De fiecare dată când privesc imaginile cu noile rachete care promit să ne ducă spre stele, mintea mea de biolog nu vede doar metal și foc. Văd o întrebare nerezolvată, una dintre cele mai fragile și periculoase pe care ni le putem pune: ce s-ar întâmpla dacă un om ar prinde viață acolo, în vidul ostil?
„În laboratorul meu, nu simulăm doar zborul navelor, ci cea mai delicată călătorie dintre toate: supraviețuirea unui embrion uman în spațiul interplanetar. Și ceea ce am descoperit este mai complex și mai tulburător decât v-ați putea imagina.”, a spus Arun Vivian Holden, profesor emerit de biologie computațională, Universitatea din Leeds
Problema evidentă, dar poate nu cea mai mare: gravitația
Toată lumea se gândește la microgravitație. Cum ar putea avea loc o concepție? Cum s-ar dezvolta un făt fără simțul de „sus” și „jos”? Cum ar putea o mamă să nască într-un mediu unde totul, inclusiv fluidele, plutește? Acestea sunt provocări logistice și fizice imense, fără îndoială.
Însă, paradoxal, uterul însuși este un mediu extraordinar de asemănător cu microgravitația. Fătul plutește deja în lichidul amniotic, suspendat și protejat, într-un mod similar cu antrenamentele astronauților din bazinele subacvatice. Din acest punct de vedere, dezvoltarea inițială ar putea să nu fie atât de dramatic afectată.
Dar gravitația este doar o parte a poveștii. Pericolul real este cel pe care nu-l putem vedea.
Adevăratul ucigaș: radiația cosmică
Aici, pe Pământ, trăim într-o fortăreață. Suntem protejați de un câmp magnetic gigantic și de o atmosferă densă care deviază un bombardament constant și letal: razele cosmice. Acestea nu sunt raze de lumină, ci nuclee atomice „goale”, rămășițe de la supernove, care străbat spațiul cu o viteză apropiată de cea a luminii.
Când o astfel de particulă lovește corpul uman, poate face ravagii la nivel celular.
„În cercetările mele, am modelat exact acest impact. O singură rază cosmică de mare energie care lovește un embrion în primele săptămâni, când celulele se divid frenetic pentru a forma structurile vieții, ar putea fi catastrofală. Este ca și cum ai încerca să construiești un palat din piese de Lego în timpul unui cutremur microscopic, dar extrem de violent.”, a mai spus prof. Holden, făcând referire la studiul său.
Dacă particula lovește ADN-ul, poate provoca mutații, crescând riscul de cancer. Dacă distruge o celulă cheie în dezvoltare, întregul proces se poate opri, ducând la o pierdere de sarcină atât de timpurie, încât nici nu ar fi observată.
Dacă un copil s-ar naște în spațiu: riscurile pe parcursul sarcinii
Pe măsură ce sarcina avansează, pericolele se schimbă.
- Primul trimestru: embrionul este o țintă mică, deci șansa unei lovituri directe este redusă. Însă, vulnerabilitatea sa este maximă. O singură lovitură precisă poate fi letală;
- După primul trimestru: fătul și uterul cresc rapid, devenind o țintă mult mai mare. Acum, o rază cosmică ar putea lovi mușchiul uterin, declanșând contracții și o naștere prematură. Îngrijirea unui prematur pe Pământ este o provocare; în spațiu, ar fi aproape imposibilă.
Un „copil al stelelor” s-ar putea adapta?
Să presupunem, teoretic, că o sarcină ajunge la termen. Copilul se naște. Dar dezvoltarea sa abia a început. Fără gravitație, instinctele fundamentale care ne învață să ne ridicăm capul, să stăm în șezut, să mergem – toate ar fi date peste cap. Creierul său, care continuă să se dezvolte rapid după naștere, ar rămâne expus bombardamentului constant al radiațiilor, cu riscuri pe termen lung pentru cogniție, memorie și sănătate.
Deci, ar putea un copil să se nască în spațiu?
Teoretic, da. Dar până când nu vom putea construi nave spațiale care să replice scutul protector al Pământului, până nu vom putea anula riscul nașterii premature și asigura o dezvoltare neurologică normală, sarcina în spațiu rămâne un experiment cu un risc inacceptabil de mare. Visul de a deveni o specie interplanetară trebuie să rezolve mai întâi cea mai fundamentală provocare: cum să ne protejăm cea mai fragilă formă de viață de furia tăcută a cosmosului.
