În inima Siberiei se află un adevărat titan al naturii: Lacul Baikal. Nu este doar cel mai vechi lac de pe planetă, cu o vârstă estimată la 25 de milioane de ani, ci și cel mai adânc, atingând o impresionantă adâncime de 1.700 de metri. Acest volum colosal de apă reprezintă aproximativ 20% din întreaga rezervă de apă dulce neînghețată a Pământului, un mediu vast în care, evident, mișună mai mult decât câțiva peștișori.
Datorită biodiversității sale unice, Lacul Baikal este adesea supranumit „Galapagosul Rusiei”. Deși este acoperit de un strat gros de gheață timp de cinci luni pe an, ecosistemul care a evoluat aici este absolut uimitor și diferit de oricare altul. Se estimează că un procent incredibil de 80% dintre plantele și animalele care trăiesc în lac nu se găsesc nicăieri altundeva pe glob.
Lacul Baikal: un Galapagos siberian și creaturile sale unice, printre care şi pești canibali
Printre aceste creaturi bizare se numără și peștele uleios de Baikal, cunoscut local ca golomyanka. Imaginați-vă un pește fără solzi, cu un corp translucid ce poate ajunge la 21 de centimetri lungime. Există, de fapt, două specii, Comephorus baikalensis și C. dybowski, ambele la fel de ciudate.
Pe lângă aspectul lor fantomatic, acești pești sunt remarcabili pentru că ocupă întreaga coloană de apă a lacului, de la suprafață până în adâncurile extreme, ceea ce îi face cei mai abisali pești de apă dulce din lume. Dar adevăratul lor secret întunecat este altul: peștele uleios este canibal, fiind cunoscut pentru faptul că își devorează propriii pui, pe lângă dieta sa obișnuită formată din copepode, amfipode și diverse larve.
Temperatura lacului variază dramatic pe parcursul anului. Vara, apa de la suprafață poate atinge 16 °C, însă din ianuarie până în mai, lacul este acoperit de un strat de gheață cu o grosime medie de 0,5 până la 1,4 metri. În unele zone, unde se formează movile de gheață, grosimea poate depăși 2 metri.
Misterele gheții și impactul asupra formelor de viaţă
De mult timp, lacul este faimos pentru misterioasele inele de gheață care apar iarna, formațiuni atât de mari încât sunt perfect vizibile din spațiu. Misterul lor a fost descifrat abia în anul 2020, cu ajutorul cercetătorilor de la NASA. Datele de la sateliți și senzorii plasați în apă au dezvăluit că sub suprafața înghețată se formează vârtejuri calde. Acestea generează un curent circular, în sensul acelor de ceasornic, care este mai slab în centru, dar suficient de puternic la exterior pentru a topi gheața de la suprafață, creând astfel aceste inele spectaculoase.
Deși superbe văzute de sus, inelele pot fi extrem de periculoase pentru șoferii care traversează lacul înghețat, deoarece sunt greu de observat de la nivelul solului. Ca un serviciu public, Alexei Kouraev și echipa sa de la Universitatea Federală din Toulouse actualizează un site web pentru a semnala locațiile noilor inele de gheață formate.
Dincolo de datele reci trimise de sateliți, munca unor cercetători precum Alexei Kouraev aduce o dimensiune umană vitală. Echipa sa nu doar că a descifrat un mister geologic, ci a creat un instrument practic, un serviciu public esențial pentru comunitățile locale. Pentru șoferii care își riscă siguranța traversând imensitatea înghețată, un punct pe o hartă digitală devine o linie de demarcație între o rută sigură și un pericol real. Astfel, știința de vârf se traduce direct într-o formă de protecție, transformând o curiozitate vizibilă din spațiu într-un avertisment concret, la nivelul solului.
Și ce se află pe fundul Lacului Baikal? Cercetările au descoperit colonii de bacterii, bureți de apă dulce, lipitori și pești adaptați la presiuni uriașe. Legendele locale, însă, vorbeau despre un dragon numit Lusud-Khan care ar fi locuit în adâncuri. Deși nu s-a găsit nicio dovadă a existenței sale, trebuie să recunoaștem că sună mult mai interesant decât bacteriile.
