Cine au fost Cavalerii Templieri cu adevărat?

Cavalerii Templieri sunt cunoscuți mai ales pentru legendele despre comoara lor pierdută, dar cine erau acești călugări războinici? Află mai multe citind în continuare.

Atunci când ne gândim la Cavalerii Templieri, ne vin în minte imagini ale unor cavaleri medievali legendari care protejau pelerinii ce călătoreau spre Statele Cruciate și poveștile despre comoara lor misterioasă. Surprinzător, există doar câteva documente scrise despre ei, iar toate au fost redactate după dizolvarea ordinului în anul 1312. Cine au fost cu adevărat Cavalerii Templieri și ce s-a întâmplat cu faimoasa lor comoară pierdută?

Cavalerii Templieri: primul ordin militar creștin

Secolele al XI-lea și al XII-lea au fost o perioadă de transformări profunde pentru creștinism în Europa de Vest. Monahismul creștin s-a extins rapid, prin formarea unor noi ordine religioase, iar numeroși pelerini au pornit în călătoria periculoasă către Ierusalim și Țara Sfântă, unul dintre cele mai importante pelerinaje medievale.

Această călătorie dura adesea mai mulți ani, pe parcursul a peste 12.000 de kilometri, incluzând și drumul de întoarcere, și mulți pelerini nu supraviețuiau până la final.^[sursa]

În acest context, Papa Urban al II-lea a îndemnat liderii occidentali să ia armele pentru a apăra pelerinii și a elibera Ierusalimul și Țara Sfântă de sub stăpânirea islamică. Această chemare a dus la Prima Cruciadă, iar în anul 1099, Godefroy de Bouillon și trupele sale au cucerit Ierusalimul.

În anul 1120, la Conciliul de la Nablus, un grup restrâns de laici a fondat un nou ordin: Sărmanii Soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, cunoscuți mai târziu sub numele de Cavalerii Templieri. Documentele istorice menționează nouă cavaleri fondatori, avându-l pe Hugues de Payens ca lider.

Hugues de Payens și ceilalți cavaleri erau probabil afiliați cu Canonul Regular al Sfântului Mormânt, unul dintre cele mai influente ordine creștine din Ierusalim, creat de Godefroy de Bouillon, liderul Primei Cruciade. Hugues a trăit alături de alți cavaleri seculari care au rămas în Ierusalim și alte părți ale Statelor Cruciate după cruciadă.

Acești cavaleri și-au asumat misiunea de a proteja locurile sfinte și de a apăra pelerinii care ajungeau la Ierusalim, deși erau o comunitate laică. Cu toate acestea, erau profund religioși și loiali Bisericii, iar curând alți cavaleri și nobili s-au alăturat acestei mici fraternități.

Templierii: o nouă formă de viață religioasă

Ordinul Templierilor a împărtășit multe trăsături cu alte forme de viață religioasă. Cavalerii urmau o regulă strictă și erau sub conducerea unui maestru, făcând jurăminte de castitate, sărăcie și ascultare.

Totuși, spre deosebire de alte ordine religioase, Militia Christi – cum mai erau cunoscuți templierii – avea ca prim obiectiv apărarea militară. Ordinul a fost creat cu scopul specific de a proteja pelerinii creștini care călătoreau spre Ierusalim și Outremer, cele patru state cruciate înființate după Prima Cruciadă. Această combinație de viață pioasă și misiune militară a reprezentat o formă unică de existență religioasă. Ordinul Templierilor a fost primul care a oferit laicilor posibilitatea de a-L sluji pe Dumnezeu fără a renunța la viața în lume.

Pentru a-și asigura supraviețuirea, Cavalerii Templieri au căutat sprijinul unor personalități importante. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului le-a oferit sprijin și le-a permis să folosească o parte din palatul său din Ierusalim, aflat pe Muntele Templului, în apropierea – sau chiar în interiorul, conform unor surse – Moscheii Al-Aqsa. După Prima Cruciadă, moscheea a fost transformată într-un palat regal cunoscut sub numele de „Templul lui Solomon”, în amintirea primului templu biblic distrus al regelui Solomon. Astfel, cavalerii au fost numiți „templieri”.

Totuși, pentru a deveni o forță recunoscută, aveau nevoie și de aprobarea papei. În vara anului 1127, primul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri, Hugues de Payens, a plecat din Ierusalim însoțit de cinci cavaleri pentru a călători prin Europa, în căutarea sprijinului Papei Honorius al II-lea. Grupul a trecut prin Franța, Anglia și Scoția, cu scopul de a strânge fonduri, a recruta noi membri și a obține recunoașterea oficială. Alți membri ai ordinului au pornit spre Peninsula Iberică, extinzând influența templierilor în întreaga Europă.

Hugues de Payens și sprijinul lui Bernard de Clairvaux

Pentru a asigura viitorul ordinului, Hugues de Payens a cerut ajutorul influentului abate Bernard de Clairvaux, un reformator al vieții religioase și lider al Ordinului Cistercienilor. Bernard, impresionat de devotamentul templierilor, a acceptat să îi sprijine, redactând un scurt tratat intitulat „Carte către Cavalerii Templului”, în care elogia noua cavalerie. În acest text, Bernard i-a descris pe templieri drept „moine-soldat” – „călugări războinici”, subliniind dualitatea misiunii lor, îmbinând rugăciunea cu lupta.

Grație sprijinului lui Bernard de Clairvaux, ordinul a fost oficializat ca ordin religios în anul 1129, la Consiliul de la Troyes, printr-o decizie a legatului Papei Honorius al II-lea.

Zece ani mai târziu, în anul 1139, Papa Inocențiu al II-lea a emis o bulă papală care le-a conferit templierilor privilegii speciale, stabilind că aceștia se aflau sub autoritatea exclusivă a papalității. Bula le garanta protecție și dreptul de a-și alege propriul Mare Maestru și de a avea propriii preoți, rămânând totuși laici.

Ascensiunea templierilor

Pe măsură ce Ordinul Templului lui Solomon câștiga influență, el a devenit tot mai puternic și mai popular în Europa. Oriunde ajungeau templierii, erau întâmpinați cu entuziasm de populația locală. Indiferent de statutul social – nobil sau țăran – oamenii puteau să se alăture ordinului, lucru care a contribuit la creșterea popularității acestuia.

Templierii, fiind războinici, nu erau supuși unei reguli monahale la fel de stricte ca alte ordine religioase. Pentru a rămâne în formă și pregătiți de luptă, aceștia posteau mai rar și dedicau mai puțin timp rugăciunii, concentrându-se în schimb pe antrenamentele militare și pe misiunile de apărare a rutelor periculoase care duceau la Ierusalim. Pe lângă acestea, templierii administrau posesiunile lor vaste și activitățile comerciale, datorită donațiilor și proprietăților primite de la noii membri.

Deși atât nobilii, cât și țăranii puteau să se alăture ordinului, rangul social al fiecăruia influența rolul și statutul său în cadrul acestuia. Cavalerii nobili purtau vestitele tunici albe, în timp ce țăranii purtau mantii negre sau colorate. Cu toate acestea, toți purtau o cruce roșie, simbolizând sacrificiul lui Hristos.

Organizarea ordinului

Ordinul Templierilor era împărțit în două mari zone de operare: Europa de Vest și Orientul Mijlociu. În timp, ordinul a dezvoltat o administrație bine organizată pentru a facilita circulația cavalerilor și a resurselor între Europa și Outremer.

Marele Maestru al ordinului, ales pe viață, avea autoritatea supremă, supervizând atât campaniile militare din Orient, cât și administrarea bunurilor din Occident. Acesta desemna maeștri și comandanți pentru a conduce comanderiile – mănăstiri fortificate, răspândite în toată Europa, inclusiv în Anglia, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Ungaria. În Orientul Mijlociu, templierii locuiau în cetăți fortificate.

Templierii: pionieri ai sistemului bancar pentru pelerini

Pe lângă activitățile militare, templierii aveau nevoie de resurse financiare pentru a-și susține campaniile. Ordinul a devenit unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri și posesiuni în Europa, grație donațiilor și moștenirilor primite.

Templierii au gestionat aceste averi cu eficiență, iar deși religia le interzicea să perceapă dobândă, au dezvoltat o metodă inovatoare de gestionare a banilor. Oferind servicii financiare pelerinilor, templierii au creat un sistem de schimb valutar avantajos.

Pelerinii, care porneau la drum lung către Țara Sfântă, aveau nevoie de bani, însă era periculos să călătorească cu sume mari de bani asupra lor. Templierii le permiteau să își depoziteze bunurile la una dintre comanderiile din Europa, primind o chitanță de depozit care putea fi schimbată pe bani în moneda locală, la sosirea în Ierusalim.

Vineri 13: ziua fatidică pentru templieri

Sfârșitul tragic al Cavalerilor Templieri a fost rezultatul mai multor factori. În primul rând, în anul 1291, cruciații au pierdut orașul Acre în fața mamelucilor, după un asediu devastator. Aceasta a fost ultima redută a cruciaților în Orientul Mijlociu, iar înfrângerea a forțat atât templierii, cât și ceilalți cruciați să părăsească Outremer și să se retragă în Europa.

Odată cu pierderea Acre-ului, utilitatea templierilor a început să fie pusă sub semnul întrebării, deoarece nu mai aveau pelerinaje de protejat. În plus, imaginea lor în fața publicului s-a deteriorat – fiind văzuți tot mai mult ca o elită militară lacomă și mândră.

Acest declin al popularității lor a culminat cu un eveniment notoriu. Pe 13 octombrie 1307, vineri, sub ordinul regelui Filip al IV-lea al Franței, Cavalerii Templieri au fost arestați în masă. Acuzați de erezie și alte crime grave, mulți templieri au fost torturați și executați, iar ordinul a fost dizolvat oficial în anul 1312 de Papa Clement al V-lea.

Templierii și pierderea sprijinului regal

Timp de decenii, Cavalerii Templieri au beneficiat de sprijinul necondiționat al monarhilor europeni. Un exemplu elocvent este regele Ludovic al VII-lea al Franței, care le era profund recunoscător pentru ajutorul oferit în timpul celei de-a doua Cruciade, din anul 1147.

În mod similar, templierii l-au sprijinit pe Richard Inimă de Leu, regele Angliei, în timpul celei de-a treia Cruciade și i-au stat alături și în cea de-a cincea. Pe lângă loialitatea militară, ordinul le-a oferit liderilor europeni și sprijin financiar. Regii aflați în dificultăți economice apelau la Templieri pentru finanțarea campaniilor militare sau chiar pentru plata răscumpărărilor, atunci când erau capturați de inamic.

Cu toate acestea, norocul Templierilor avea să se schimbe dramatic odată ce ordinul a fost prins în mijlocul unei dispute între Filip al IV-lea, regele Franței, și Papa Bonifaciu al VIII-lea, continuată apoi de Papa Clement al V-lea. În centrul acestei tensiuni se afla lupta pentru supremația dintre puterea papală și cea regală.

Templierii, cu averea lor imensă și cu o armată bine antrenată aflată în slujba papei, au devenit o țintă pentru ambițiile lui Filip al IV-lea, care căuta o modalitate de a-i elimina.

Filip și-a găsit soluția în persoana lui Esquieu de Floyran, un stareț închis pentru crimă, care împărțea celula cu un fost templier. Acesta din urmă i-ar fi mărturisit lui Esquieu despre ritualuri obscene desfășurate în interiorul comandamentelor templiere, inclusiv negarea lui Hristos, acte de blasfemie și sodomie.

Zvonurile s-au răspândit rapid în rândul populației, iar regele a acționat fără a mai aștepta rezultatele anchetei papale. Pe 13 octombrie 1307, într-o zi de vineri, toți templierii din Franța au fost arestați – o zi care a intrat în legendă drept „vineri 13”, asociată de atunci cu ghinionul.

Procesul și execuția Cavalerilor Templieri

Jacques de Molay, Marele Maestru al ordinului, și alți cavaleri templieri au fost capturați și supuși unor procese nedrepte conduse de inchizitorul William din Paris. Interogatoriile, adesea însoțite de tortură, au dus la moartea a 38 de templieri.

Mulți alții, sub presiunea torturii, au mărturisit erezii și idolatrie. Cu toate acestea, Jacques de Molay și liderii ordinului au continuat să-și susțină nevinovăția până la capăt. În cele din urmă, au fost condamnați la moarte și arși pe rug în curtea Notre-Dame din Paris, alături de alți 54 de cavaleri templieri.

Un moment important a venit în anul 2001, când istoricul Barbara Frale a descoperit Pergamentul Chinon în arhivele Vaticanului. Acest document crucial arată că Papa Clement al V-lea i-a absolvit în secret pe Jacques de Molay și pe ceilalți lideri ai ordinului de toate acuzațiile aduse împotriva lor.

Comoara pierdută a Cavalerilor Templieri: Mit sau realitate?

Astăzi, numele Cavalerilor Templieri este adesea asociat cu legenda comorii lor pierdute, un subiect care continuă să fascineze generații întregi. Deși comoara nu a fost niciodată descoperită, ea a alimentat imaginația multor vânători de comori, care caută încă aurul, bijuteriile și bogățiile ordinului. Fiecare comandament templier avea un cufăr în care erau păstrate fondurile și tezaurul propriu.

La momentul arestării Templierilor, un singur cufăr a fost găsit în Franța, conținând o sumă considerabilă de bani, care a fost imediat confiscată de către regele Filip al IV-lea și adăugată la trezoreria regală. După dizolvarea oficială a ordinului în anul 1312, în urma Consiliului de la Viena, toate posesiunile templierilor au fost transferate Cavalerilor Ospitalieri.

Însă, adevărata „comoară” a Cavalerilor Templieri nu consta doar în aur sau bijuterii, ci în vastele lor proprietăți, gestionate cu o eficiență remarcabilă, și, mai presus de toate, în arhivele și relicvele pe care le adunaseră de-a lungul timpului. Printre cele mai valoroase relicve se numărau fragmente din Coroana de Spini și din Crucea Adevărată, considerate comori spirituale de neprețuit.

Legenda comorii pierdute a căpătat amploare în secolele care au urmat, în special în perioada de expansiune a francmasoneriei din secolul al XVIII-lea. În timp, mitul cavalerilor templieri a început să fie confundat cu legenda căutării Sfântului Graal, adăugând un nou strat de mister în jurul acestui ordin. Cultura populară modernă a contribuit, la rândul ei, la perpetuarea și amplificarea acestei legende, menținând viu interesul pentru comoara pierdută a Cavalerilor Templieri.