în mijlocul unui moment istoric, unul sângeros și crucial. De-a lungul celor doisprezece ani de războaie napoleoniene, Europa fusese devastată, de la arșița din Portugalia până la gerurile necruțătoare ale Rusiei.

Anterior, Franța purtase războaie și în Africa de Nord, dar și în Orientul Mijlociu, având Marea Britanie drept inamic constant. Luptele s-au desfășurat atât pe uscat, cât și pe mare, iar bilanțul a fost devastator: milioane de morți și milioane de oameni strămutați de ravagiile războiului. Duminică, 18 iunie 1815, avea să fie ziua decisivă, ziua în care Napoleon Bonaparte își va întâlni în sfârșit soarta în Bătălia de la Waterloo.^[sursa]

Pregătirea pentru Bătălia de la Waterloo: începutul sfârșitului

Până în anul 1812, Imperiul Francez, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, domina aproape întreaga Europă. Totuși, ambițiile lui Napoleon nu cunoșteau limite. Invazia sa în Rusia s-a dovedit un dezastru total, soldându-se cu pierderi de sute de mii de oameni, atât în lupte, cât și din cauza iernii cumplite.

Înfrângerea din Rusia a fost urmată de Războiul celei de-a Șasea Coaliții, care a dus la prăbușirea Imperiului Francez. Statele cucerite și inamicii Franței s-au ridicat împreună pentru a pune capăt hegemoniei lui Napoleon.

În anul 1814, Franța a fost învinsă, iar pe 4 aprilie, Napoleon a abdicat, fiind exilat pe Insula Elba, în Marea Mediterană. Dar exilul său nu avea să dureze mult. La mai puțin de zece luni de la acel moment, Napoleon a evadat și s-a întors triumfal în Franța, declanșând perioada cunoscută sub numele de „Cele 100 de Zile”. Această scurtă revenire avea să culmineze cu Bătălia de la Waterloo, momentul final al unei ere marcate de mizerie și brutalitate.

Cele 100 de Zile: ultimul marș al lui Napoleon

Pe 1 martie 1815, Napoleon a debarcat în Franța, declanșând un marș triumfal spre Paris. Cu excepția provinciei loiale Provence, întreaga Franță i s-a alăturat rapid, iar soldații regaliști au dezertat în masă pentru a se alătura armatei sale. Alarmate de această revenire neașteptată, puterile europene s-au reunit la Viena și l-au declarat pe Napoleon un proscris. Marile puteri au convenit să mobilizeze fiecare câte o armată de 150.000 de oameni pentru a înfrunta orice forță ar putea aduna fostul împărat.

Marea Britanie, neputând forma singură o armată suficient de mare, a finanțat prin subvenții eforturile aliaților săi. Invazia Franței de către coaliție fusese planificată pentru 1 iunie, dar liderii militari ai armatelor prusacă și britanică, Blücher și Wellington, considerau această dată prea târzie. Amânarea i-ar fi permis lui Napoleon să-și consolideze forțele și să pregătească apărarea.

Primele ciocniri: Quatre-Bras și Ligny

În prima luptă a campaniei, armata franceză a zdrobit avanposturile prusace de lângă râurile Sambre și Charleroi. Aflându-se în poziția sa strategică preferată, Napoleon putea acum să atace fie britanicii din vest, fie prusacii din est. Pe 16 iunie 1815, bătăliile majore de la Quatre-Bras și Ligny au marcat începutul confruntărilor decisive.

Mareșalul Ney, unul dintre cei mai de încredere generali ai lui Napoleon, a reușit să împiedice o armată anglo-olandeză să se unească cu prusacii pe flancul stâng al francezilor. Această separare a forțelor coaliției era vitală pentru strategia lui Napoleon, care plănuia să înfrunte fiecare armată în mod separat, evitând o confruntare combinată. Deși Ney a fost forțat să se retragă, timpul câștigat a fost suficient pentru a preveni unirea forțelor aliate.

La Ligny, prusacii, deși superiori numeric, au suferit o înfrângere tactică, consolidând poziția strategică a lui Napoleon. Având acum cele două armate aliate clar separate, Napoleon l-a trimis pe mareșalul Grouchy să urmărească prusacii în retragere, în timp ce el însuși s-a îndreptat spre vest cu grosul forțelor sale, pregătit să dea lovitura decisivă împotriva britanicilor.

Pregătirea terenului pentru Waterloo

În noaptea de 17 iunie, armata anglo-aliată condusă de Wellington s-a poziționat lângă un mic oraș numit Waterloo. Fără știrea lui Napoleon, Wellington alesese acest loc pentru avantajele sale defensive. Terenul includea ferme ușor de apărat și un deal lung, care putea ascunde mișcările trupelor și oferi protecție împotriva artileriei. În plus, avantajul terenului înalt asigura infanteriei o poziție superioară în fața atacatorilor.

Wellington studiase acest teren în detaliu, anticipând cu grijă cum să-l folosească în avantajul său. În timp ce manevrele lui Napoleon pregătiseră scena pentru confruntarea finală, prima parte a câștigării bătăliei de la Waterloo fusese deja realizată de planificarea strategică a lui Wellington.

Bătălia de la Waterloo

Planul lui Napoleon la Waterloo era clar: să separe armata britanică de cea prusacă și să o împingă pe prima spre mare. De cealaltă parte, britanicii, conduși de ducele de Wellington, aveau un singur obiectiv: să reziste. Pentru a-și atinge scopul, Wellington a valorificat la maximum terenul din jurul Waterloo și clădirile defensive din fața liniei sale principale de luptă, în special fermele Hougoumont și La Haye Sainte.

Luptele au început în jurul orei 10:00 dimineața, când francezii au lansat un atac asupra fermei Hougoumont. Istoricii încă dezbat importanța acestei locații, dar este clar că ambii comandanți o considerau crucială. Napoleon spera să atragă rezervele britanice departe de linia principală, însă rezistența îndârjită a britanicilor a avut efectul opus, imobilizând forțele franceze.

Luptele de la Hougoumont

Pe parcursul zilei, Hougoumont a devenit un teatru de război sângeros. Atacul inițial al francezilor a reușit să alunge trupele britanice din pădurile din jur, dar a fost oprit de artileria britanică. Într-un moment memorabil al bătăliei, sublocotenentul francez Legros a spart poarta fermei cu un topor, deschizând calea pentru un atac furibund. În ciuda acestui succes temporar, britanicii, sprijiniți de gărzi celebre precum Coldstream și Scots Guards, au reușit să închidă poarta și să respingă atacul.

Luptele au fost atât de intense încât toți francezii care pătrunseseră în fermă au fost uciși, cu o singură excepție: un toboșar căruia britanicii i-au cruțat viața.

Terenul noroios a încetinit avansul artileriei franceze, dar aceasta a reușit în cele din urmă să lovească pozițiile britanice. Deși multe dintre trupele lui Wellington erau ascunse în spatele dealului, pierderile cauzate de bombardament au fost semnificative.

Asaltul principal

În jurul orei 13:15, Napoleon a observat primele coloane prusace la est, dar acestea aveau nevoie de câteva ore pentru a intra efectiv în luptă. Timpul devenea un factor critic. Determinat să spargă linia britanică înainte de sosirea prusacilor, Napoleon a ordonat un masiv atac al infanteriei.

Coloanele franceze au înaintat spre pozițiile britanice, izolând La Haye Sainte, apărată eroic de Legiunea germană a regelui. Apărătorii germani au încetinit semnificativ avansul francezilor, iar încercarea prințului William de Orange de a trimite întăriri a fost un eșec. Batalionul Hanoverian Lüneburg a fost interceptat de cavaleria franceză și anihilat.

Pe flancul stâng britanic, presiunea franceză a crescut constant. Atacurile franceze au erodat treptat pozițiile britanice, iar până la ora 15:00, situația lui Wellington devenise critică. Dacă prusacii nu ar fi sosit în curând, linia britanică risca să fie ruptă.

Cavaleria britanică intră în acțiune

Într-un gest disperat, Wellington a ordonat brigăzilor de cavalerie grea britanică să sprijine infanteria. Atacul lor fulgerător a reușit să respingă francezii și să le frângă inițiativa, dar succesul s-a transformat rapid în dezastru. Încurajați de victorie, cavalerii britanici au avansat dincolo de La Haye Sainte, direct în mijlocul armatei franceze.

Epuizați și dezorganizați, cavalerii britanici au fost întâmpinați de cuirasierii și lăncierii francezi, care i-au zdrobit. Deși francezii recâștigaseră inițiativa, timpul lucra împotriva lor. Dacă nu reușeau să capitalizeze rapid, sosirea prusacilor putea schimba soarta bătăliei.

„Pregătiți-vă să primiți cavaleria!”

Puțin înainte de ora 16:00, mareșalul Ney a observat o mișcare în rândurile britanice. Soldații lui Wellington își transportau răniții spre spate, dar Ney a interpretat greșit această acțiune ca fiind începutul unei retrageri. Convins că britanicii cedează, Ney a ordonat un atac masiv de cavalerie.

Din păcate pentru francezi, Ney nu a avut sprijinul infanteriei. Trupele erau fie blocate în luptele de la Hougoumont și La Haye Sainte, fie epuizate pe flancul stâng britanic. Astfel, atacul său s-a bazat aproape exclusiv pe cavalerie.

Prima încărcare, formată din aproximativ 4.800 de cavaleriști, a fost respinsă. A doua, aproape dublă ca mărime, a avut aceeași soartă. Napoleon, observând atacul, și-a dat seama că fusese lansat prematur.

Britanicii au rezistat datorită tacticii lor impecabile: infanteria a format formațiuni pătrate goale, cu baionetele fixate și muschetele pregătite. Caii francezilor, instinctiv, evitau să se arunce asupra baionetelor, iar cavaleria devenea o țintă ușoară pentru focul devastator al muschetelor britanice.

Val după val de cavalerie franceză s-a lovit de aceste formațiuni, dar fiecare atac a fost respins. În haosul bătăliei, este dificil de spus câte valuri au fost lansate, însă rezultatul a fost clar: cavaleria franceză a fost epuizată, iar pierderile au fost enorme.

Eșecul atacului combinat și căderea La Haye Sainte

Într-o ultimă încercare, Ney a ordonat un atac combinat al infanteriei și cavaleriei. Cavaleria britanică, deși redusă numeric și obosită, a reușit să respingă acest asalt. Totuși, pierderile britanice au fost semnificative, iar focul de artilerie francez, constant între atacuri, a provocat mari pagube.

Deși francezii sufereau pierderi grele, bătălia era încă departe de a fi decisă. Napoleon avea încă trupe proaspete, iar timpul era de partea sa – dar doar dacă britanicii cedau înainte de sosirea prusacilor.

În timp ce cavaleria lui Ney era respinsă, infanteria franceză a reluat atacul asupra La Haye Sainte. Apărătorii germani, rămași fără muniție, au fost nevoiți să se retragă. Deși francezii au capturat această poziție strategică, apărarea eroică a întârziat semnificativ avansul lor.

Situația era extrem de tensionată pentru ambele tabere. Linia britanică, slăbită de atacurile franceze, era aproape de a ceda. Mulți dintre ofițerii lui Wellington fuseseră uciși, iar comandantul însuși era prins în mijlocul unei formațiuni pătrate, fără să aibă o vedere clară asupra câmpului de luptă.

În același timp, tunurile lui Napoleon, avansate mai aproape de linia britanică, loveau neîncetat, provocând haos și pierderi grele. Dar pentru francezi, timpul se scurgea rapid. Prusacii erau la doar câteva momente de câmpul de luptă, iar soarta bătăliei depindea de un singur lucru: britanicii trebuiau să cedeze înainte de sosirea întăririlor.

Sosirea prusacilor

În timp ce linia britanică era aproape de colaps, primele unități ale armatei prusace au sosit în sfârșit. Era ora 16:30 când trupele prusace au început să avanseze spre Plancenoit, lovind flancul drept al lui Napoleon. Luptele au devenit rapid intense de-a lungul întregii linii de bătălie, care se întindea pe kilometri întregi. O oră mai târziu, prusacii reușiseră să stabilească o legătură cu flancul stâng britanic, exercitând o presiune crescândă asupra francezilor.

Napoleon spera încă la întăririle promise de mareșalul Grouchy, care se afla la Wavre, la doar nouă mile distanță. Dar, în loc de trupele prietene, francezii au văzut forțele prusace. Deziluzia s-a răspândit rapid, iar moralul francezilor s-a prăbușit. Pe măsură ce prusacii atacau, forțele lui Napoleon începeau să cedeze și să fugă.

Într-un ultim efort disperat de a întoarce soarta bătăliei, Napoleon a trimis Vechea Gardă, veteranii săi de elită care luptaseră alături de el în campanii legendare. La ora 19:30, acești soldați de elită au avansat spre centrul britanic, cu scopul de a străpunge linia inamică.

Inițial, britanicii au părut să cedeze, retrăgându-se sub presiunea atacului. Dar, într-un contraatac decisiv, forțele anglo-olandeze au lansat o încărcare la baionetă care a zdrobit asaltul francez. În ciuda curajului lor, unitățile Vechei Gărzi au fost înfrânte. Unele dintre ele au refuzat să se predea, luptând până la capăt, dar orice speranță de raliu dispăruse. Retragerea franceză s-a transformat rapid într-o derută completă.

Wellington, văzând prăbușirea francezilor, și-a fluturat pălăria în aer, semnalând un avans general. Bătălia de la Waterloo era câștigată, iar dominația lui Napoleon ajunsese la final.

După Waterloo: sfârșitul unei ere

Bătălia de la Waterloo a fost una dintre cele mai strânse și sângeroase confruntări ale epocii. Zeci de mii de oameni zăceau morți pe câmpul de luptă, iar alți mii erau răniți sau dispăruți.

„Credeți-mă, nimic în afară de o bătălie pierdută nu poate fi pe jumătate atât de melancolic ca o bătălie câștigată.” – Arthur Wellesley, primul duce de Wellington.

Napoleon Bonaparte a fugit la Paris, sperând să organizeze o nouă armată. Dar sprijinul său s-a evaporat rapid. Pe 24 iunie 1815, a abdicat pentru a doua oară. De data aceasta, era napoleoniană se încheiase definitiv. Napoleon a fost exilat pe insula Sfânta Elena, unde și-a petrecut restul vieții, murind în anul 1821.

Bătălia de la Waterloo este amintită ca un moment decisiv în istoria Europei. A pus capăt unei ere de războaie neîntrerupte și a deschis calea pentru o perioadă de pace relativă, care a durat până la izbucnirea Războiului Crimeii în anul 1853.