Imaginea unor exploratori care navighează coridoare întunecate, ferindu-se de săgeți otrăvite și podele false, este adânc înrădăcinată în cultura populară. Dar au ascuns egiptenii antici astfel de capcane ingenioase pentru a-și proteja faraonii? Răspunsul scurt, conform egiptologilor, este un nu categoric.
Persistența acestui mit în imaginația colectivă spune, poate, mai multe despre noi decât despre egiptenii antici. Fascinația pentru pasaje secrete și mecanisme letale reflectă o nevoie umană universală de mister și aventură, o fantezie alimentată constant de cultura populară, de la filme la jocuri video. Prin demontarea acestui mit, nu pierdem magia, ci o înlocuim cu admirația pentru ingeniozitatea reală a arhitecților antici – o securitate bazată pe masivitate, complexitate și disuasiune psihologică, nu pe mecanisme de la Hollywood.
„Nu, nu au folosit capcane în piramide, dar puteau face intrarea extrem de dificilă!”, a explicat pentru publicația Live Science Reg Clark, un cercetător independent care a studiat pe larg securitatea mormintelor egiptene.
Ideea de piramide pline de mecanisme defensive pare să provină mai degrabă din filme precum „Indiana Jones” sau jocuri video ca „Tomb Raider”, decât din realitatea arheologică. „Capcanele sunt necunoscute egiptologilor”, afirmă și Rolf Krauss, un alt expert în piramide.
Krauss subliniază că astfel de dispozitive ar fi fost ineficiente. Jefuirea unui mormânt era o operațiune complexă, desfășurată de echipe mari. „Poți prinde unul sau poate doi hoți de morminte într-o capcană. Dar ce se întâmplă cu ceilalți?”, argumentează el. În locul capcanelor, constructorii au mizat pe o serie de măsuri arhitecturale menite să descurajeze intrușii.
Capcane în piramide: arhitectura ca sistem de securitate
Unul dintre motivele principale pentru construcția piramidelor a fost tocmai protejarea locului de veci al faraonului. În cartea sa, „Securing Eternity”, Clark explică faptul că piramidele au reprezentat un salt uriaș în securitate față de mormintele anterioare, cunoscute sub numele de „mastaba”. Aceste structuri dreptunghiulare erau mult mai vulnerabile. Pentru a ajunge la camera mortuară a unei piramide, jefuitorii trebuiau să sape tuneluri mult mai adânci și mai periculoase.
„Masa și natura materialelor rezistente care alcătuiau suprastructura piramidei ofereau un nivel ridicat de protecție”, a declarat Clark.
După înmormântare, constructorii sigilau pasajele și intrările cu blocuri masive de piatră. În Marea Piramidă, de exemplu, există coridoare care nu duc nicăieri, deși scopul lor exact – dacă a fost de a induce în eroare hoții sau a avut alt rol – rămâne neclar.
Chiar și aceste blocaje simple puteau deveni letale. Clark oferă exemplul tragic al săpăturilor arheologului Zakaria Goneim la piramida lui Sekhemkhet în anii 1950. În timp ce muncitorii curățau pasajul principal, umplutura și blocurile de piatră dintr-un puț de construcție s-au prăbușit, ucigând o persoană și rănind alte două.
De la blesteme magice la pedepse brutale
Pe lângă obstacolele fizice, egiptenii au apelat și la măsuri supranaturale și legale. Pe pereții unor piramide au fost inscripționate vrăji de protecție, cunoscute astăzi ca „Textele Piramidelor”. Conform egiptologului David Ian Lightbody, acestea nu erau blesteme menite să-i lovească pe profanatori, ci formule magice pentru a-i asigura faraonului o călătorie sigură în viața de apoi. O astfel de inscripție, tradusă de Samuel Mercer, sună astfel: „Osiris, ia-i pe toți cei care îl urăsc [pe faraon], care vorbesc rău despre numele său”.
Cel mai mare pericol pentru un hoț era însă pedeapsa lumească. Un text din dinastia a XX-a descrie o soartă cumplită pentru cei prinși: tăierea nasului și a urechilor, urmată de moarte prin tragere în țeapă.
Cu toate aceste măsuri, sistemul a eșuat în cele din urmă. Majoritatea piramidelor, inclusiv Marea Piramidă a lui Khufu, au fost jefuite încă din antichitate sau în Evul Mediu. Acest eșec a dus la o schimbare de strategie: începând cu dinastia a XVIII-a, faraonii au încetat să mai construiască piramide, alegând să fie îngropați în morminte ascunse în Valea Regilor. Deși mai ușor de păzit, nici această locație nu a fost infailibilă; aproape toate mormintele de acolo au fost, în cele din urmă, prădate, cu excepția notabilă a celui aparținând lui Tutankhamon.
Privită în ansamblu, istoria protejării mormintelor faraonilor devine o lecție atemporală despre evoluția managementului riscului. Eșecul piramidelor a impus o schimbare strategică fundamentală: tranziția de la securitatea prin intimidare și vizibilitate maximă la securitatea prin discreție și camuflaj, adoptată în Valea Regilor. Acest viraj de la „fortăreață” la „secret” demonstrează un principiu de securitate a cărui relevanță a traversat mileniile.
