Cine a inventat spălatul pe mâini pentru a stopa răspândirea bolilor? Povestea lui Ignaz Semmelweis

Într-o epocă în care bucuria nașterii era adesea umbrită de spectrul implacabil al morții, un medic maghiar cu o minte sclipitoare și un spirit neînfricat avea să schimbe pentru totdeauna cursul medicinei. Numele său, Ignaz Semmelweis, a rămas gravat în analele științei drept pionierul care, cu aproape două secole în urmă, a deslușit misterul febrei puerperale și a demonstrat o verdicte uluitor de simplă, dar profundă: spălatul pe mâini salvează vieți.

Ne aflăm în Viena anului 1847. Pe 20 martie, tânărul și ambițiosul Ignaz Semmelweis prelua funcția de șef al uneia dintre cele două clinici de obstetrică ale Spitalului General, o instituție renumită, dar bântuită de o realitate sumbră. Mortalitatea infantilă și, mai ales, cea a proaspetelor mame din cauza „febrei de naștere” atingea cote alarmante, transformând saloanele într-un anticameră a disperării.^[sursa]

Ignaz Semmelweis, profund afectat de această tragedie cotidiană, a observat o discrepanță șocantă: rata mortalității în clinica unde activau studenții la medicină, care participau și la autopsii, era de până la cinci ori mai mare decât în clinica unde moașele își desfășurau activitatea.

Intrigat și determinat, Semmelweis a început o investigație meticuloasă. O tragedie personală avea să-i ofere un indiciu crucial: moartea prietenului său, medicul Jakob Kolletschka, care se înțepase accidental cu un bisturiu în timpul unei autopsii și dezvoltase simptome izbitor de asemănătoare cu cele ale febrei puerperale. Atunci, revelația l-a lovit: medicii și studenții transportau pe mâini „particule cadaverice” de la cadavrele disecate direct la pacientele pe care le examinau în maternitate.^[sursa]

Ignaz Semmelweis a făcut o descoperire extraordinară

Fără să stea pe gânduri, în același an crucial, 1847, Semmelweis a impus o măsură radicală pentru standardele vremii: obligativitatea spălării riguroase a mâinilor cu o soluție de hipoclorit de calciu (o formă de clorură de var) pentru toți medicii și studenții înainte de a intra în contact cu pacientele. Rezultatele au fost spectaculoase și aproape imediate: rata mortalității în clinica sa a scăzut dramatic, ajungând la niveluri comparabile cu cele din clinica moașelor, uneori chiar sub 1%. Semmelweis demonstrase fără echivoc că o igienă corectă putea zădărnici transmiterea bolii.

Cu toate acestea, într-o lume medicală încă departe de a înțelege teoria germenilor (care avea să fie formulată mai târziu de Pasteur și Koch), ideile sale revoluționare au fost primite cu scepticism, ostilitate și chiar dispreț. Comunitatea medicală europeană, ancorată în teorii vetuste precum cea a „miasmelor” – emanații nocive din aer – și adesea prizonieră a unui orgoliu profesional rănit de sugestia că medicii înșiși ar putea fi vectori ai bolii, a respins cu vehemență descoperirile sale. Argumentele sale statistice impecabile și dovezile clinice zdrobitoare au fost ignorate sau ridiculizate. Mulți nu puteau accepta că o problemă atât de gravă putea avea o soluție atât de banală.

Ani la rând, medicii din maternitățile și spitalele Europei au continuat să ignore imperativul igienei mâinilor. Semmelweis s-a luptat cu disperare să-și impună punctul de vedere, publicând lucrări, scriind scrisori deschise pline de frustrare și acuzații la adresa colegilor săi proeminenți. Însă eforturile sale au fost în van. Marginalizat, ridiculizat și din ce în ce mai amărât, spiritul său combativ a început să cedeze.

Ignaz Semmelweis a sfârșit într-un azil

Destinul său a fost tragic și ironic. În anul 1865, la doar 47 de ani, Ignaz Semmelweis, „salvatorul mamelor”, a murit într-un azil de boli mintale, în condiții încă neclare – unii istorici susțin că în urma unei infecții nosocomiale, posibil o septicemie cauzată de o rană, o soartă similară cu cea a pacientelor pentru care luptase cu atâta ardoare.

Abia după moartea sa, odată cu triumful teoriilor lui Louis Pasteur despre germeni și cu lucrările lui Joseph Lister privind antisepsia în chirurgie, comunitatea științifică a început să recunoască geniul și contribuția incomensurabilă a lui Ignaz Semmelweis. Astăzi, practica spălării mâinilor este un pilon fundamental al medicinei moderne, o moștenire tăcută, dar omniprezentă, a luptei unui om împotriva ignoranței.

Tragedia sa personală a dat naștere chiar și unui termen – „reflexul Semmelweis” – care descrie tendința de a respinge noi dovezi sau cunoștințe pentru că acestea contrazic normele, credințele sau paradigmele stabilite. O lecție dură, dar esențială, despre curajul de a sfida convențiile și despre sacrificiul personal în numele adevărului științific.