Care este, de fapt, originea aromânilor? Secretul ascuns într-un document de 1000 de ani

Poate i-ai întâlnit vara aceasta, pe o terasă din Salonic sau pe o potecă montană din Albania. Poate ai auzit o limbă care suna familiar, ca o melodie veche, dar cu cuvinte pe care nu le puteai prinde. Erau armânii, sau aromânii, poporul pe care mulți îi numesc, simplist, „frații noștri din sud”.

Povestea lor nu începe pe o plajă turistică, ci într-un document imperial vechi de peste un mileniu. Aceasta este o călătorie în căutarea unei părți pierdute din ADN-ul nostru colectiv.

Certificatul de naștere: misterul cuvântului „Vlah”

Să ne imaginăm pentru o clipă cancelaria imperială din Constantinopol, anul 1020. Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, supranumit „Ucigașul de Bulgari”, semnează un hrisov (un decret oficial). Printre rândurile scrise în greaca bizantină, împăratul menționează un grup distinct: „Vlahii de prin toată Bulgaria”.

Această mențiune, apărută pentru prima dată în anul 980, este considerată de istorici certificatul de naștere oficial al populației romanizate din Balcani în istoria scrisă. Cuvântul „Vlah” devine, de atunci, eticheta standard folosită de bizantini pentru a descrie aceste seminții care vorbeau o limbă derivată din latină, iar mai târziu va fi folosit și pentru valahii de la nord de Dunăre. Cronicarii vremii confirmau fără echivoc: ambele ramuri au aceeași origine romană.

În timp, având în vedere că principala îndeletnicire a vlahilor era păstoritul, în limbile balcanice numele lor a devenit sinonim cu „cioban nomad”. Albanezii, care le spun Vllah, îi numesc uneori și Çoban, un cuvânt de origine turcă pentru „cioban”.

O rădăcină, două destine: dezbaterea lingvistică

Așa cum dacii romanizați și-au spus „români” de la latinescul Romanus, la fel și vlahii din sud și-au spus, dintotdeauna, „armâni” sau „arămâni”. Este, în esență, același cuvânt, modelat de un mileniu de evoluție separată. Aici, povestea se complică și devine fascinantă.

Istoricii au plecat mereu de la postulatul că aromânii sunt continuatorii populației romanizate la sud de Dunăre. Totuși, aproape toți lingviștii români au considerat că aceștia au venit de la nord. În mod curios, ambele tabere — atât autohtoniștii, cât și imigraționiștii — invocă același argument: pretinsa „identitate” dintre dacoromână și aromână, care s-ar putea explica doar printr-o conviețuire îndelungată.

Adevărul, însă, este mai nuanțat. Între aromână și dacoromână nu poate fi vorba de identitate, ci de concordanțe structurale și materiale extrem de importante, majoritatea dobândite înainte de secolul al VII-lea. Dezvoltarea a continuat paralel, dar independent.

Nu identitate, ci concordanțe: amprenta unui mileniu

Absența contactului timp de aproape o mie de ani și influențele diferite – slavă în nord, greacă în sud – au creat diferențe clare între cele două limbi surori:

• Fonetică: deși inventarul de vocale este identic, funcționarea lor diferă. O trăsătură unică aromânei este adăugarea unui „a” protetic la începutul cuvintelor (ex: armân/român), un fapt întâlnit și în greaca veche. La consoane, aromâna are 30 de foneme (față de 20 în română) și o evoluție diferită a sunetelor latine ce, ge (țeru/cer, dzeru/ger).
• Gramatică: aici structurile se despart și mai vizibil. Mai mult ca perfectul analitic în aromână („aveam cântată”) corespunde celui sintetic în română („cântasem”). Viitorul și condiționalul prezintă, de asemenea, numeroase diferențe, uneori copiate după modelul grecesc.
• Lexic: diferențele sunt majore. Conform cifrelor lui Tache Papahagi, din cele 1628 de cuvinte latine moștenite în aromână, peste o sută nu există în dacoromână. În schimb, dacoromâna posedă circa 400 de cuvinte latine care sunt absente în aromână.

O lume în mișcare: păstori, negustori și hangii

În epoca modernă, aromânii erau grupați în principal în jurul munților Pindului, cu ramificații în Thesalia, Epir și Albania. La începutul secolului XX, ei reprezentau ultima mare populație de ciobani nomazi și latinofoni din sud-estul Europei, trăind într-o societate pre-mecanistă.

Dar spiritul lor antreprenorial i-a transformat în negustori și industriași de succes, târgurile lor fiind printre cele mai prospere din Balcani. De la zidari la bijutieri, i-ai putut găsi în toate meseriile. Însă au deținut un adevărat monopol într-o profesie cheie: aceea de hangiu. Jalonând drumul comerțului dintre Viena și Constantinopol, aromânii ajunseseră să dețină sau să arendeze aproape toate hanurile de pe acest traseu vital.

Exodul lor, în special cel al moscopoliților, i-a purtat mai întâi spre Imperiul Austro-Ungar (Austria, Ungaria, Banat, Transilvania) și abia mai târziu spre Serbia sau Principatele Române, unde au fost, inițial, mai puțin numeroși.

Originea aromânilor: nume care au modelat cultura

Spiritul lor de luptă i-a adus și în prim-planul istoriei, luptând în organizația greacă secretă Eteria alături de Tudor Vladimirescu. Nume ca Iordaki Olimpiotul, Iani Farmaki și serdarul Diamandi Giuvara (fost comandant al arnăuților din București) au intrat în legendă. Însă cea mai vizibilă moștenire este galeria de personalități excepționale care au marcat cultura și știința:

• Literatură și artă: scriitorul și prozatorul Ion Luca Caragiale, actorii Toma Caragiu și Ion Caramitru, scriitorii Constantin Belimace, Gellu Naum, Octavian Goga, regizorii Sergiu Nicolaescu și Stere Gulea.
• Gândire și spiritualitate: filozoful Constantin Noica, scriitorul și traducătorul Bibliei Gala Galaction, revoluționarul și scriitorul Ion Heliade-Rădulescu.
• Știință și istorie: lingvistul Tache Papahagi, diplomatul și istoricul Neagu Djuvara, omul politic Alexandru Ghica.

O poveste neîncheiată: viitorul aromânilor în Europa

Trebuie să știm un lucru fundamental: aromânii și limba lor există de două mii de ani. De secole se scrie despre ei, li se studiază limba de peste 200 de ani, se publică literatură și se fac emisiuni media în aromână. Această limbă, alături de credința creștin-ortodoxă (cu specificul ei), le conferă o conștiință etnolingvistică de neclintit.

Cu toate acestea, în afara Macedoniei de Nord, niciun stat balcanic nu le-a recunoscut oficial drepturile ca minoritate națională. Frontierele moderne au distrus spațiul lor natural de viață. Într-o Europă unită, care prețuiește diversitatea, este esențial ca aromânilor să li se garanteze un minimum de drepturi. Grecii din Apulia au școli, slovenii din Carinthia austriacă au liceu, iar tirolezii din sud au o presă vibrantă în limba germană. Acestea sunt drepturi normale, nu privilegii.

Când pui cap la cap un hrisov bizantin prăfuit, o analiză lingvistică a lui Tache Papahagi și o veche hartă a Balcanilor, obții scheletul unei istorii. Dar pentru a-i simți sufletul, trebuie să mergi mai departe. Trebuie să asculți. Să asculți cântecele polifonice din munții Epirului și să le pui alături de doinele din Maramureș.

Acolo, în melancolia comună, în inflexiunile unei limbi pe care o recunoști instinctiv, regăsești dovada vie a rădăcinii noastre. Este o confirmare profundă, dincolo de dicționare și tratate, că istoria nu este doar un set de fapte scrise, ci o moștenire care se simte și se trăiește.

Data viitoare când auziți vorbindu-se aromâna, nu veți mai auzi o limbă străină. Veți auzi ecoul propriei noastre limbi, un testament viu al unei rădăcini comune care refuză să fie uitată și care luptă pentru viitorul său.