Ce mânca Ion Creangă încât „familia, vecinii sau cunoscuţii îi ştiau de frica mâncatului“?

A explora ce mânca Ion Creangă, povestitorul din Humulești a cărui poftă de bucate a devenit legendară, înseamnă a porni într-o călătorie culinară aproape mitică, așa cum a fost ea zugrăvită cu măiestrie de neuitatul critic George Călinescu.

Dincolo de penița care a dat viață „Amintirilor din copilărie”, dincolo de autorul de abecedar apreciat în școlile Moldovei sau de omul Ion Ștefănescu – cel ce a purtat numele mamei și a înfruntat încercări tumultuoase, de la acuze de înșelăciune la zestre ce i-au atras furia socrului, la o căsnicie destrămată de plecarea soției cu un călugăr și la conflicte răsunătoare cu mai-marii Bisericii – se ivește chipul unui gurmand homeric, un adevărat cunoscător al gustului autentic, ale cărui ospețe sfidau orice măsură.

George Călinescu, în ale sale „Vitejiile lui Creangă”, ne pictează un tablou viu al acestui Flămânzilă al literaturii române. Imaginați-vă-l pe Creangă, aidoma unui Ștefan a Petrei din povești, punând curechi la murat în putină și atârnând mușchi afumat de porc în podul șindrilit al casei sale. Mesele sale erau un festin al bucatelor humuleștene, cu o predilecție aparte pentru sarmalele dolofane și plăcintele „cu poale-n brâu”, umplute cu julfă aromată.

Hâlpav, cum îl descrie criticul, cu ochi ce scânteiau de poftă și veselie, știa să farmece fetele fecioare cu „dinții de fasole și barbă de lână”, doar pentru a se înfrupta apoi din purceii lor fripți și alivencile aurii. Mânca asemeni unui lup flămând, deosebindu-se net de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac”, și, ca un românaș autentic, săvârșea isprăvi gastronomice nemaiauzite, de basm, ce i-au clădit o faimă de necontestat.^[sursa]

Ce mânca Ion Creangă, dar mai ales cât?

Academicianul nu se sfiește să detalieze proporțiile aproape supranaturale ale apetitului lui Creangă, un om ce părea să înfulece cât pentru cinci, dacă nu și mai mult. Nu-și pierdea vremea cu porții meschine, disprețuind delicatețea boierilor sfrijiți ce rupeau cu degete subțiri picioarele firave ale racilor. Creangă trăgea tot castronul cu raci înaintea sa și, vârându-și mâna păroasă în el, scotea pumnul plin, ducându-l la gură și ronțăind cu poftă, azvârlind cojile asemenea plevei aruncate de râșniță.

Doar pentru deschiderea apetitului, putea mistui zece ouă, o strachină cu prune sau o oală întreagă cu porumb fiert. Îi plăcea, ca oricărui mâncăcios veritabil, să amestece felurile de mâncare, râzând cu poftă de simandicoșii cu meniuri stricte și diete. Asemenea personajului său de basm, Flămânzilă, era în stare să devoreze în cinci grătare, „cât capacul de ceaun”, toată carnea unui birtaș îngrozit, pentru ca apoi să strige că încă îi este foame.

Ospătarii îi aduceau bucatele în valuri: înghițea câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, pe lângă nenumărate alte bunătăți, iar la final, după o carafă de vin și o cofiță de apă rece, se scula de la masă ușurat și aproape zglobiu. O mămăligă pântecoasă, descântată din priviri, era înghițită cu brânză și udată din belșug cu vin și apă rece de izvor.

Nici măcar o ciulama cu bureți „nebuni” nu-i punea probleme, iar mulți, fie ei familie, vecini sau cunoscuți cu pretenții literare, îi „știau de frica mâncatului”, privind cu un amestec de uimire și spaimă la capacitatea sa. Vara, după un scăldat în pielea goală, dădea iama prin proviziile hanului din apropiere: bea o oală întreagă de lapte dulce de la o țărancă, mânca un ceaun de păpușoi fierți de la un ovrei, golea cămările hangiului, apoi se arunca din nou în iaz, pe deplin mulțumit, sub privirile unui prieten ce aproape leșina de uimire. Crapul pus de cuscri pe masă era înfulecat în întregime.

O anecdotă savuroasă, relatată de Călinescu, îl surprinde la Mănăstirea Neamț, un loc drag unde poposea adesea. După ce a colindat pădurile și a strâns bureți, i-a adus la trapeză, cerând călugărilor să-i prepare o ciulama. Pentru a nu i se împuțina porția, s-a apucat să mănânce singur, cu nesaț. Abia după ce și-a umplut burdihanul, le-a lăsat și monahilor ce mai rămăsese. A doua zi, toți ceilalți dădeau semne de otrăvire. Creangă, deznădăjduit în aparență, chema doctorii, strângea vardiștii, ducea un „băiat” în cârcă la spital, dar, paradoxal, la stomac se simțea excelent.

Chiar și acasă, la bojdeuca sa din Iași, „cumpătarea” sa era legendară, stârnind hazul junimiștilor ce-l vizitau arareori. O „gustare subțire” însemna pentru Creangă o oală cu găluște făcute cu păsat de mei și bucăți de slănină, urmată de o găină friptă pe țiglă de lemn și unsă cu mujdei de usturoi, iar ca „acoperiș” al ospățului, o strachină de plăcinte moldovenești. Ca băutură, se „mulțumea” cu doi litri de vin amestecat cu apă rece – „cam puțin, nu?”, cum ar fi comentat cu subînțeles povestitorul.

Aceste ospețe pantagruelice și-au pus, inevitabil, amprenta asupra sa. Către patruzeci de ani, trupul lui Creangă, odinioară al unui diacon subțirel cu ochi albaștri pătrunzători și o bărbiță mătăsoasă de faun, a început să se umfle. Fața i s-a puhăvit, ochii i-au devenit mici și osânzoși, iar părul lung, dat popește pe spate, și hainele groase de șeiac îi confereau o înfățișare greoaie, de matahală.

Cu pălăria mare pe ceafă și bățul cioturos în mână, mergea însă drept, purtând cu el nu doar poveștile nemuritoare, ci și faima unui apetit ce a depășit marginile realității, intrând direct în legendă. Și, pentru a completa portretul, se spune că îi plăcea și șprițul, mai ales în tovărășia prietenului său drag, Mihai Eminescu, colindând împreună birturile și cârciumile Iașului de sub Copou.