În 1976, omenirea a fost la un pas de cea mai mare descoperire din istorie. Pe Marte, un braț robotic al landerului Viking a cules o mostră de sol, iar în centrul de comandă, un semnal a aprins o speranță incredibilă: am găsit viață. Apoi, brusc, semnalul a dispărut.
Confuzia a cuprins echipa. Experimentul a eșuat la a doua încercare, lăsând în urmă un mister care a dăinuit aproape 50 de ani. Acum, un om de știință vine cu o explicație tulburătoare: nu numai că am fi găsit viață, dar am fi ucis-o chiar în procesul de a o descoperi.
Misterul din 1976: semnalul care a uimit și a amuțit NASA
Misiunea Viking a NASA a fost revoluționară. Pe lângă primele imagini clare de pe suprafața Planetei Roșii, landerele au efectuat o serie de experimente biologice concepute special pentru a detecta viața. Unul dintre ele era deosebit de ingenios: se adăuga apă cu nutrienți și carbon-14 (o formă radioactivă) peste solul marțian.
Logica era simplă: dacă în sol existau microorganisme, acestea ar consuma nutrienții și ar elibera carbonul radioactiv sub formă de gaz, care ar fi detectat de instrumente. Și exact asta s-a întâmplat la prima încercare. Un semnal pozitiv, clar. Dar bucuria a fost de scurtă durată. Când oamenii de știință au adăugat o a doua doză de nutrienți, așteptându-se la o reacție și mai puternică, nu s-a mai întâmplat nimic. Tăcere radioactivă.
Rezultatul pozitiv inițial a fost, în cele din urmă, pus pe seama unei reacții chimice non-biologice cauzate de perclorat, un compus găsit în solul marțian. Cazul a fost închis. Sau cel puțin așa părea.
Și dacă am pus prea multă apă? O teorie radicală schimbă totul
Aici intră în scenă Dirk Schulze-Makuch, profesor de astrobiologie la Universitatea Tehnică din Berlin. Acesta propune o idee radicală, dar perfect logică: dacă viața marțiană este adaptată la un mediu extrem de uscat, adăugarea bruscă de apă ar fi un șoc fatal. În esență, am fi „înecat” microbii pe care încercam să-i hrănim.
Schulze-Makuch aduce ca dovadă formele de viață de pe Pământ din cele mai aride locuri, cum ar fi deșertul Atacama. Acolo, microbii supraviețuiesc extrăgând urme de umiditate direct din aer și trăind în interiorul rocilor de sare. Pentru aceste organisme, o cantitate mare de apă este la fel de letală ca focul.
Într-un interviu, el oferă o analogie memorabilă care pune totul în perspectivă:
Imaginați-vă că un extraterestru ar veni pe Pământ și v-ar găsi undeva în deșert. Apoi ar spune: „OK, uite, ăla e un om și are nevoie de apă” și te aruncă direct în mijlocul oceanului. Nu ți-ar plăcea, nu-i așa? Chiar dacă suntem, în esență, saci plini cu apă, prea multă apă e un lucru rău. Cred că asta s-a întâmplat cu experimentele Viking, după cum a spus Schulze-Makuch într-un interviu pentru Space.com în 2024.
Această perspectivă explică perfect rezultatele: prima doză de nutrienți a fost metabolizată de microbii șocați, care au eliberat gazul radioactiv înainte de a muri. La a doua injecție, pur și simplu nu mai era nimeni „acasă” care să consume hrana.
Un „ingredient” secret în celulele marțiene?
Teoria lui Schulze-Makuch merge și mai departe. Într-un studiu anterior, el a sugerat că viața marțiană ar putea avea o adaptare uimitoare: celulele lor ar putea conține peroxid de hidrogen (apă oxigenată). Acest lucru le-ar oferi un punct de îngheț foarte scăzut, o sursă internă de oxigen și capacitatea de a absorbi umiditatea din atmosferă, după cum arată prof. Schulze-Makuch și Joop M. Houtkooper într-un studiu din 2007.
Această ipoteză ar explica și un alt rezultat ciudat al misiunii Viking. Când o altă probă de sol a fost încălzită pentru analiză, a eliberat dioxid de carbon, dar nu s-au găsit compuși organici. Dacă celulele conțineau peroxid de hidrogen, încălzirea le-ar fi ucis, iar peroxidul ar fi reacționat violent cu orice moleculă organică, distrugând-o și producând… exact dioxidul de carbon detectat de instrumente.
Cea mai mare ironie cosmică: am găsit viață pe Marte, dar am ucis-o
Dacă teoria lui Schulze-Makuch este corectă, înseamnă că am realizat cea mai mare descoperire din istoria umanității acum aproape 50 de ani, doar pentru a o distruge într-un act de „bunăvoință” cosmică prost înțeleasă. Am fost ca niște exploratori care, găsind o floare delicată de deșert, o udă cu un furtun de pompieri pentru a o „ajuta”.
În timp ce așteptăm cu sufletul la gură ca programul Mars Sample Return să aducă pe Pământ bucăți neatinse de pe Planeta Roșie, povestea Viking rămâne o lecție de umilință. Ne amintește că, în căutarea vieții, trebuie să fim pregătiți să găsim ceva cu adevărat extraterestru, care sfidează nu doar așteptările noastre, ci și însăși definiția noastră despre ce înseamnă a fi în viață.
Viking Lander 1 | 1976
STATUS: AȘTEPTAREApăsați „INJECTEAZĂ” pentru start.
