Civilizaţia de pe Valea Indului: totul despre una dintre cele mai vechi civilizaţii din istorie

Civilizaţia de pe Valea Indului a fost o entitate culturală și politică ce a înflorit în nordul subcontinentului indian între aproximativ 7000 și 600 î.Hr. Denumirea modernă provine de la amplasarea sa în valea râului Indus, însă civilizația este cunoscută și sub numele de Civilizația Indus-Sarasvati sau Civilizația Harappa.

Aceste denumiri alternative fac referire la râul Sarasvati, menționat în textele vedice și considerat a fi curs paralel cu Indusul, precum și la orașul antic Harappa, primul sit arheologic al civilizației descoperit în epoca modernă. Niciuna dintre aceste denumiri nu provine din surse antice, deoarece, deși cercetătorii sunt de părere că locuitorii acestei civilizații au dezvoltat un sistem de scriere (cunoscut sub numele de Indus Script sau Harappan Script), acesta rămâne nedescifrat.^[sursa]

Toate cele trei denumiri sunt concepte moderne, iar detalii precise despre originea, evoluția, declinul și dispariția civilizației rămân necunoscute. Totuși, cercetările arheologice au stabilit o cronologie probabilă:

• Pre-Harappa: cca. 7000 – cca. 5500 î.Hr.
• Harappa timpurie: cca. 5500 – 2800 î.Hr.
• Harappa matură: cca. 2800 – cca. 1900 î.Hr.
• Harappa târzie: cca. 1900 – cca. 1500 î.Hr.
• Post-Harappa: cca. 1500 – cca. 600 î.Hr.

Deși astăzi este comparată cu civilizațiile Egiptului și Mesopotamiei, această recunoaștere este relativ recentă. Situl Harappa a fost descoperit abia în anul 1829, într-o perioadă în care hieroglifele egiptene erau deja descifrate, marile situri egiptene și mesopotamiene fuseseră excavate, iar cuneiforma urma să fie tradusă de savantul George Smith. Prin urmare, cercetările asupra Civilizaţiei de pe Valea Indului au început mult mai târziu, iar acum se consideră că multe dintre realizările atribuite Egiptului și Mesopotamiei ar putea aparține, de fapt, acestei civilizații.

Cele mai faimoase orașe descoperite sunt Harappa și Mohenjo-daro, situate în Pakistanul de astăzi. Se estimează că fiecare avea între 40.000 și 50.000 de locuitori, un număr impresionant, având în vedere că majoritatea orașelor antice nu depășeau 10.000 de locuitori. Populația totală a civilizației ar fi fost de peste 5 milioane de oameni, iar teritoriul său se întindea pe aproximativ 1.500 km de-a lungul râului Indus, extinzându-se în toate direcțiile. Situri arheologice ale Civilizației Văii Indusului au fost descoperite aproape de granița Nepalului, în Afganistan, pe coastele Indiei și în jurul orașului Delhi, printre altele.

Între aproximativ 1900 și 1500 î.Hr., civilizația a intrat în declin din motive încă necunoscute. La începutul secolului al XX-lea, cercetătorii occidentali credeau că acest colaps a fost cauzat de o invazie a unui popor cu pielea deschisă la culoare, cunoscut sub numele de arieni, care ar fi cucerit o populație autohtonă descrisă drept dravidiană. Această teorie, cunoscută sub numele de „teoria invaziei ariene”, a fost ulterior discreditată. Astăzi, se consideră că arienii, un grup etnic asociat cu persanii iranieni, au migrat pașnic în regiune și și-au îmbinat cultura cu cea a populației locale. Termenul „dravidian” nu mai desemnează o etnie, ci se referă la persoanele care vorbesc una dintre limbile dravidiene.

Cauza exactă a declinului Civilizației Văii Indului rămâne necunoscută, însă cercetătorii au formulat mai multe ipoteze. Printre posibilii factori se numără schimbările climatice, secarea râului Sarasvati, modificarea traiectoriei musonului, care afecta irigarea culturilor, suprapopularea orașelor, declinul comerțului cu Egiptul și Mesopotamia sau o combinație a acestora. Săpăturile arheologice continuă, iar descoperirile viitoare ar putea aduce mai multă lumină asupra acestui colaps misterios.

Civilizaţia de pe Valea Indului: descoperirea și primele săpături

Simbolurile și inscripțiile descoperite pe artefactele Civilizației Văii Indului sunt considerate de unii cercetători drept un sistem de scriere, însă, fiind nedescifrate, originea exactă a culturii rămâne necunoscută. Tot ceea ce știm astăzi provine din vestigiile arheologice, iar povestea acestei civilizații a început să fie reconstituită odată cu descoperirea ruinelor sale în secolul al XIX-lea.

Primul indiciu despre existența Civilizației Văii Indusului a venit în 1829, datorită lui James Lewis, un soldat britanic al Companiei Indiilor de Est, care a dezertat și a adoptat numele de Charles Masson pentru a se ascunde de autorități. Pasionat de numismatică, Masson a călătorit prin India în căutarea monedelor antice, iar în timpul explorărilor sale a ajuns la ruinele Harappei. Deși a consemnat descoperirea în notițele sale, nu a realizat importanța sitului și l-a părăsit curând, atribuindu-l în mod eronat unei așezări construite de Alexandru cel Mare în timpul campaniilor sale din India, în anul 326 î.Hr.

După aventurile sale prin India, James Lewis (alias Charles Masson) s-a întors în Marea Britanie, unde i-a fost iertată dezertarea. În 1842, și-a publicat memoriile sub titlul Narrative of Various Journeys in Balochistan, Afghanistan and the Punjab, atrăgând atenția autorităților britanice din India, în special pe cea a lui Sir Alexander Cunningham.

Cunningham, inginer britanic pasionat de istoria antică, a fondat Archaeological Survey of India (ASI) în anul 1861, o instituție menită să profesionalizeze excavarea și conservarea siturilor istorice. El a început săpături la Harappa și, în 1875, și-a publicat concluziile, identificând pentru prima dată sistemul de scriere Indus Script. Totuși, interpretarea sa era incompletă, deoarece Harappa nu putea fi corelată cu nicio civilizație cunoscută.

Situația s-a schimbat în 1904, când John Marshall (1876-1958) a fost numit director al ASI. Vizitând Harappa, Marshall a realizat că situl aparținea unei civilizații necunoscute până atunci. A ordonat excavarea completă a orașului și, în același timp, a aflat de un alt sit aflat la doar câțiva kilometri, cunoscut de localnici sub numele de Mohenjo-daro – „movila morților”, datorită oaselor umane și animale descoperite acolo. În sezonul 1924-1925 au început săpăturile, iar similitudinile dintre cele două situri au confirmat existența unei civilizații extinse: Civilizaţia de pe Valea Indului fusese descoperită.

Harappa și Mohenjo-daro – orașele avansate ale unei civilizații misterioase

Cercetătorii occidentali cunoșteau deja textele hinduse antice, precum Vedele, Mahabharata și Ramayana, însă nu știau ce cultură le crease. Prejudecățile rasiale ale vremii i-au împiedicat inițial să atribuie aceste opere poporului indian. Aceeași mentalitate i-a condus la concluzia greșită că Harappa ar fi fost fie o colonie sumeriană, fie un avanpost egiptean.

Cu toate acestea, Harappa nu semăna nici cu orașele egiptene, nici cu cele mesopotamiene. Nu existau temple impunătoare, palate regale sau inscripții care să menționeze regi și regine. În schimb, orașul se întindea pe 150 de hectare și era format din case mici, construite din cărămidă arsă, cu acoperișuri plate din lut. Străzile, dispuse în formă de grilă, arătau un nivel ridicat de planificare urbană, iar zidurile și citadelele indicau un sistem organizat de apărare.

Atât Harappa, cât și Mohenjo-daro impresionau prin nivelul ridicat al infrastructurii publice. Casele erau dotate cu toalete și sisteme de canalizare, iar străzile aveau drenaj avansat, depășind chiar și sistemele Romei antice. Pe acoperișurile unor clădiri existau captatoare de vânt, o tehnologie folosită mai târziu în Persia pentru a asigura ventilația locuințelor și clădirilor administrative. La Mohenjo-daro, o descoperire deosebită a fost Marea Baie Publică, o piscină monumentală cu trepte, înconjurată de o curte – un indiciu că îmbăierea avea un rol important în cultura locală.

Orașe planificate și guvern centralizat

Pe măsură ce noi situri ale Civilizației Văii Indusului au fost excavate, cercetătorii au descoperit același nivel ridicat de sofisticare și o planificare urbanistică atentă. Spre deosebire de alte civilizații, care s-au dezvoltat treptat din așezări rurale, orașele acestei culturi au fost concepute și construite intenționat înainte de a fi locuite. Această uniformitate sugerează existența unui guvern central puternic și a unei birocrații eficiente, capabile să finanțeze și să administreze astfel de proiecte urbane.

Istoricul John Keay subliniază acest aspect: „Ceea ce i-a uimit pe toți acești pionieri și ceea ce rămâne caracteristica distinctivă a celor câteva sute de situri harappane cunoscute în prezent este similitudinea lor aparentă: Impresia noastră covârșitoare este de uniformitate culturală, atât de-a lungul celor câteva secole în care civilizația Harappa a înflorit, cât și pe vasta suprafață pe care a ocupat-o.”

Această uniformitate se reflecta în dimensiunile standardizate ale cărămizilor, în sistemul modular de măsurare utilizat pentru greutăți și în lățimea drumurilor, care respecta reguli clare: străzile principale erau de două ori mai late decât cele secundare, iar majoritatea drumurilor excavate până acum sunt perfect drepte, orientate nord-sud sau est-vest. Această rețea regulată s-a menținut de-a lungul mai multor faze de construcție, indicând o viziune urbanistică coerentă și de lungă durată.

Între anii 1944 și 1948, arheologul britanic Sir Mortimer Wheeler a condus noi săpături la Harappa și Mohenjo-daro. Deși ideologia sa rasistă l-a făcut să accepte cu dificultate că locuitorii cu pielea mai închisă la culoare ar fi putut construi aceste orașe avansate, contribuția sa a fost esențială în stabilirea stratigrafiei sitului și în definirea unor etape cronologice clare ale civilizației.

Civilizaţia de pe Valea Indului: cronologie

Lucrările lui Wheeler au oferit arheologilor un cadru temporal aproximativ, bazat pe dovezile fizice descoperite în siturile harappane și pe contactele comerciale ale civilizației cu Egiptul și Mesopotamia.

Un exemplu notabil este lapis lazuli, o piatră semiprețioasă foarte apreciată în lumea antică. Deși se știa că provenea din India, abia după descoperirea siturilor de pe Valea Indului s-a confirmat că o parte din această resursă era exportată din această regiune. Chiar și după declinul civilizației, lapis lazuli a continuat să fie comercializat, dar legăturile comerciale stabilite de harappani au jucat un rol fundamental în distribuția sa inițială.

Cronologia

1. Perioada Pre-Harappa (c. 7000 – c. 5500 î.Hr.)

Aceasta este perioada neolitică, cel mai bine ilustrată prin situl Mehrgarh, unde au fost descoperite dovezi ale agriculturii timpurii, domesticirii plantelor și animalelor, precum și ale producției de unelte și ceramică.

2. Harappa timpurie (c. 5500 – 2800 î.Hr.)

În această etapă, comerțul cu Egiptul, Mesopotamia și, posibil, China era deja bine stabilit. Comunitățile locuiau în sate mici, iar în apropierea căilor navigabile au fost construite porturi, docuri și depozite, facilitând schimburile comerciale.

3. Harappa matură (c. 2800 – c. 1900 î.Hr.)

Aceasta este perioada de maximă dezvoltare, marcată de urbanizare extinsă și de construirea marilor orașe, precum Harappa și Mohenjo-daro, care prosperau în jurul anului 2600 î.Hr.. Alte orașe importante, precum Ganeriwala, Lothal și Dholavira, au fost ridicate după aceleași modele. În această perioadă, peste 1.000 de orașe au fost fondate în toate direcțiile, confirmând existența unei administrații bine organizate.

4. Harappa târzie (c. 1900 – c. 1500 î.Hr.)

Civilizația a intrat în declin, coincizând cu migrarea poporului arian din nord, posibil din platoul iranian. Dovezile sugerează schimbări climatice severe, care au provocat inundații, secetă și foamete. Declinul relațiilor comerciale cu Egiptul și Mesopotamia ar fi contribuit, de asemenea, la prăbușirea civilizației.

5. Post-Harappa (c. 1500 – c. 600 î.Hr.)

Orașele au fost abandonate, iar locuitorii s-au mutat spre sud. În momentul invaziei lui Cirus al II-lea în India (530 î.Hr.), civilizația Harappa era deja complet dispărută.

Aspecte ale culturii harappane

Harappanii erau artizani, fermieri și negustori, iar societatea lor pare să fi fost pașnică, deoarece nu există dovezi ale unei armate permanente. De asemenea, nu au fost descoperite palate sau temple.

Unul dintre cele mai interesante elemente arhitecturale este Marea Baie de la Mohenjo-daro, despre care se crede că ar fi fost folosită pentru ritualuri de purificare, deși este posibil să fi servit și drept piscină publică.

Fiecare oraș pare să fi avut propriul guvernator, dar uniformitatea structurilor urbane sugerează existența unui guvern centralizat, capabil să impună reguli de construcție și organizare.

Tehnologie și artizanat

John Keay remarcă nivelul avansat de standardizare a uneltelor și materialelor, subliniind măiestria harappanilor: „Nefamiliarizați cu fierul – care nu era cunoscut nicăieri în mileniul al treilea î.Hr. – harapanii tăiau, răzuiau, ciopleau și găureau cu o competență fără efort, folosind un set standardizat de unelte fabricate din chert (un tip de cuarț), cupru și bronz. Aceste metale, alături de aur și argint, erau utilizate pentru confecționarea unor vase, statuete, cuțite, cârlige de pescuit, vârfuri de săgeți, ferăstraie, dălți, seceri, ace și brățări.”

Această măiestrie tehnologică și organizarea avansată demonstrează că Civilizația de pe Valea Indului era una dintre cele mai sofisticate ale lumii antice, influențând culturile care au urmat.

Sigiliile și utilizarea lor în comerț

Printre miile de artefacte descoperite în siturile harappane, un loc special îl ocupă sigiliile din piatră de săpun, mici obiecte circulare de aproximativ 3 cm în diametru. Se crede că acestea erau folosite pentru identificarea personală în tranzacții comerciale, similare sigiliilor cilindrice mesopotamiene. Arheologii sugerează că aceste sigilii aveau multiple funcții:

• Autentificarea contractelor și vânzărilor de terenuri
• Marcarea punctului de origine și a transportului mărfurilor
• Confirmarea recepției bunurilor în comerțul pe distanțe lungi

Aceasta indică o economie avansată, bazată pe schimburi comerciale bine organizate.

Tehnologie și agricultură

Harappanii au demonstrat un nivel impresionant de inovație tehnologică:

• Transport: au dezvoltat roata, căruțele trase de vite și bărcile cu fund plat, ideale pentru transportul mărfurilor pe râuri și canale;
• Agricultură: foloseau tehnici de irigație, canale și unelte agricole, împărțind terenurile în pășuni pentru vite și zone de cultură;
• Posibilă utilizare a pânzei, deși dovezile sunt indirecte.

De asemenea, ritualurile de fertilitate par să fi jucat un rol important, atât pentru agricultură, cât și pentru viața socială. Statuetele și amuletele cu forme feminine sugerează venerarea unei zeițe-mamă, posibil alături de un consort masculin cu coarne, înconjurat de animale sălbatice. Cu toate acestea, detaliile religiei harappane rămân necunoscute, iar aceste interpretări sunt speculative.

Artă și simbolism

Nivelul artistic al harappanilor este demonstrat printr-o varietate de artefacte, inclusiv statuete, sigilii, ceramică și bijuterii. Cele mai faimoase opere includ:

• „Fata dansatoare” – o statueta din bronz de 10 cm înălțime, descoperită la Mohenjo-daro în anul 1926. Aceasta înfățișează o adolescentă într-o postură relaxată, cu bărbia ridicată, ca și cum ar evalua un pretendent.
• „Regele-preot” – o statuie din piatră de săpun de 17 cm, reprezentând un bărbat bărbos purtând o coafură decorată și o brățară ornamentală.

Un element deosebit de interesant este prezența frecventă a unui „unicorn” pe peste 60% dintre sigiliile descoperite. Potrivit lui John Keay, 1.156 din cele 1.755 de sigilii harappane conțin imaginea acestui animal misterios. Sigiliile sunt marcate și cu inscripții ale unui posibil sistem de scriere, cunoscut sub numele de „Indus Script”.

• Se presupune că imaginea unicornului ar fi reprezentat familia, clanul, orașul sau afilierea politică a unui individ.
• Inscripțiile de pe sigilii ar putea conține informații personale despre proprietar.

Această uniformitate și codificare simbolică indică o societate bine organizată, cu reguli și tradiții clare.

Teorii privind declinul Civilizației Harappane și „Invazia Ariană”

Misterul colapsului

Așa cum semnificația sigiliilor, rolul „unicornului” și credințele religioase ale harappanilor rămân necunoscute, la fel și motivele declinului și colapsului civilizației lor. Între 1900 și 1500 î.e.n., marile orașe harappane au fost treptat abandonate, iar populația s-a mutat spre sud. Deși există mai multe teorii, niciuna nu oferă un răspuns definitiv.

Cauze naturale și economice

Printre cele mai acceptate ipoteze se numără:

1. Secarea râului Gaggar-Hakra
   • Acest râu, identificat cu legendarul Sarasvati din textele vedice, curgea paralel cu Indusul.
   • Se crede că a secat în jurul anului 1900 î.e.n., forțând populația dependentă de el să migreze.
2. Inundații catastrofale
   • Siturile precum Mohenjo-daro prezintă straturi de nămol care indică inundații majore, ce ar fi putut contribui la declin.
3. Colapsul relațiilor comerciale
   • Harappanii erau puternic implicați în comerț cu Mesopotamia și Egipt.
   • În această perioadă, ambele civilizații se confruntau cu instabilitate:
     • Mesopotamia (2119-1700 î.e.n.) – războaie cu guțienii și cucerirea orașelor de către Hammurabi (1792-1750 î.e.n.).
     • Egipt (2040-1782 î.e.n.) – sfârșitul Regatului Mijlociu, slăbirea dinastiei a XIII-a și invazia hicsosilor.
   • Aceste evenimente ar fi dus la scăderea cererii de bunuri harappane și la o criză economică.

Teoria „Invaziei Ariene”

La începutul secolului XX, mulți cercetători occidentali nu au luat în considerare factorii naturali sau economici, susținând în schimb că civilizația harappană a fost distrusă de o invazie a arienilor, un popor cu pielea deschisă la culoare, venit din nord.

Această teorie s-a bazat pe idei formulate în secolele precedente, în special în anul 1786, când filologul Sir William Jones a remarcat asemănările dintre sanscrită și limbile europene. Cercetătorul a presupus că toate aceste limbi provin dintr-o sursă comună, numită ulterior proto-indo-europeană.

În timp, aceste idei au fost reinterpretate pentru a sugera că „arienii” au invadat și dominat populațiile locale, impunându-le o nouă cultură și organizare socială.

Originea teoriei „Invaziei Ariene” și influența sa

Construirea unui mit rasial

Cercetătorii occidentali, încercând să identifice „sursa comună” a limbilor indo-europene, au ajuns la concluzia – fără dovezi concrete – că o rasă cu pielea deschisă la culoare, provenind din nordul Europei, ar fi cucerit India și și-ar fi impus cultura și limba.

Această idee a fost puternic influențată de scrierile lui Joseph Arthur de Gobineau, un aristocrat francez care, în 1855, a publicat lucrarea An Essay on the Inequality of the Human Races. Gobineau susținea că rasele „superioare”, cu pielea deschisă la culoare, aveau „sânge arian” și erau predestinate să domine rasele inferioare.

Propagarea ideologiei și influențele naziste

Cartea lui Gobineau a fost admirată de Richard Wagner, iar ginerele compozitorului, Houston Stewart Chamberlain, a dus mai departe aceste idei în lucrările sale, care au avut un impact major asupra lui Adolf Hitler și a ideologului nazist Alfred Rosenberg. Astfel, conceptul de „rasă ariană” a fost folosit pentru a justifica politici rasiste și expansioniste.

Ironia este că această interpretare a termenului „arian” nu era împărtășită de savanții lingviști. Max Müller, unul dintre cei mai respectați filologi germani ai vremii, a subliniat constant că „arian” desemnează o categorie lingvistică, nu o rasă. Cu toate acestea, ideea unei „rase ariene” a fost deja popularizată și folosită în scopuri politice.

Impactul asupra arheologiei și interpretarea greșită a dovezilor

Până la mijlocul secolului XX, teoriile rasiale erau atât de răspândite încât mulți savanți le acceptau ca pe un adevăr de necontestat. Când Mortimer Wheeler a început săpăturile arheologice în anii 1940, era deja influențat de teoria „invaziei ariene”.

• Arienii erau recunoscuți ca autorii Vedelor și altor texte antice;
• Dar datarea lor în India era prea târzie pentru a justifica ipoteza că ei au construit orașele harappane;
• Astfel, Wheeler a reinterpretat dovezile, presupunând că arienii nu le-au construit, dar poate le-au distrus;
• Această teorie, necontestată la acea vreme, a fost validată și popularizată, perpetuând ideea falsă că civilizația harappană a fost distrusă de invadatori din nord.

Adevărata semnificație a termenului „arian”

Abia după decenii de cercetare, savanții au început să recunoască faptul că „arian” nu desemna o rasă, ci o categorie lingvistică și socială. După cum arheologul J. P. Mallory afirmă, termenul se referă strict la indo-iranieni.

• Iranienii antici se autodenumeau „arieni”, termen care însemna „nobil”, „liber” sau „civilizat”;
• Acest sens a persistat timp de peste 2.000 de ani, dar a fost corupt și reinterpretat de ideologii europeni pentru a justifica teoriile rasiste.

Concluzie

Deși teoria invaziei ariene mai este invocată de grupuri cu agende rasiste, credibilitatea sa a fost puternic contestată începând cu anii 1960. Arheologul american George F. Dales a analizat critic concluziile lui Mortimer Wheeler, a vizitat siturile și nu a găsit nicio dovadă care să susțină teoria unei invazii violente.

• Scheletele interpretate anterior ca victime ale unui conflict nu prezentau urme de moarte violentă;
• Orașele nu arătau semne de distrugere cauzată de război;
• Nu existau dovezi ale unei invazii militare organizate din nord în jurul anului 1900 î.Hr.

Dovezile indică mai degrabă o migrație treptată a indo-iranienilor, care:

• S-au stabilit pașnic în India, fuzionând cu populația locală;
• S-au integrat cultural și lingvistic prin căsătorii și schimburi sociale;
• Nu au venit ca o armată invadatoare, ci ca grupuri care au contribuit la evoluția culturii locale.

O civilizație sofisticată, redescoperită

Pe măsură ce arheologii continuă săpăturile în siturile din Valea Indului, descoperirile subliniază nivelul avansat de tehnologie și organizare al acestei civilizații. Potrivit cercetătorului Jeffrey D. Long, civilizația harappană impresionează prin „nivelul său ridicat de avansare tehnologică”, demonstrând că:

• A fost una dintre cele mai dezvoltate culturi ale lumii antice;
• Se ridică la același nivel cu Egiptul și Mesopotamia;
• Viitoarele cercetări arheologice vor confirma și mai mult importanța sa în istoria omenirii.