Cine a fost primul român care a ajuns în China și de ce un domnitor i-a tăiat nasul lui Nicolae Milescu Spătarul

Într-un veac al XVII-lea marcat de frământări și transformări profunde, puține figuri au strălucit cu atâta complexitate și anvergură precum cea a lui Nicolae Milescu Spătarul. Născut în anul 1636 pe moșiile părintești din ținuturile actualului județ Vaslui, destinul său avea să se împletească cu marile curți domnești și imperiale ale Europei și Asiei.

Despre tatăl său, cronicile șoptesc că ar fi fost un grec, posibil aromân cu rădăcini în Peloponez, ridicat la rang de boier de un domnitor moldovean la începutul veacului, și care a agonisit pământuri în Milești, de unde și numele cărturarului. Însă, firul educației sale a fost tors cu grijă de mama sa, descendentă a unei puternice familii boierești din Moldova. Ea i-a dăruit numele de familie și tot ea i-a deschis porțile cunoașterii, intuindu-i de timpuriu sclipirea minții.

Nicolae Milescu avea o pasiune pentru învățătură

Nicolae a dovedit un talent nativ pentru învățătură, absorbind cu nesaț cunoștințele vremii. A urmat cursurile celebrei Școli Domnești de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, ctitorie a luminatului domn Vasile Lupu. Aici, între anii 1642 și 1644, sub îndrumarea unor dascăli de renume, precum eruditul Gabriel Vlasios, aduși din întreaga Europă pentru a oferi o educație la standarde occidentale, tânărul Milescu a excelat. Latina, greaca, slavona, muzica, geometria, astrologia și filosofia nu aveau secrete pentru el. Strălucirea sa intelectuală i-a adus o bursă domnească, privilegiul de a-l însoți pe Ștefăniță, fiul domnitorului Vasile Lupu, la prestigioasa Școală a Patriarhiei din Constantinopol, unul dintre cele mai puternice faruri educaționale ale Orientului.^[sursa]

În efervescenta capitală otomană, între anii 1645 și 1653, Milescu și-a desăvârșit studiile. A aprofundat matematica și filosofia, și-a însușit limba turcă și a legat prietenii trainice cu viitoare personalități marcante: pe lângă Ștefăniță Lupu, i-a avut colegi pe Dositei, viitorul Patriarh al Ierusalimului, și pe Grigorie Ghica, ce avea să urce pe tronul Moldovei. Nicolae Milescu devenise, fără îndoială, un fenomen intelectual al generației sale.

Revenit în Moldova în anul 1653, pe domeniile familiei, îl găsește pe tron pe Gheorghe Ștefan, care își cumpărase domnia de la turci, protectorul său, Vasile Lupu, fiind înlăturat. Inteligența sclipitoare și pregătirea sa excepțională i-au netezit rapid calea spre o carieră la Curtea Domnească. La doar 20 de ani, deținea deja funcția de secretar la Cancelaria Domnească.

Nicolae Milescu a devenit Spătar

Vremurile erau însă tulburi, iar domniile se schimbau cu repeziciune. Gheorghe Ștefan nu a rezistat mult, locul său fiind luat de Gheorghe Ghica. Noul domnitor a intuit și a prețuit și mai mult calitățile lui Nicolae Milescu. La numai 22 de ani, tânărul cărturar este ridicat la rangul de Spătar, o înaltă demnitate boierească. Cu această ocazie, deprinde și meșteșugul armelor, comandând propriul său detașament de călăreți și primind „botezul focului” în campaniile din Transilvania. Cu toate acestea, talentele sale de diplomat și, se pare, de iscusit observator al jocurilor de culise, erau mult mai apreciate.

Schimbarea domnitorilor nu doar că nu i-a afectat statutul, ci, dimpotrivă, i l-a consolidat. Urcarea pe tronul Moldovei a lui Ștefăniță Lupu, fiul fostului său protector și bunul său prieten și coleg de la Constantinopol, i-a adus ranguri înalte, averi considerabile și o influență deosebită la curte. Se spune că serile și le petrecea adesea jucând cărți cu însuși domnitorul.

La nici 30 de ani, Nicolae Milescu atinsese culmi la care alți boieri nici nu îndrăzneau să viseze într-o viață întreagă de dregătorii. Ducea o viață de lux, cu venituri uriașe, și semăna, prin opulență și cunoștințe, mai degrabă cu un prinț oriental. Cronicarul Ion Neculce zugrăvește plastic imaginea sa: „Ştia la fel de multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi umbla cu povodnici înainte, domneşti, cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot sirmă la cai.”

Bârfele și zvonurile false au dus la tăierea nasului la ordinul domnitorului

Această opulență și legătura strânsă cu domnitorul au stârnit însă invidia marilor boieri. Uneltirile nu au întârziat să apară. Cu martori mincinoși, bine plătiți, aceștia au țesut un complot, susținând că Nicolae Milescu ar fi uneltit în secret pentru a-i răpi tronul lui Ștefăniță Lupu. Într-o lume în care trădarea era o realitate cotidiană, tânărul și poate prea încrezătorul domnitor a plecat urechea la bârfele boierești.

În anul 1668, înainte ca Iliaș Alexandru să preia domnia Moldovei și să fie el însuși mazilit în octombrie același an, Ștefăniță, sau poate chiar urmașul său direct la tron, a poruncit prinderea și mutilarea lui Milescu. Într-un act de o cruzime barbară, i-a fost tăiat cartilajul dintre nări, „însemnându-l” și împiedicându-l astfel, conform unei vechi legi bizantine valabile și în Țările Române, să mai poată aspira vreodată la tron.

Rănit, dar nu înfrânt, Nicolae Milescu reușește să fugă din prizonierat și ajunge în Muntenia, la curtea lui Grigore Ghica (menționat anterior ca Gheorghe Ghica în contextul mutării în Muntenia, posibil o confuzie de nume sau o referire la aceeași dinastie, Grigore fiind cel care îl numește diplomat). Acesta, fostul său coleg, îl primește cu brațele deschise și, recunoscându-i abilitățile, îl numește diplomat la Poarta Otomană.

În acest cuib al intrigilor și al spionajului, tânărul dregător își perfecționează meșteșugul jocurilor politice. Aici, în Constantinopol, în ciuda vicisitudinilor, realizează o operă monumentală: traducerea în limba română a Vechiului Testament, un text de o importanță capitală ce avea să stea la baza celebrei Biblii de la București, tipărită în anul 1688. Tot în capitala Imperiului Otoman, setea sa de cunoaștere îl îndeamnă să traducă în română și „Istoriile” lui Herodot. O altă traducere importantă din această perioadă, menționată ca fiind realizată în 1661 (posibil înainte de episodul mutilării, când se afla în Moldova sub Ștefăniță Lupu), este „Cartea cu multe întrebări foarte de folos”, prima traducere a unui text patristic din greacă în română.

Nicolae Milescu ajunge în Suedia și la Moscova

Când și Grigore Ghica este mazilit în anul 1664 și declarat trădător de Sultan, Milescu, ca diplomat al acestuia, este nevoit să fugă din nou pentru a-și salva viața. Refuzând să se mai întoarcă în Principatele Române, marcate de instabilitate și trădări, alege calea exilului în Europa Occidentală, unde faima calităților sale îl precedase deja. Era recunoscut ca un intelectual desăvârșit, un poliglot remarcabil și un filosof apreciat.

Timp de doi ani, a trăit în Prusia, la curtea Electorului Friedrich Wilhelm al Brandenburgului. În anul 1666, pașii îl poartă în Suedia. La Stockholm, erudiția sa în limbile clasice și vasta sa cultură generală impresionează profund un diplomat francez, care îl ia sub protecția sa și îl introduce la fastuoasa curte a lui Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare”. Spirit călător prin excelență, Milescu străbate apoi orașele germane, găsind pretutindeni oameni care să-i aprecieze erudiția.

În cele din urmă, în anul 1671, ajunge la Moscova. Țarul Alexei Mihailovici căuta un intelectual și un diplomat priceput pentru postul de traducător și translator al cancelariei sale, iar Nicolae Milescu s-a dovedit a fi candidatul ideal. Un monah erudit al vremii îl descria astfel: „Un dreptcredincios al bisericii orientale, supus poruncilor celor mari şi foarte discret, care a străbătut multe ţări şi împărăţii pentru a se instrui şi este ca un chronograf în care sunt adunate toate lucrurile din lume.”

La curtea țarului, activitatea sa cărturărească înflorește din nou. În anul 1672, scrie „Aritmologhionul” („Cartea numerelor”), o fascinantă compilație de fapte și cunoștințe, ordonate numeric. Urmează „Vasilologhionul”, o cronică detaliată a construcției legendarei biserici Sfânta Sofia. Scrie despre Cele șapte minuni ale lumii, realizează arborele genealogic al țarilor ruși și compilează un valoros dicționar slavo-grec-latin.

Primul român care a ajuns în China

Talentul său diplomatic nu a trecut neobservat. La 3 martie 1675, țarul îi încredințează o misiune diplomatică de o anvergură fără precedent: o călătorie în îndepărtata Chină, alături de o delegație de ambasadori ruși. Misiunea avea ca scop reluarea legăturilor diplomatice și stabilirea frontierelor dintre cele două imperii.

Străbătând zone întinse și necunoscute ale Siberiei și Asiei Centrale, Nicolae Milescu devine primul român care ajunge în această parte a lumii. Și aici, ingeniozitatea sa și-a spus cuvântul. Suspicios, împăratul chinez Kangxi i-a lăsat pe ambasadorii ruși să aștepte aproape o lună într-un orășel de graniță.

Într-un final, profitând de perioada Paștelui ortodox, Nicolae Milescu, oferind împăratului ouă încondeiate – un gest simbolic și plin de respect – reușește să obțină o audiență. A devenit astfel, probabil, singurul român care a discutat și a băut ceai cu un împărat al Chinei. Impresiile acestei călătorii extraordinare au fost consemnate cu acuratețe și talent într-un jurnal detaliat, o lucrare unică în literatura și cultura română, pe care a finalizat-o la întoarcere, în jurul vârstei de 40 de ani.

Reîntors în Rusia, Nicolae Milescu nu și-a uitat rădăcinile și a continuat să sprijine cultura română. În anul 1680, a reușit să obțină de la patriarhul Moscovei o tipografie completă cu litere chirilice pentru mitropolitul Dosoftei al Moldovei, un gest de mare generozitate și viziune culturală. Erudiția sa teologică a fost din nou solicitată în anul următor, când țarul i-a cerut lămuriri privind disputele dintre ortodocși și catolici. Între anii 1695 și 1696, experiența sa lingvistică a fost esențială, participând ca traducător din turcă și tătară alături de Petru cel Mare la cea de-a doua expediție împotriva Azovului.

Chiar și spre sfârșitul vieții, contribuția sa la dezvoltarea culturală a continuat. În anul 1703, a colaborat la reformarea școlii superioare din Moscova, susținând introducerea studiului limbii latine și al științelor naturii.

Acest spirit enciclopedic, acest neobosit pelerin al cunoașterii și diplomat desăvârșit, a trecut la cele veșnice în Rusia, în anul 1708, la venerabila vârstă de 72 de ani. A lăsat în urmă o operă vastă și un exemplu de curiozitate intelectuală, reziliență umană și dedicare față de cultură. Prin călătoriile sale a unit lumi, prin scrierile sale a luminat minți.

Așa cum sublinia istoricul Andrei Eșanu, „Nicolae Milescu, prin activitatea sa cărturărească, a avut un mare aport la dezvoltarea gândirii social-politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia”. Moștenirea sa, asemenea hărților pe care le-a consultat și completat, continuă să inspire și să dezvăluie profunzimile unui destin excepțional, sculptat între Orient și Occident, între credință și știință, între pericolele politice și setea de absolut.