Câte luni există în Sistemul Solar cu adevărat?

Suntem atât de familiarizați cu Luna de pe cerul nostru încât pierdem din vedere faptul că aceasta nu este unică. Așadar, câte luni există în Sistemul Solar, care are mult mai multe luni decât cele vizibile pe cer? Pe câte dintre ele le cunoaștem cu adevărat? Și câte așteaptă încă să fie descoperite?

Într-o noapte senină, cel mai mare și mai strălucitor obiect de pe cer este, de obicei, Luna. Fără un telescop bun, acesta rămâne singurul satelit natural vizibil cu ochiul liber. Din acest motiv, mulți oameni au o percepție limitată asupra a ceea ce înseamnă o lună și cât de frecvenți sunt acești sateliți naturali.

În realitate, în Sistemul Solar există sute, poate chiar mii de sateliți naturali, de la roci spațiale neregulate, de dimensiunea unui oraș, până la corpuri masive rotunjite, suficient de mari pentru a fi considerate planete de sine stătătoare.

Dar câți dintre acești sateliți au fost descoperiți? Răspunsul depinde de definiția pe care o dăm unei luni.^[sursa]

Potrivit NASA, Uniunea Astronomică Internațională (IAU) recunoaște oficial 416 luni care orbitează cele opt planete ale Sistemului Solar. În plus, Jet Propulsion Laboratory (NASA) listează alți 507 „sateliți ai corpurilor mici” – luni ale asteroizilor și planetelor pitice. Dacă le includem pe toate, așa cum fac majoritatea astronomilor, numărul total ajunge la 923 (conform datelor din martie 2025).^[sursa]

Și totuși, acesta ar putea fi doar „vârful aisbergului”, spune Edward Ashton, astronom la Institutul de Astronomie și Astrofizică Academia Sinica din Taiwan. Cercetătorul a precizat că în ultimii ani astronomii au descoperit zeci de luni planetare și sateliți ai corpurilor mici, iar progresele tehnologice vor accelera acest ritm în anii următori.

Ce este o lună?

„Cea mai simplă definiție a unei luni este un obiect care orbitează în jurul unui corp mai mare, non-stelar. Dar lucrurile nu sunt atât de simple.”, a declarat Edward Ashton pentru publicația Live Science.

De exemplu, în prezent, mii de sateliți artificiali orbitează Pământul și îndeplinesc această definiție, dar nu sunt considerați luni deoarece sunt creați de om. În plus, aceștia au o durată de viață limitată, iar majoritatea sfârșesc prin a reintra în atmosferă și a arde.

Chiar și unii sateliți naturali, precum cvasi-lunile și minimoon-urile, sunt doar prezențe temporare în apropierea planetelor și nu urmează orbite stabile.

O altă problemă este dimensiunea, explică Brett Gladman, astronom la Universitatea British Columbia din Canada. De exemplu, particulele care alcătuiesc inelele planetelor gigantice, precum Saturn și Uranus, orbitează planeta, dar nu sunt considerate luni. Obiectele mai mici de câteva sute de metri, denumite uneori „luni inelare” sau „lunulețe”, au și ele o clasificare incertă și nu sunt recunoscute oficial ca sateliți naturali.

Chiar și printre lunile recunoscute, există diferențe semnificative. Lunile planetare se împart în două categorii: lunile obișnuite sau regulate, care sunt mai mari, au orbite aproape circulare și se aliniază cu ecuatorul planetei gazdă, și lunile neobișnuite sau neregulate, care sunt mai mici și au orbite mai largi și eliptice.

Dintre lunile regulate, aproximativ 20 sunt considerate luni majore – suficient de mari pentru ca propria lor gravitație să le modeleze într-o formă sferică, potrivit The Planetary Society.^[sursa]

Lunile planetare

Începând cu planetele cele mai apropiate de Soare, Mercur și Venus nu au sateliți naturali. Aflându-se atât de aproape de gigantul nostru stelar, orice lună pe care ar fi putut-o avea a fost, cel mai probabil, îndepărtată de forțele gravitaționale puternice ale Soarelui. Venus are însă o cvasi-lună, Zoozve, dar aceasta nu este considerată un satelit adevărat, deoarece orbitează Soarele, nu planeta.

Mai departe, Pământul are o singură lună majoră. Totuși, planeta noastră are și cel puțin șapte cvasi-luni și, ocazional, captează temporar mici luni suplimentare, care rămân pe orbită aproximativ un an. Deși acești sateliți temporari nu sunt incluși în numărătoarea oficială, unii cercetători cred că ar putea fi folosiți ca baze intermediare pentru viitoarele explorări interplanetare.

Marte, următorul pe listă, are două luni mici: Phobos și Deimos, fiecare având doar câțiva kilometri lățime. Phobos se apropie treptat de Marte și, într-un viitor îndepărtat, se va prăbuși pe suprafața planetei sau va fi sfâșiat de forțele gravitaționale.

Situația devine mult mai complexă odată ce ajungem la giganții gazoși. Jupiter deține 95 de sateliți confirmați, dintre care patru sunt considerați luni majore: Callisto, Europa, Io și Ganymede – acesta din urmă fiind cel mai mare satelit din Sistemul Solar. Însă Saturn îl depășește ca număr total, cu cel puțin 274 de sateliți, inclusiv șase luni majore, printre care Titan, Mimas și Enceladus.

La rândul lor, Uranus și Neptun au 28 și, respectiv, 16 luni cunoscute, dintre care șapte sunt considerate majore.

Aceste cifre sunt însă în continuă schimbare. Începând cu anul 2023, astronomii, inclusiv Ashton și Gladman, au descoperit cel puțin 190 de noi luni neregulate în jurul lui Saturn, 12 noi luni joviene, două luni neptuniene și o nouă lună în jurul lui Uranus.

Această creștere rapidă a numărului de luni descoperite este posibilă datorită progreselor tehnologice. Telescoapele mai performante permit detectarea sateliților mai mici, în special a celor neregulați, care sunt numeroși în jurul planetelor gigantice, a explicat Ashton.

Un număr în continuă creștere

Este aproape sigur că numărul sateliților din Sistemul Solar va continua să crească rapid în următorii ani. Ashton a dezvăluit că a identificat deja câțiva sateliți planetari noi, dar așteaptă observații suplimentare pentru a le confirma existența înainte de a trimite descoperirile spre validare la Uniunea Astronomică Internațională (UAI).

Numărul sateliților ar putea crește și dacă vom descoperi noi planete în Sistemul Solar. Un posibil candidat este Planeta Nouă, un ipotetic gigant ascuns în regiunile îndepărtate ale sistemului. Dacă această lume există, cercetătorii cred că ar putea fi înconjurată de propriii sateliți.

O altă ipoteză fascinantă sugerează că planetele rătăcitoare – lumi interstelare capturate de gravitația Soarelui – ar putea avea și ele sateliți. Deși nu există dovezi directe, ideea ridică întrebări interesante despre structura sistemului nostru cosmic.

Dacă numărul sateliților planetari este greu de stabilit, cel al sateliților corpurilor mici este și mai incert. NASA estimează că există peste 500 de astfel de sateliți, dar cifra rămâne provizorie, deoarece descoperim în mod constant noi asteroizi. Mai mult, unii dintre acești asteroizi pot avea mai mulți sateliți, dificil de distins unul de celălalt, explică Ashton.

UAI estimează, de asemenea, că în regiunile îndepărtate ale Sistemului Solar ar putea exista peste 100 de planete pitice încă nedescoperite – fiecare dintre ele cu potențiali sateliți proprii. „La fel ca în cazul sateliților planetelor gigantice, probabil că nu am descoperit încă majoritatea acestora”, spune Ashton. În total, ar putea exista aproximativ la fel de mulți sateliți ai corpurilor mici ca sateliți planetari.

Totuși, nu toți astronomii sunt la fel de siguri. Gladman subliniază că necunoscutele sunt prea mari pentru a face estimări precise. „Nu cunoaștem încă suficient despre populația de obiecte gazdă pentru a răspunde clar la această întrebare”, afirmă el.

Câți sateliți există, de fapt, în Sistemul Solar?

În prezent, sunt recunoscuți oficial peste 900 de sateliți naturali în Sistemul Solar. Dar acest număr este doar începutul.

Studiile sugerează că ar putea exista sute, poate chiar mii, de sateliți minusculi care așteaptă să fie descoperiți cu ajutorul telescoapelor de nouă generație, explică Gladman. De asemenea, incertitudinea cu privire la sateliții corpurilor mici face dificilă o estimare exactă.

Cu toate acestea, cercetătorii îndrăznesc să facă previziuni. „Cred că în Sistemul Solar există probabil aproximativ 10.000 de sateliți”, estimează Ashton.

Cât timp ne va lua să îi descoperim pe toți? Rămâne de văzut.