Când a apărut obiceiul de a purta verighete după căsătorie? La început se făceau din papură și stuf

Obiceiul de a purta verighete datează de mii de ani, iar primele inele erau confecționate din papură și stuf. Totuși, schimbul de verighete în cadrul căsătoriei a devenit o tradiție răspândită mult mai târziu, în special în rândul oamenilor de rând.

Istoria verighetelor se pierde în negura timpului, dar arheologii au descoperit că primii care au folosit un inel ca simbol au fost faraonii egipteni. Pentru aceștia, cercul reprezenta atât autoritatea, cât și eternitatea, deoarece nu are început și nici sfârșit. Totodată, forma sa amintea de soare și lună, astre sacre pentru egipteni.

Mai mult, vechii egipteni considerau că spațiul gol din mijlocul inelului era o poartă către necunoscut. Un exemplu celebru este inelul Uroborus, care înfățișează un șarpe înghițindu-și coada – simbol al ciclului nesfârșit al existenței. Termenul „Uroborus” provine din greacă și înseamnă „devorator de coadă”.

Folosirea inelelor în vremuri străvechi este atestată și în Biblie. În cartea Facerii din Vechiul Testament, se menționează că „Faraon și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif”, un gest care simboliza transferul de putere și autoritate.^[sursa]

Istoria verighetelor: de la inele de papură la simboluri ale iubirii eterne

Prima mențiune a unui schimb de inele în timpul unei nunți provine tot din Egiptul Antic, în urmă cu aproximativ 4.800 de ani. Acele inele, strămoșii verighetelor de astăzi, simbolizau legătura dintre două persoane unite prin căsătorie.

Egiptenii răsuceau papura și stuful care creștea lângă papirus pentru a confecționa inele și alte bijuterii purtate de femei la ceremonii. Potrivit tradiției, oferirea unui inel unei femei semnifica iubire veșnică.

Primele inele nu erau foarte rezistente, fiind realizate din materiale perisabile. Treptat, acestea au fost înlocuite cu variante din piele, os sau fildeș. Prețul materialului reflecta atât intensitatea sentimentelor celui care oferea inelul, cât și statutul său social.

Atunci când Alexandru cel Mare a cucerit Egiptul în secolul al IV-lea î.Hr., grecii au adoptat tradiția de a dărui inele ca semn al devotamentului. Multe dintre acestea îl reprezentau pe Eros sau Cupidon, zeul iubirii.

Ulterior, romanii au preluat acest obicei după ce au cucerit Grecia, folosind inele de fier și cupru în ceremoniile de căsătorie. Unele dintre acestea aveau gravate chei, simbolizând faptul că soția prelua controlul asupra treburilor casnice.

Până în secolul al II-lea d.Hr., aurul devenise materialul preferat pentru verighete, dar mai ales ca simbol al „dreptului de proprietate” al bărbatului roman asupra soției. În secolele III-IV d.Hr., inelele au devenit tot mai sofisticate, reflectând bogăția și statutul celor care le purtau.

„Inelele fede” și semnificația lor

Un model popular în această perioadă era inelul „fede”, decorat cu două mâini drepte împreunate – simbol al prieteniei, parteneriatului și contractului matrimonial. Aceste inele erau lucrate în aur și împodobite cu pietre prețioase precum onix, cornalină, granat sau ametist. Mai târziu, romanii și-au personalizat inelele, sculptându-și portretele pe ele.

De altfel, credința egiptenilor antici că al patrulea deget al mâinii stângi – cunoscut astăzi drept „inelar” – conținea „vena amoris” sau „vena iubirii”, care ducea direct la inimă, a influențat tradiția purtării verighetelor pe acest deget.

De la simboluri medievale la verighetele cu diamante

Romanii au preluat credința egiptenilor despre „vena amoris” și au purtat verighetele pe degetul inelar. Deși din punct de vedere anatomic această idee este eronată, tradiția s-a menținut până în prezent.

În Evul Mediu, verighetele au început să fie împodobite cu pietre prețioase. Europenii medievali foloseau rubine pentru a simboliza pasiunea, safire pentru cer și diamante pentru forța neclintită. Tot în această perioadă, inelele romane de tip „fede” și cele gravate cu portretul posesorului au rămas populare.

În secolul al XVII-lea, modelul „fede” a evoluat în inelele „Gimmel”, alcătuite din două sau trei benzi întrepătrunse. În perioada logodnei, fiecare partener purta câte o verighetă, iar în timpul nunții, inelele erau unite pentru a forma un simbol al căsătoriei. Designul final prezenta două mâini împreunate, semn al angajamentului și parteneriatului.

Tot atunci a apărut și inelul „Claddagh”, care înfățișa două mâini ținând o inimă. Unele modele includeau și o piatră prețioasă prinsă între mâini. În aceeași perioadă, inelele „Poesy”, gravate cu versuri de dragoste, au devenit populare în timpul Renașterii și epocii elisabetane.

Puritanii din America colonială, însă, considerau bijuteriile frivole. În loc de verighete, ei le ofereau soțiilor degetare. Mai târziu, femeile le tăiau vârfurile pentru a le transforma în inele, după ce le foloseau la cusut haine pentru noua gospodărie.

Primele verighete cu diamante

Cele mai vechi bijuterii cu diamante care au supraviețuit datează din jurul anului 300 î.Hr., iar primul inel cu diamant cunoscut provine din Roma, de la sfârșitul anilor 100 d.Hr. La acea vreme, diamantele nu erau tăiate, fiind apreciate mai degrabă pentru duritatea lor decât pentru strălucire.

Prima verighetă cu diamant menționată în documente datează de la sfârșitul anilor 1300 sau începutul anilor 1400 și a fost transmisă prin testament de o văduvă engleză. Acest moment a marcat începutul unei tradiții care avea să definească simbolistica modernă a verighetelor.

Primul inel celebru de logodnă cu diamant a fost oferit în anul 1477 de arhiducele Maximilian al Austriei Mariei de Burgundia, una dintre cele mai dorite moștenitoare ale vremii. Se spune că inelul era decorat cu diamante mici și plate, aranjate pentru a forma inițiala „M”.

Popularitatea inelelor de logodnă cu diamante a crescut semnificativ în perioada victoriană, datorită pasiunii reginei Victoria pentru bijuterii. Totuși, până în secolul XX, verighetele erau purtate în special de femei, chiar dacă Biserica creștină promova schimbul de inele ca un simbol al fidelității.

Verighetele masculine și tradițiile moderne

Abia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, verighetele au devenit comune și pentru bărbați. Soldații americani și europeni le purtau pentru a-și aminti de soțiile și iubitele rămase acasă. După război, obiceiul s-a răspândit și în rândul civililor, consolidându-se ca normă socială.

În trecut, verighetele simbolizau nu doar iubirea, ci și un contract între două familii. Uneori, ele serveau drept „garanție” că promisiunea unui bărbat era „la fel de valoroasă ca aurul”.

Astăzi, inelele de nuntă nu mai sunt doar un simbol tradițional, ci și o expresie a individualității și parteneriatului, purtate deopotrivă de femei și bărbați. În întreaga lume, verighetele și inelele de logodnă rămân elemente esențiale ale ceremoniilor de căsătorie, oferind o dovadă vizibilă a iubirii și angajamentului pe viață.