Cine a inventat înghețata, care este istoria acestui desert și cum a ajuns în Țările Române

Unul dintre deserturile preferate ale copiilor – și nu doar al lor – înghețata, acest desert de top, își are originile undeva departe în timp. Dar cine a inventat înghețata?

Nu putem răspunde la această întrebare la fel de simplu cum am răspunde la „cine a inventat aerul condiționat” sau „cine a inventat televizorul”. Conform legendei populare, înghețata a fost inventată de către chinezii antici, a fost adusă în Italia de către Marco Polo, în Franța de către Caterina de Medici, iar apoi în America de către președintele Thomas Jefferson. Totuși, haideți să facem o incursiune captivantă în istoria savuroasei înghețate.

Băuturile și deserturile cu gheață au apărut cel puțin din anul 4000 î.Hr., atunci când nobilii de pe malul râului Eufrat au construit ghețării (locuri special amenajate, în care se depozitau iarna blocuri de gheață naturală, pentru a fi folosite în cursul verii) pentru a diminua căldura verii din Mesopotamia.

Zăpada, probabil folosită pentru a răci vinul, era vândută pe străzile Atenei în secolul al V-lea î.Hr., în timp ce împăratul roman Nero (37-67 d.Hr.) se bucura de băuturi răcoritoare cu gheață și miere. Surse din dinastia Tang din China descriu o băutură dulce preparată din lapte de bivoliță înghețat, cu adaos de camfor.

Cine a inventat înghețata

Un deliciu cremos și răcoritor, înghețata a încântat papilele gustative timp de secole. Inventatorul său exact rămâne un mister, dar povestea înghețatei este o călătorie fascinantă prin timp, culturi și inovații culinare.

Primele mențiuni ale unui desert congelat asemănător înghețatei datează din China antică, în jurul anului 200 î.Hr. Chinezii, recunoscuți pentru rafinamentul lor culinar, au creat un amestec de gheață, lapte și făină de orez, cunoscut sub numele de „bing”. Acest desert era probabil rezervat elitelor, deoarece gheața era o marfă rară și valoroasă.

În secolul al VII-lea, găsim dovezi ale unui desert similar în Persia. Persanii, pasionați de dulciuri, au creat „faloodeh”, un preparat răcoritor din gheață, apă de trandafiri și tăiței vermicelli. Deși nu era propriu-zis înghețată, acest desert era un precursor al deliciilor înghețate moderne.

Călătoria înghețatei continuă în Italia, acolo unde începe să semene cu desertul pe care îl cunoaștem astăzi. În timpul Renașterii, bucătarii italieni au experimentat cu smântână, zahăr și mirodenii, creând „granite”, un amestec de gheață, zahăr și fructe – precursorul sorbetului modern.

În secolul al XVI-lea, Italia introduce „gelato”, o versiune mai consistentă și mai cremoasă a înghețatei. Această inovație a fost posibilă datorită tehnicilor noi de congelare, care au permis obținerea unei texturi mai fine și mai bogate. Gelato a devenit rapid un favorit al nobilimii italiene, seducând prin gustul său inconfundabil și răspândindu-se treptat în întreaga Europă.

Un moment de cotitură în istoria înghețatei a avut loc în secolul al XVII-lea, odată cu sosirea sa în Franța. Bucătarii francezi, renumiți pentru măiestria lor culinară, au perfecționat rețeta, introducând arome noi și tehnici inovatoare. Tot ei au popularizat utilizarea înghețatei în deserturi și produse de patiserie, transformând-o într-un simbol al rafinamentului culinar.

Până în secolul al XVIII-lea, înghețata devenise un preparat de bază în bucătăriile europene, apreciată de toate clasele sociale. Invenția fabricii de înghețată cu manivelă, în secolul al XIX-lea, a contribuit la democratizarea acestui desert, făcându-l mai ușor de produs și mai accesibil pentru publicul larg.

Astfel, povestea înghețatei nu este rezultatul unui moment unic, ci o călătorie lungă și complexă, marcată de schimburi culturale și inovații culinare. De la China antică până la Italia Renașterii, fiecare civilizație a avut un rol în evoluția acestui desert îndrăgit.

Cu acest context general, poate fi interesant să privim mai în detaliu contribuțiile cheie la istoria înghețatei.

Înghețata: de pe Drumul Mătăsii până peste ocean

După ce chinezii au creat propriul lor desert înghețat, acesta ar fi fost adus în Europa de către Marco Polo, celebrul negustor și explorator venețian care a călătorit prin Asia de-a lungul Drumului Mătăsii între anii 1271 și 1295. Mai târziu, Caterina de Medici, nobilă italiană din familia de’ Medici și regină a Franței între anii 1547 și 1559, ar fi introdus înghețata în Franța. În America, desertul a fost popularizat de Thomas Jefferson, cel de-al treilea președinte al Statelor Unite și autor al Declarației de Independență, care a adus rețeta din Europa.^[sursa]

După cum am precizat și la începutul articolului, băuturile și deserturile înghețate există cel puțin din anul 4000 î.Hr. Nobilii de pe malul râului Eufrat au construit ghețării pentru a rezista verilor toride din Mesopotamia.

Băuturile reci au fost populare și în lumea islamică, de unde provin termenii „sorbet” (băutură îndulcită și răcită cu gheață depozitată în magazii) și „faloodeh” – desertul persan din tăiței vermicelli în sirop răcit. În India, împărații Mughal savurau „kulfi”, o cvasi-înghețată obținută din lapte condensat înghețat în forme speciale.

În Europa, înghețata începe să capete notorietate în secolul al XVII-lea. În anul 1672, cronicarul englez Elias Ashmole consemnează că „o farfurie de înghețată” a fost servită regelui Carol al II-lea la o petrecere. În anul 1694, Antonio Latini, un intendent napolitan, publică o rețetă de sorbet din lapte cu dovleac confiat, marcând un pas important în rafinarea rețetelor de deserturi înghețate.

Înghețata a traversat Atlanticul odată cu coloniștii europeni și a fost servită de prima doamnă a statului colonial Maryland încă din 1744. În 1784, George Washington a achiziționat o mașină mecanică de făcut înghețată pentru moșia sa de la Mount Vernon, în același an în care Thomas Jefferson a gustat, cel mai probabil, pentru prima dată înghețata franțuzească, în timpul mandatului său de diplomat la Paris. Jefferson nu doar că a savurat acest desert, dar a scris și rețete, inclusiv una pentru „înghețată de vanilie în stil francez, îmbogățită cu gălbenușuri de ou.”

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, înghețata devenise deja extrem de populară în Statele Unite. În anul 1874, un farmacist din Philadelphia a creat prima înghețată cu sifon, un precursor al „float”-urilor moderne. În anii 1880, au fost brevetate primele cupe de înghețată comestibile, cunoscute astăzi drept cornete, iar în aceeași perioadă, milkshake-urile – inițial promovate ca băuturi sănătoase – au câștigat rapid popularitate.

În anul 1904, conul de vafe a fost inventat și introdus oficial la Târgul Mondial de la St. Louis, marcând un moment definitoriu în istoria înghețatei. În anul 1923, înghețata Popsicle, servită pe băț, a fost brevetată, adăugând o nouă dimensiune acestui desert. Mult mai târziu, în anii 1970, iaurtul înghețat și-a făcut debutul, aducând o opțiune mai ușoară și mai sănătoasă în peisajul înghețatelor.

Înghețata în Țările Române

În Țările Române, acest deliciu alimentar a fost gustat pentru prima dată la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul, ale cărui tabieturi rivalizau cu cele de la cele mai sofisticate curți renascentiste, dispunea de un „ghetariu” săpat în pământ. Un slujitor dedicat se asigura că în „legnița” (ghețărie) se găseau mereu sorbeturi, apă, fructe, vin, creme înghețate și siropuri groase, toate pregătite pentru ospățele domnești.

Pe la 1810, Consulul Angliei la București, W. Wilkinson, nota în jurnalul său: „La nordul orașului există un loc numit Heleșteu, un lac la vreo milă depărtare de oraș (…) unde este o cafenea în care se pot cumpăra înghețate și alte răcoritoare.”

Și la Iași, în casele logofătului Constantin Balș, doamnele timpului savurau cafea, înghețată și siropuri în camere pline de buchete de flori, în timp ce domnii se dedicau jocurilor de cărți precum „whist” sau „boston.”

Dincolo de semnificația sa culinară, înghețata a devenit un simbol universal al sărbătorii, răsfățului și bucuriei împărtășite. Pe măsură ce tehnologia continuă să avanseze, lumea înghețatei evoluează constant. Noi tehnici și ingrediente sunt explorate pentru a împinge limitele gustului și texturii, menținând acest desert printre preferatele generațiilor de pretutindeni.