Cine au fost sciţii cu adevărat şi de ce erau atât de temuţi

De-a lungul Antichității, sciţii au dominat stepa eurasiatică, aceştia reprezentând un popor nomad cunoscut și temut pentru abilitățile sale militare, dar și pentru cultura sa vibrantă.

Sciții erau un popor nomad cu o istorie comună culturală, lingvistică și, posibil, genetică. Aceștia au început să apară în stepa eurasiatică în secolul al VIII-lea î.Hr., înlocuindu-i pe cimerieni ca putere dominantă în regiune. De origine iraniană, sciții vorbeau o ramură a limbii iraniene, cunoscută astăzi sub numele de limbă scitică.

În perioada Antichității, numeroase grupuri nomade dintr-o zonă geografică vastă erau identificate ca triburi scitice. Deși puternici și influenți, acești nomazi au lăsat puține surse scrise proprii, astfel că cunoașterea noastră despre ei provine în principal din vestigii arheologice și relatările vecinilor.

Sciţii: origini mitice și descoperiri arheologice

Potrivit lui Herodot, sciții se considerau descendenți ai lui Targitaus, fiul zeului cerului și al unei fiice a râului Nipru. Legenda spune că Targitaus a avut trei fii care au descoperit patru obiecte de aur – un plug, un jug, o cupă și un topor de luptă – căzute din cer. Numai fiul cel mic a putut să le atingă fără a fi mistuit de flăcări, iar urmașii săi au devenit conducători ai sciților.^[sursa]

Herodot susținea că sciții ar fi migrat dintr-o zonă sudică a Asiei Centrale după un conflict cu un alt grup nomad. Între timp, arheologia modernă și testele genetice sugerează că aceștia aveau legături cu diverse grupuri indo-iraniene. Unii specialiști cred că sciții își au originile în cultura Srubna, apărută lângă Marea Neagră, în timp ce alții îi asociază cu cultura Andronovo din vestul Siberiei sau cu cultura Yamna.^[sursa]

Diversitatea triburilor scitice

Unul dintre motivele pentru care originile sciților sunt atât de greu de definit este varietatea grupurilor care au trăit pe întinsa stepă eurasiatică. Pe lângă sciții „clasici”, au existat multe alte grupuri considerate parte a unei mari culturi scitice, împărtășind arme, echipamente de călărie și stiluri artistice similare. Printre aceste grupuri se numără Abii, Agatârșii, Cimerienii, Sarmaţii, Massageţii și mulți alții, inclusiv popoare balto-slave și fino-ugrice.

De-a lungul timpului, numeroase alte popoare au fost fie descrise ca descendenți ai sciților, fie au revendicat această moștenire, chiar dacă nu aveau nicio legătură directă. Printre acestea se numără hunii, ostrogoții, avarii, turcii, khazarii, ungurii, polonezii, galii, picții și chiar irlandezii și scoțienii.

Flagelul stepelor: expansiunea și raidurile sciților în Orientul Mijlociu

Odată ce și-au consolidat puterea în vastitatea stepelor, sciții au început să facă incursiuni dincolo de munții Caucaz, spre bogatele teritorii ale Orientului Mijlociu. Prima lor țintă a fost regatul Urartu, aflat în munții Armeniei, la est de Anatolia.

Până în anii 670 î.Hr., raidurile scitice au ajuns și mai departe, lovind chiar și regatul Asiriei. Regele asirian Esarhaddon a reușit să oprească temporar această amenințare printr-un tribut substanțial și prin căsătoria fiicei sale cu regele scitic Bartatua. Cu toate acestea, după moartea lui Bartatua, în jurul anului 645 î.Hr., fiul său, Madius, a reluat atacurile.

Madius a organizat ceea ce istoria numește „Marele Raid”, o expediție devastatoare care a lovit Levantul și a ajuns până la hotarele Egiptului. În același timp, a reușit să subjuge pentru scurt timp pe mezi, între anii 650-630 î.Hr. Însă, în anii 620 î.Hr., regele mezilor Cyaxares a orchestrat o trădare sângeroasă: a invitat la un ospăț mai mulți lideri scitici și i-a ucis, recâștigând astfel controlul regatului său. Între timp, raidurile continue ale sciților au slăbit serios puterea Asiriei, deja afectată de războaie civile și de rebeliunea babiloniană condusă de Nabopolassar.

Cu promisiunea unor mari bogății, Cyaxares a format o alianță cu sciții și, în anul 615 î.Hr., au lansat un atac surpriză asupra Asiriei. După ani de lupte grele, toate orașele importante ale Asiriei au căzut, iar în anul 612 î.Hr., capitala Ninive a fost prădată. Războiul împotriva rămășițelor imperiului asirian a continuat până în 608 î.Hr., deși rolul sciților după căderea Ninivei rămâne incert.

Imperiul Scitic și conflictul cu perșii ahemenizi

În secolul al VI-lea î.Hr., sciții au intrat în contact cu două mari civilizații: grecii și perșii. Relațiile cu coloniile grecești de pe coasta Mării Negre erau, în general, pașnice. Cu toate acestea, conflictele cu perșii au fost inevitabile și violente. Herodot ne spune că, în jurul anului 529 î.Hr., primul mare rege persan, Cirus cel Mare, a purtat un război sângeros împotriva Massageţilor, un popor din marea sferă culturală scitică.

Regina Tomiris, lidera Massageţilor, l-a învins pe Cirus în luptă, iar legenda spune că i-a decapitat trupul și i-a aruncat capul într-un sac plin de sânge.

Nu mult timp după aceasta, în anul 513 î.Hr., regele persan Darius cel Mare a inițiat un alt război împotriva sciților din jurul Mării Negre. Sciții au evitat confruntarea directă, preferând să se retragă, atrăgând armata persană în capcane prin raiduri și tactici de pământ pârjolit. Fără orașe sau cetăți de apărat, sciții i-au împiedicat pe perși să-i învingă decisiv.

Totuși, campania persană a cauzat pierderi semnificative aliaților sciților și a dus la pierderea unora dintre cele mai bune teritorii ale acestora. În cele din urmă, campania s-a dovedit un impas costisitor pentru ambele părți, dar sciții au fost forțați să recunoască superioritatea puterii persane.

Epoca de Aur a sciților: ascensiune și înflorire

După ce au respins invazia lui Darius, sciții au intrat într-o perioadă de puternică expansiune. Au lansat campanii împotriva tracilor, ajungând până la Chersonesos, unde au fost opriți de Regatul Odris. Relațiile ulterioare între sciți și tracii odrysi au fost destul de bune, consolidându-se prin căsătorii între familiile conducătoare.

În plus, Sciția și-a extins influența spre nord-vest, în zonele care astăzi corespund României și Bulgariei moderne. Cea mai mare expansiune a avut loc de-a lungul râului Don și în nord-vestul Mării Negre, unde sciții au preluat controlul politic asupra numeroaselor colonii grecești.

Aceste cuceriri au adus o adevărată epocă de aur pentru sciți în secolul al IV-lea î.Hr., sub conducerea regelui Ateas, care a unificat triburile scitice clasice într-un singur imperiu puternic. Controlul asupra coloniilor grecești din jurul Mării Negre le-a adus o imensă bogăție. Sciții au devenit mari exportatori de grâu, brânză și animale, comercializând aceste produse cu Grecia continentală.

Cu toate acestea, cea mai profitabilă activitate economică era controlul comerțului de sclavi din nord. Succesul lor economic a fost susținut de o clară diviziune a muncii: nobilii scitici nomazi conduceau afacerile politice și militare, în timp ce populația sedentară urbană se ocupa de comerț și de realizarea lucrărilor manuale.

Sciții și Drumul Mătăsii: comerț, raiduri și mercenariat

Pe lângă cuceriri și raiduri, o altă sursă majoră de bogăție pentru sciți a fost Drumul Mătăsii, legătura comercială care unea Orientul Îndepărtat cu Europa. Teritoriile dominate de grupurile scitice se întindeau de la câmpiile Panoniei până în provincia Gansu din China.

Fiind popoare nomade, sciții depindeau de vecinii lor sedentari pentru bunuri de lux și obiecte meșteșugărești, pe care le obțineau fie prin comerț, fie prin război. Cererea lor constantă de astfel de produse i-a stimulat pe negustori să parcurgă mari distanțe prin Asia Centrală, căutând piețe noi pentru mărfurile lor.

Chiar dacă majoritatea triburilor scitice locuiau la nord de principalele rute comerciale ale Drumului Mătăsii, nu erau străini de comerț. De multe ori, raidurile asupra caravanelor comerciale sau taxele percepute de-a lungul drumului le aduceau câștiguri considerabile.

De asemenea, sciții își vindeau propriile produse sau bunuri obținute în urma incursiunilor. Dovezi ale comerțului scitic au fost descoperite de la vestul Germaniei până în centrul Chinei. Războinicii sciți nu doar călătoreau de-a lungul Drumului Mătăsii pentru comerț, ci își ofereau și serviciile ca mercenari sau gărzi de corp pentru negustori și nobili de-a lungul rutelor comerciale.

Sarmații și începutul declinului sciților

Până la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., influența sciților începea să slăbească, în parte din cauza presiunilor externe din est și vest. Extinderea regelui Ateas în teritoriile tracilor a provocat o confruntare cu puterea tot mai mare a Macedoniei.

În anul 339 î.Hr., Filip al Macedoniei l-a învins și ucis pe Ateas, însă o altă expediție macedoneană condusă de un general al lui Alexandru cel Mare, în anul 331 î.Hr., a sfârșit printr-o înfrângere suferită de macedoneni. În același timp, celții au început să împingă sciții din Balcani, în timp ce coloniile grecești de pe coasta de nord-est a Mării Negre își afirmau tot mai mult independența. Câteva dintre aceste orașe-state s-au unit pentru a forma puternicul Regat Bosforului, afectând grav atât economic, cât și politic, Imperiul Scitic.

Însă, cel mai important factor care a dus la declinul sciților a fost sosirea sarmaților, o confederație de triburi nomade de origine iraniană, care făceau parte din marea sferă culturală scitică. În anii 310/309 î.Hr., sarmații, în alianță cu Regatul Bosforului, au învins sciții în Bătălia de pe râul Thatis. După această înfrângere, sciții au fost limitați în mare parte la peninsula Crimeea.

Pe măsură ce puterea lor se diminua, sciții au fost supuși de Regatul Bosforului și mai târziu de Roma, iar stilul lor de viață nomad a început să dispară treptat, fiind înlocuit de un trai mai sedentar. În secolele ce au urmat, sciții au fost asimilați de sarmați, alani și primii slavi.

Sciţii: moştenirea

Deși puterea lor a scăzut, amintirea sciților a persistat mult timp în mintea vecinilor lor sedentari, care îi considerau întruchiparea sălbăticiei și barbariei.

În perioada Antichității târzii și în Evul Mediu, termenul de „sciți” a ajuns să fie folosit în mod generic pentru a descrie toți nomazii care trăiau în stepele pontice. Pe măsură ce teama de acești războinici călăreți s-a diminuat, imaginea lor s-a transformat într-una romantică, iar numeroase popoare moderne au revendicat, fie real, fie mitologic, descendența din sciți.

Astăzi, moștenirea sciților este cel mai bine cunoscută prin vestigiile arheologice și prin arta pe care au lăsat-o în urmă. Fiind un popor nomad, cele mai multe dintre aceste vestigii provin din kurgane, morminte sub formă de movile funerare. Obiectele recuperate din aceste movile, deseori aurite, au stat la baza colecțiilor Muzeului Ermitaj din Rusia, prezentate inițial lui Petru cel Mare în secolul al XVIII-lea. Deși multe dintre artefacte erau de dimensiuni mici, dat fiind că sciții trebuiau să le transporte ușor, rămășițele lor includ și mari stelae de piatră ridicate lângă morminte.

Iconografia scitică este deosebit de bogată, incluzând reprezentări stilizate de animale în luptă, figuri antropomorfe, zeități și motive geometrice. Aceste simboluri au exercitat o influență semnificativă asupra culturilor nomade din stepă și au continuat să inspire arta mult timp după dispariția sciților.