Crahul de pe Wall Street din 1929: care au fost cauzele prăbușirii bursei și declanșării Marii Crize Economice?

Crahul de pe Wall Street este asociat cu anii ’20, supranumiți „Roaring Twenties” sau „Anii Nebuni”, rămași în istorie ca o decadă a optimismului exuberant și a unei prosperități aparent fără limite în Statele Unite. Era o perioadă de expansiune economică rapidă, alimentată de inovații tehnologice care transformau viața de zi cu zi – automobilul devenea accesibil maselor, telefonul scurta distanțele, iar noi aparate electrocasnice promiteau un trai mai confortabil.

În această atmosferă efervescentă, o credință aproape mistică în progresul continuu și în posibilitatea îmbogățirii rapide, în special prin intermediul bursei de valori, a cuprins națiunea. Bursa de pe Wall Street nu mai era doar terenul de joc al magnaților financiari; devenise un magnet pentru oameni din toate păturile sociale, de la industriași la bucătari și portari, toți atrași de mirajul câștigurilor facile și de promisiunea unui viitor strălucit. Această euforie colectivă, însă, masca fisuri adânci în fundația economică, prevestind o catastrofă de proporții istorice.  

Prăbușirea bursei de pe Wall Street în octombrie 1929 și Marea Criză Economică ce i-a urmat (aproximativ 1929-1939/1941) nu au fost simple accidente de parcurs. Ele reprezintă un punct de cotitură fundamental în istoria economică și socială a secolului XX, marcând sfârșitul brutal al unei iluzii și declanșând transformări profunde în politicile economice, în reglementarea financiară și în însuși rolul statului în societate. Crahul a fost semnalul de început al celei mai lungi și severe depresiuni economice experimentate de lumea occidentală industrializată, o perioadă de un deceniu care a afectat dramatic viețile a milioane de oameni pe întreg globul.  

Întrebarea centrală care persistă este cum a fost posibil ca o eră de aparentă prosperitate fără precedent să se năruie atât de spectaculos și cu consecințe atât de devastatoare? Ce forțe economice, sociale, politice și, nu în ultimul rând, psihologice au conspirat pentru a crea și apoi a sparge bula speculativă care a cuprins America? Răspunsul nu este simplu, ci rezidă într-o complexitate de factori interconectați, de la practici financiare riscante la slăbiciuni structurale ale economiei și decizii politice controversate.

Optimismul anilor ’20 nu a fost doar un reflex al creșterii economice reale, ci și o construcție culturală și psihologică, activ promovată prin publicitate agresivă, prin relatări media entuziaste și prin declarațiile unor figuri proeminente din lumea finanțelor și a economiei. Această euforie indusă a creat o vulnerabilitate sistemică, încurajând comportamente speculative riscante și o îndatorare excesivă, atât la nivel individual, cât și corporativ. Se crease nu doar o bulă economică, ci și una psihologică, în care credința în creșterea nesfârșită a prețurilor acțiunilor devenise aproape un articol de credință.  

Mai mult, exista un decalaj periculos între percepția publică a prosperității, alimentată de ascensiunea amețitoare a bursei și de disponibilitatea creditului facil, și realitățile economice subiacente. În timp ce bursa atingea noi culmi, sectoare importante ale economiei reale dădeau semne de oboseală: salariile pentru majoritatea muncitorilor stagnau, sectorul agricol se confrunta cu supraproducție și prețuri în scădere, iar industria manufacturieră începea să acumuleze stocuri nevândute. Această discrepanță fundamentală a fost mascată temporar de febra speculativă, dar reprezenta o vulnerabilitate majoră, pregătind terenul pentru colapsul care avea să vină. Crahul din 1929 nu a făcut decât să expună brutal aceste probleme structurale ignorate prea mult timp.  

Semințele dezastrului: crahul de pe Wall Street

Prăbușirea din octombrie 1929 nu a apărut din senin. Ea a fost punctul culminant al acumulării unor tensiuni și dezechilibre pe parcursul anilor ’20, o perioadă caracterizată de o combinație periculoasă de inovație financiară neînsoțită de reglementare, optimism exagerat și slăbiciuni structurale în economie.

Febra speculativă: Wall Street în epoca jazz-ului

Inima anilor ’20 a bătut pe Wall Street. Bursa de valori a devenit epicentrul visului american de îmbogățire rapidă, atrăgând un număr fără precedent de participanți. Nu mai erau doar bancherii și industriașii cei care tranzacționau; oameni obișnuiți, de la profesori la muncitori, își investeau economiile sau, mai periculos, bani împrumutați, convinși că prețurile acțiunilor nu puteau decât să crească. Indicele industrial Dow Jones, un barometru al pieței, a crescut spectaculos, de aproximativ șase ori între august 1921 și apogeul din septembrie 1929, alimentând această frenezie colectivă. Figuri precum Charles Mitchell, președintele National City Bank, au popularizat investițiile bursiere în rândul maselor, deschizând birouri de brokeraj în întreaga țară și promovând ideea că oricine poate participa la prosperitatea de pe Wall Street.  

Un motor esențial al acestei bule speculative a fost cumpărarea pe marjă („buying on margin”). Acest mecanism permitea investitorilor să achiziționeze acțiuni plătind doar o mică parte din valoarea lor (adesea doar 10%), restul fiind împrumutat de la casele de brokeraj. Acțiunile cumpărate serveau drept garanție (colateral) pentru împrumut. Această practică a injectat sume uriașe de bani împrumutați în piață, umflând artificial cererea și prețurile acțiunilor.

Până în septembrie 1929, valoarea totală a împrumuturilor pe marjă depășea 8,5 miliarde de dolari, o sumă mai mare decât întreaga cantitate de monedă aflată în circulație în SUA la acea vreme. Pericolul era imens: dacă prețurile acțiunilor începeau să scadă, brokerii puteau emite „apeluri în marjă” („margin calls”), cerând investitorilor să depună rapid fonduri suplimentare pentru a acoperi pierderile. Dacă investitorii nu puteau plăti, brokerii erau forțați să vândă acțiunile din conturile lor la orice preț, declanșând o cascadă de vânzări și accelerând prăbușirea pieței.  

O altă inovație financiară care a contribuit la febra speculativă au fost fondurile de investiții („investment trusts”). Acestea erau companii care emiteau propriile acțiuni către public, iar banii obținuți îi investeau într-un portofoliu de acțiuni ale altor companii. Numărul lor a explodat, de la aproximativ 40 în 1921 la peste 750 până la sfârșitul anului 1929. Ele ofereau micilor investitori o modalitate de a diversifica riscul și de a participa la boom-ul bursier. Însă, multe dintre aceste trusturi au devenit ele însele extrem de speculative. Unele aveau structuri complexe, fiind create în cascadă (un trust deținea acțiuni la alt trust, care la rândul său deținea acțiuni la un al treilea), amplificând efectul de levier și riscurile.

Un exemplu notoriu a fost piramida creată de Goldman Sachs: Goldman Sachs Trading Corporation a sponsorizat crearea Shenandoah Corporation, care la rândul ei a sponsorizat Blue Ridge Corporation, fiecare nivel amplificând câștigurile (și potențialele pierderi). Aceste structuri opace și adesea supraevaluate au adăugat un alt strat de instabilitate pieței.  

În absența unor reglementări federale stricte care să supravegheze piețele de valori (Securities and Exchange Commission – SEC – a fost înființată abia în 1934), manipularea pieței era o practică răspândită. Grupuri de speculatori bogați, cunoscuți sub numele de „stock pools”, colaborau pentru a umfla artificial prețul unei anumite acțiuni. Managerul pool-ului acumula discret acțiuni, apoi orchestra tranzacții fictive între membrii grupului („wash sales”) sau tranzacții reale menite să creeze iluzia unei activități intense și a unui interes crescut („painting the tape”). Zvonuri despre „evoluții spectaculoase” erau plantate în presă sau prin intermediul analiștilor corupți. Când publicul larg, atras de creșterea prețului și de zvonuri, începea să cumpere masiv, operatorii pool-ului își vindeau deținerile, realizând profituri uriașe și lăsând investitorii de rând cu acțiuni supraevaluate.

Un exemplu faimos a fost manipularea acțiunilor RCA (Radio Corporation of America) de către un pool condus de Michael Meehan, care a dus prețul acțiunilor de la câțiva dolari la peste 500 de dolari, generând profituri imense pentru inițiați. Chiar și figuri respectate, precum Albert Wiggin, șeful Chase National Bank, au profitat: Wiggin a vândut „short” (pariind pe scădere) zeci de mii de acțiuni ale propriei bănci, folosind companii paravan deținute de familia sa, și a câștigat milioane când banca sa a avut de suferit în urma crahului. Până și Joseph P. Kennedy, tatăl viitorului președinte, recunoscut pentru flerul său financiar, a participat la astfel de pool-uri înainte de a se retrage prudent din piață în vara anului 1929, simțind că speculația atinsese cote periculoase. Se spune că decizia sa a fost influențată de faptul că până și lustragiul său îi cerea sfaturi despre acțiuni.  

Fisuri în fundația economică

În spatele fațadei strălucitoare a bursei, economia reală americană prezenta slăbiciuni structurale majore, ignorate în euforia generală. Una dintre cele mai importante era paradoxul abundenței: supraproducția și subconsumul. Industria americană, stimulată de inovațiile tehnologice (precum linia de asamblare) și de investițiile postbelice, producea bunuri într-un ritm fără precedent. Agricultura, de asemenea, datorită mecanizării și extinderii suprafețelor cultivate în timpul războiului, genera recolte record. Problema era că această capacitate enormă de producție nu era însoțită de o creștere similară a puterii de cumpărare a majorității populației. Salariile muncitorilor nu țineau pasul cu productivitatea, iar distribuția veniturilor era extrem de inegală: în 1929, cei mai bogați 5% dintre americani primeau aproximativ o treime din tot venitul personal.

Rezultatul a fost o subconsumare cronică: fabricile produceau mai multe automobile, radiouri și frigidere decât puteau absorbi consumatorii, iar fermierii se confruntau cu un surplus de produse agricole. Stocurile nevândute au început să se acumuleze, prețurile, în special cele agricole, au scăzut constant pe parcursul anilor ’20, iar profiturile companiilor au intrat sub presiune. Creditul facil a mascat temporar această problemă, permițând consumatorilor să cumpere bunuri pe care altfel nu și le-ar fi permis, dar a creat doar o soluție temporară și a acumulat datorii.  

Sistemul bancar american era, de asemenea, intrinsec fragil. Spre deosebire de sistemele centralizate din Europa, acesta era extrem de fragmentat, compus din mii de bănci mici, independente („unit banking”), în special în zonele rurale. Aceste bănci mici aveau rezerve limitate și erau vulnerabile la șocuri locale, cum ar fi recoltele slabe sau dificultățile economice dintr-o anumită regiune. Crucial, nu exista o asigurare federală a depozitelor (FDIC a fost creată abia în 1933, ca răspuns la criză), ceea ce însemna că deponenții își puteau pierde toate economiile dacă banca lor dădea faliment. Mai mult, reglementările erau laxe.

Legislația vremii (înainte de Legea Glass-Steagall din 1933) permitea băncilor comerciale, cele care primeau depozite de la public, să se implice în activități de investiții bancare (investment banking), adesea prin intermediul unor companii afiliate specializate în tranzacționarea de valori mobiliare. Această combinație a încurajat băncile să participe la frenezia speculativă, fie direct, fie indirect, prin acordarea masivă de împrumuturi pe marjă investitorilor și brokerilor. Această structură a facilitat expansiunea creditului speculativ, dar a făcut întregul sistem extrem de susceptibil la panică și la un efect de domino: falimentul unei bănci putea declanșa retrageri masive de la alte bănci, ducând la un colaps în lanț.  

În acest context, Rezerva Federală (Fed), banca centrală a SUA, s-a confruntat cu dileme majore. Pe de o parte, oficialii Fed erau îngrijorați de amploarea speculației de pe bursă, considerând că aceasta deturna resurse de la activități economice productive. Încercările de a tempera piața au inclus avertismente publice și, mai concret, creșteri ale ratei de scont (rata dobânzii la care băncile membre puteau împrumuta de la Fed), cum au fost cele din 1928 și, notabil, din august 1929, când rata a ajuns la 6%. Aceste măsuri restrictive, însă, au avut efecte limitate asupra speculației (ratele dobânzilor pentru împrumuturile pe marjă erau mult mai mari, făcând costul banilor de la Fed mai puțin relevant pentru speculatori) și, posibil, au contribuit la încetinirea economiei reale, atât în SUA, cât și la nivel internațional, din cauza constrângerilor impuse de etalonul aur.

Pe de altă parte, Fed a fost criticată (în special de economiștii monetariști și de cei din Școala Austriacă) pentru că, anterior, ar fi alimentat bula printr-o politică monetară prea relaxată (în special în 1924 și 1927), menținând ratele dobânzilor artificial scăzute. Mai mult, după izbucnirea crizei, Fed a fost acuzată că a acționat prea târziu, prea timid sau chiar a înrăutățit situația prin pasivitatea sa în fața valurilor de panică bancară și prin permiterea unei contracții severe a masei monetare. Dezacordurile interne din cadrul Fed și aderarea la doctrine economice discutabile, precum „real bills doctrine” (care lega emisiunea de monedă de nevoile comerțului „legitim”, ignorând rolul Fed ca stabilizator al sistemului financiar), au contribuit la aceste politici ezitante sau inadecvate.  

Turbulențe globale

Economia americană nu funcționa în vid. Contextul internațional al anilor ’20 era, de asemenea, marcat de fragilități semnificative, moștenire a Primului Război Mondial. Datoriile de război ale națiunilor aliate către Statele Unite și reparațiile de război impuse Germaniei creaseră un triunghi financiar instabil. Europa depindea în mare măsură de fluxurile de capital american (împrumuturi și investiții) pentru a-și finanța reconstrucția și a face față obligațiilor financiare. Această dependență făcea sistemul financiar global vulnerabil la orice șoc provenit din SUA.  

Revenirea majorității țărilor la etalonul aur după război, deși menită să restabilească stabilitatea monetară, a introdus o rigiditate semnificativă. Legarea valorii monedelor naționale de aur limita capacitatea băncilor centrale de a ajusta politica monetară la nevoile interne. Atunci când Fed a crescut ratele dobânzilor în 1928-1929, pentru a atrage aur și a combate speculația, a forțat și alte bănci centrale (precum Banca Angliei) să facă același lucru pentru a preveni ieșirile de aur din propriile rezerve. Aceste politici monetare restrictive sincronizate au contribuit la încetinirea economică globală încă dinaintea crahului și au facilitat transmiterea rapidă a șocului american în întreaga lume. Lipsa unei coordonări eficiente între principalele bănci centrale a agravat această problemă.  

În acest peisaj economic global deja tensionat, tendințele protecționiste au adăugat un factor suplimentar de risc. Presiunile venite din partea fermierilor americani, afectați de scăderea prețurilor și de concurența internațională, au condus la dezbaterea și, în cele din urmă, la adoptarea Tarifului Smoot-Hawley în iunie 1930. Deși legea a fost adoptată după crah, dezbaterile intense din 1929 și anticiparea creșterii taxelor vamale au contribuit la incertitudinea economică. Tariful a majorat taxele vamale pentru mii de produse importate în SUA la niveluri record. Răspunsul nu a întârziat să apară: peste 25 de țări, inclusiv parteneri comerciali importanți precum Canada, au impus tarife retaliatorii asupra produselor americane.

Rezultatul a fost o spirală descendentă a comerțului internațional, care s-a prăbușit cu aproximativ două treimi între 1929 și 1934. Acest război comercial a strangulat exporturile, a adâncit recesiunea globală și a demonstrat eșecul politicilor izolaționiste într-o economie mondială interconectată. Semnificativ, peste 1.000 de economiști au semnat o petiție cerându-i președintelui Hoover să respingă legea, avertizând asupra consecințelor sale nefaste, dar avertismentul lor a fost ignorat.  

Convergența acestor factori – speculația necontrolată alimentată de creditul facil și un sistem bancar permisiv, dezechilibrele economice interne mascate de euforia bursei, politicile monetare constrânse de etalonul aur și de doctrine rigide, plus un context internațional fragil marcat de datorii de război și protecționism comercial – a creat condițiile pentru o „furtună perfectă”. Crahul nu a fost doar un eveniment posibil, ci unul aproape inevitabil, iar multitudinea vulnerabilităților interconectate a asigurat că impactul său va fi de o severitate excepțională.  

Un element crucial care a permis acumularea acestor riscuri și a contribuit la amploarea crizei a fost absența unor mecanisme adecvate de reglementare și supraveghere financiară la nivel național, precum și lipsa unei coordonări eficiente a politicilor economice la nivel internațional. Nu existau reguli federale clare împotriva manipulării pieței, a tranzacțiilor bazate pe informații privilegiate sau a conflictelor de interese în sectorul bancar.

Băncile puteau jongla cu depozitele clienților și activitățile speculative, iar Rezerva Federală nu avea nici mandatul, nici instrumentele, nici, uneori, voința de a interveni decisiv. La nivel global, lipsa de cooperare între națiuni, fiecare încercând să se protejeze prin politici izolaționiste („beggar-thy-neighbor”), a transformat dificultățile naționale într-o catastrofă mondială. Criza din anul 1929 a expus, astfel, nu doar fragilitatea economiei, ci și eșecul structurilor de guvernanță economică ale vremii.^[sursa]

Zilele negre: desfășurarea crahului

Deși optimismul a dominat prima parte a anului 1929, semne prevestitoare ale furtunii au început să apară încă din primăvară și s-au intensificat în toamnă. Pe 25 martie 1929, o avertizare a Rezervei Federale privind speculația excesivă a provocat o scurtă panică și vânzări rapide, expunând fragilitatea pieței, deși intervenția rapidă a unor bănci mari a temperat temporar situația. Piața și-a revenit și a continuat să urce pe parcursul verii, atingând un vârf istoric pe 3 septembrie 1929, când indicele Dow Jones a închis la 381.17 puncte.  

Curând după acest apogeu, au apărut noi semne de nervozitate. Pe 5 septembrie, respectatul analist financiar Roger Babson a avertizat public: „Mai devreme sau mai târziu, va veni un crah și ar putea fi teribil”. Această declarație a provocat o scădere notabilă a pieței, cunoscută sub numele de „Babson Break”, deși mulți au minimalizat avertismentul. Chiar și renumitul economist Irving Fisher, de la Universitatea Yale, a continuat să susțină că prețurile acțiunilor se află pe „ceea ce pare a fi un platou permanent înalt”, o declarație care avea să devină emblematică pentru optimismul orb al epocii.

Alte evenimente au contribuit la climatul de incertitudine: pe 20 septembrie, prăbușirea grupului financiar Hatry la Londra, în urma unor acuzații de fraudă, a zguduit încrederea investitorilor internaționali. Comentariul cancelarului britanic al Exchequerului, Philip Snowden, care a descris piețele americane drept o „orgie speculativă”, a avut, de asemenea, un ecou negativ. Unii analiști indică și dezbaterile tensionate din Senatul SUA privind tariful Smoot-Hawley sau investigațiile privind reglementarea companiilor de utilități publice (ținte populare pentru investiții speculative) ca posibili factori declanșatori ai nervozității finale. Piața a devenit extrem de volatilă, cu scăderi bruște urmate de recuperări rapide.  

Punctul de cotitură a venit în a treia săptămână a lunii octombrie. Pe 18 octombrie, piața a intrat în cădere liberă. Pe 23 octombrie, în ultima oră de tranzacționare, a avut loc o scădere bruscă și neașteptată, piața pierzând 4.6% din valoare. În acea noapte, panica a început să se instaleze printre investitori.  

Joia Neagră (24 Octombrie 1929) a început cu o undă de șoc. La deschiderea bursei, piața a pierdut 11% din valoare pe fondul unui volum uriaș de vânzări. În primele trei minute, aproape trei milioane de acțiuni și-au schimbat proprietarul. Panica era palpabilă. Un număr record de 12.894.650 de acțiuni au fost tranzacționate în acea zi. În fața acestui dezastru iminent, la prânz, un grup al celor mai puternici bancheri de pe Wall Street, sub conducerea lui Thomas W. Lamont, partener senior la J.P. Morgan & Co., s-au întâlnit pentru a găsi o soluție. Au decis să-și unească resursele financiare și să intervină pentru a stabiliza piața, o tactică folosită cu succes în timpul Panicii din 1907.

Richard Whitney, vicepreședintele Bursei de Valori din New York și broker pentru J.P. Morgan, a intrat pe ringul de tranzacționare și, cu o voce puternică și calmă, a plasat ordine mari de cumpărare pentru acțiuni cheie, precum U.S. Steel, la prețuri semnificativ peste cele curente. Această demonstrație de forță a avut un efect psihologic imediat. Panica s-a domolit, iar piața a recuperat o parte din pierderi până la închidere, Dow Jones înregistrând o scădere de doar 2.1% pentru întreaga zi. Presa a salutat intervenția bancherilor, iar optimismul părea să revină vineri, 25 octombrie.  

Însă, ameliorarea a fost de scurtă durată. Încrederea fusese prea grav zdruncinată, iar problemele structurale, în special datoriile uriașe acumulate prin cumpărarea pe marjă, rămâneau nerezolvate. Weekendul a permis investitorilor să-și evalueze situația precară, iar luni, 28 octombrie (Lunea Neagră), vânzările au reînceput cu o forță și mai mare. Piața a intrat din nou în cădere liberă, iar indicele Dow Jones a înregistrat o scădere record pentru o singură zi, de aproape 13%. Eforturile bancherilor din Joia Neagră se dovediseră insuficiente în fața magnitudinii panicii și a lichidărilor forțate.  

Apocalipsa a venit a doua zi, Marțea Neagră (29 Octombrie 1929). A fost ziua în care bula speculativă s-a spart definitiv. Panica a atins apogeul. Într-o frenezie de vânzări fără precedent, aproximativ 16,4 milioane de acțiuni au fost tranzacționate la Bursa din New York. Prețurile s-au prăbușit. Indicele Dow Jones a mai pierdut aproape 12%. Pentru unele acțiuni, pur și simplu nu mai existau cumpărători la niciun preț. Miliarde de dolari din valoarea de piață s-au evaporat într-o singură zi, ruinând mii de investitori.

Cei care cumpăraseră pe marjă au fost complet anihilați, pierzându-și nu doar investițiile, ci rămânând și datori brokerilor. Sistemul de transmitere a cotațiilor (ticker tape) era complet depășit de volumul tranzacțiilor, funcționând cu ore întârziere, ceea ce amplifica haosul și incertitudinea. Investitorii nu știau la ce prețuri se executau ordinele lor sau care era valoarea reală a portofoliilor lor, alimentând și mai mult frica și deciziile pripite de a vinde cu orice preț.  

Tabel: Cronologia Crahului Bursier (Septembrie-Noiembrie 1929)

Data	Eveniment Cheie	Închidere Dow Jones	Modificare % (vs. ziua precedentă)
3 Septembrie 1929	Vârful pieței (Peak)	381.17	–
5 Septembrie 1929	„Babson Break”	(scădere inițială)	~ -2.6%
23 Octombrie 1929	Cădere bruscă după-amiază	305.85	~ -6.3%
24 Octombrie 1929	Joia Neagră (panică inițială, intervenția bancherilor)	299.47	-2.09%
28 Octombrie 1929	Lunea Neagră (cădere liberă)	260.64	-12.82%
29 Octombrie 1929	Marțea Neagră (colaps total)	230.07	-11.73%
30 Octombrie 1929	Recuperare temporară	258.47	+12.34%
13 Noiembrie 1929	Minim interimar al pieței	198.60	(scădere continuă)

Psihologia colectivă a jucat un rol determinant în aceste zile dramatice. Euforia irațională care alimentase bula s-a transformat brusc în panică generalizată. Frica, incertitudinea și comportamentul de turmă au dominat deciziile investitorilor, mulți vânzând pur și simplu pentru că vedeau că și alții vând. Pierderea încrederii a fost totală și rapidă, transformând ceea ce ar fi putut fi o corecție de piață într-un colaps devastator.  

Mărturiile din epocă surprind drama umană din spatele cifrelor. Arthur Marx, fiul celebrului Groucho Marx, își amintea cum tatăl său, deși detesta jocurile de noroc, a fost prins în frenezie și și-a pierdut toate economiile pe bursă. Povestea lui Reggie Waterbury, un prieten al familiei Mitchell, care a dispărut pur și simplu, incapabil să facă față noii realități, ilustrează disperarea multora. În ciuda legendelor urbane, nu a existat un val de sinucideri în masă pe Wall Street.

Analiza economistului John Kenneth Galbraith și datele oficiale ale vremii arată că rata sinuciderilor în New York în octombrie și noiembrie 1929 nu a fost neobișnuit de mare, fiind chiar mai mică decât în lunile de vară precedente. Mitul brokerilor care săreau pe geam a fost probabil alimentat de câteva cazuri izolate, de zvonuri nefondate amplificate de panică și de umorul negru al unor comentatori precum Will Rogers, care glumea că „trebuia să stai la coadă ca să prinzi o fereastră din care să sari”.  

De la Wall Street la Main Street: declanșarea Marii Crize Economice

Crahul bursier din octombrie 1929, deși dramatic, nu a fost în sine cauza unică a Marii Crize Economice care a durat un deceniu. Mai degrabă, a acționat ca un declanșator și un accelerator, expunând și agravând vulnerabilitățile preexistente și punând în mișcare o serie de mecanisme care au transmis șocul financiar în întreaga economie reală, atât în Statele Unite, cât și la nivel global.  

Primul mecanism de contagiune a fost efectul de avere negativ. Milioane de investitori, de la cei bogați la cei din clasa de mijloc, și-au văzut economiile sau capitalul speculativ evaporându-se peste noapte. Chiar dacă doar aproximativ 10% din gospodăriile americane dețineau acțiuni direct, pierderea a zeci de miliarde de dolari în valoare de piață a avut un impact psihologic și economic semnificativ. Simțindu-se brusc mult mai săraci și nesiguri pe viitor, consumatorii au redus drastic cheltuielile, în special pentru bunurile de folosință îndelungată (automobile, electrocasnice) și alte achiziții care nu erau strict necesare.  

Acest șoc a fost amplificat de o prăbușire generalizată a încrederii. Spectacolul colapsului bursier a zdruncinat optimismul exuberant al anilor ’20 și a instalat frica și pesimismul. Consumatorii au început să amâne achizițiile majore, iar companiile, confruntate cu scăderea cererii și cu incertitudinea economică, au redus producția, au anulat planurile de investiții și au început să concedieze angajați. Această spirală negativă – scăderea cheltuielilor ducând la scăderea producției și la șomaj, care la rândul lor reduc și mai mult cheltuielile – este un element central al explicațiilor keynesiene pentru adâncirea crizei.  

Un factor crucial în transformarea crahului bursier într-o criză economică profundă și de durată a fost colapsul sistemului bancar. Începând din toamna anului 1930 și continuând în valuri succesive până la începutul anului 1933, Statele Unite au fost lovite de panică bancară pe scară largă. Temându-se pentru siguranța depozitelor lor, în contextul falimentelor deja produse și al știrilor despre dificultățile băncilor (multe fiind expuse la piața de acțiuni sau având credite neperformante către fermieri și speculatori), deponenții s-au grăbit să-și retragă banii în numerar („bank runs”). Din cauza structurii fragile a sistemului (bănci mici, fără asigurarea depozitelor) și a naturii activității bancare (care transformă depozite lichide în active mai puțin lichide, precum creditele), chiar și băncile solvabile puteau fi doborâte de o retragere masivă și bruscă de fonduri. Între 1930 și 1933, aproximativ o cincime din băncile existente în SUA au dat faliment – peste 9.000 de instituții.  

Rolul Rezervei Federale în această perioadă a fost intens criticat. În loc să acționeze decisiv ca „împrumutător de ultimă instanță” (lender of last resort), injectând lichiditate în sistem pentru a opri panica și a sprijini băncile solvabile, dar temporar ilichide, Fed a adoptat o politică în general pasivă sau chiar restrictivă. Aderând la doctrine precum „real bills” sau temându-se de inflație și de ieșiri de aur (în contextul etalonului aur), Fed a permis ca masa monetară să se contracte dramatic (cu peste o treime între 1929 și 1933), sufocând și mai mult economia. Eșecul sistemului bancar nu a fost, așadar, doar o consecință a crahului, ci un mecanism central de amplificare a crizei, distrugând economii, paralizând creditarea și transformând o recesiune, oricât de severă, într-o depresie catastrofală.  

Impactul asupra oamenilor obișnuiți a fost devastator. Închiderea fabricilor și falimentul afacerilor au aruncat milioane de oameni în șomaj. Rata șomajului în SUA a explodat, atingând un vârf estimat la 25% în 1933 – unul din patru muncitori era fără loc de muncă. Cei care și-au păstrat slujbele s-au confruntat adesea cu reduceri salariale semnificative. Sărăcia s-a generalizat. Familii întregi și-au pierdut casele sau fermele, neputând plăti ipotecile sau datoriile. La periferia orașelor au apărut cartiere improvizate din carton și materiale de construcții recuperate, numite ironic „Hoovervilles”, după numele președintelui Herbert Hoover, perceput ca fiind incapabil să gestioneze criza. Cozile lungi la cantinele sociale („soup kitchens” și „bread lines”) au devenit o imagine emblematică a disperării acelor ani.

În zonele rurale, situația era la fel de dramatică. Fermierii, deja loviți de prețurile scăzute din anii ’20, s-au confruntat acum cu falimente bancare care le înghețau accesul la credit și, în plus, cu o secetă teribilă în Marile Câmpii, care a transformat regiunea în „Dust Bowl” (Bolul de Praf), forțând sute de mii de oameni să migreze în căutarea unui trai mai bun, adesea spre California. Fotografiile realizate în acea perioadă de artiști precum Dorothea Lange (celebra „Migrant Mother”) au surprins cu o forță cutremurătoare suferința și demnitatea oamenilor în fața adversității.  

Economistul Irving Fisher, încercând să înțeleagă de ce criza era atât de profundă și persistentă, a dezvoltat teoria debt-deflation (datorie-deflație). Acesta a argumentat că nivelul ridicat al îndatorării acumulat în anii ’20 a interacționat în mod pervers cu scăderea prețurilor (deflația) care a urmat crahului. Procesul descris de Fisher are mai mulți pași :  

1. Un nivel inițial ridicat de îndatorare („over-indebtedness”).
2. Un șoc (precum crahul bursier) declanșează încercări de lichidare a datoriilor („debt liquidation”), fie din partea debitorilor, fie a creditorilor.
3. Aceasta duce la vânzări disperate de active („distress selling”).
4. Vânzările masive provoacă o contracție a depozitelor bancare (pe măsură ce creditele sunt rambursate forțat) și o încetinire a vitezei de circulație a banilor.
5. Rezultatul este o scădere a nivelului general al prețurilor (deflație).
6. Deoarece datoriile sunt, în general, fixate în termeni nominali, scăderea prețurilor crește povara reală a datoriilor rămase. Cu alte cuvinte, aceeași sumă datorată valorează mai mult în termeni de bunuri și servicii.
7. Această creștere a poverii reale a datoriilor duce la și mai multe falimente și la o scădere a valorii nete a afacerilor.
8. Profiturile scad, determinând firmele să reducă producția și angajările.
9. Pierderile, falimentele și șomajul generează pesimism și pierderea încrederii, ceea ce duce la tezaurizarea banilor (hoarding) și la o încetinire și mai mare a circulației monetare, accentuând deflația.

Se creează astfel un cerc vicios: încercarea de a reduce datoriile, într-un context deflaționist, duce de fapt la creșterea poverii reale a acestora și la adâncirea crizei. Fisher a surprins acest paradox în celebra frază: „cu cât debitorii plătesc mai mult, cu atât datorează mai mult” (în termeni reali). Această teorie subliniază rolul distructiv al deflației într-o economie cu un nivel ridicat de îndatorare și oferă o explicație plauzibilă pentru persistența și severitatea Marii Crize.  

Umbra lungă a crizei: consecințe

Marea Criză Economică a lăsat o amprentă profundă asupra secolului XX, remodelând economii, societăți și politici la nivel global. Consecințele sale s-au resimțit timp de decenii, iar lecțiile sale continuă să fie relevante.

America în depresiune

În Statele Unite, impactul social a fost cutremurător. Șomajul masiv și de lungă durată a devenit o realitate sumbră pentru milioane de familii. Sărăcia, foametea și malnutriția, deși poate nu la nivelul unor catastrofe umanitare din alte părți ale lumii, au afectat segmente largi ale populației, într-o țară percepută ca fiind pământul abundenței. Pierderea locuințelor și a fermelor a dus la apariția „Hoovervilles” și la o migrație internă disperată, în special dinspre zonele rurale afectate de Dust Bowl spre Vest. Dincolo de privațiunile materiale, criza a avut un impact psihologic devastator, erodând încrederea în viitor, în sistemul economic și în visul american al prosperității prin muncă. Imaginile surprinse de fotografii Administrației pentru Securitatea Fermelor (Farm Security Administration), precum Dorothea Lange, rămân mărturii elocvente ale acestei drame umane.  

Pe plan politic, criza a dus la o reconfigurare majoră. Popularitatea președintelui Herbert Hoover s-a prăbușit, fiind perceput, pe nedrept sau nu, ca fiind pasiv și depășit de evenimente, în ciuda unor încercări de intervenție, precum crearea Reconstruction Finance Corporation (RFC) pentru a sprijini băncile și companiile. Alegerile prezidențiale din 1932 au fost câștigate detașat de democratul Franklin Delano Roosevelt (FDR), care promitea o „nouă înțelegere” („New Deal”) pentru poporul american. Administrația Roosevelt a marcat începutul unei noi ere, caracterizată de o implicare mult mai activă a guvernului federal în economie și societate.  

Datele economice confirmă profunzimea colapsului. Între vârful din 1929 și punctul minim din 1933, producția industrială a SUA a scăzut cu 47%, Produsul Intern Brut (PIB) real s-a contractat cu 30%, iar nivelul general al prețurilor a scăzut cu 33% (deflație). Rata șomajului a depășit 20%, ajungând în unele estimări la 25%. Severitatea Marii Crize devine și mai evidentă prin comparație: în timpul Marii Recesiuni din 2007-2009, considerată cea mai gravă criză de după anii ’30, PIB-ul real al SUA a scăzut cu doar 4.3%, iar șomajul a atins un vârf sub 10%.

O lume întreagă în criză

Marea Criză a fost un fenomen global. Șocul inițial din SUA s-a propagat rapid în întreaga lume prin multiple canale: retragerea capitalului american din Europa a destabilizat băncile și economiile de pe continent; etalonul aur a forțat țările să adopte politici monetare restrictive pentru a-și proteja rezervele, accentuând deflația și recesiunea; iar colapsul comerțului internațional, exacerbat de valul de protecționism declanșat de tariful Smoot-Hawley, a lovit economiile dependente de exporturi.  

Tabel: Declinul Indicatorilor Economici în Marile Economii (1929-1932)

Indicator	Statele Unite	Marea Britanie	Franța	Germania
Producție industrială	-46%	-23%	-24%	-41%
Prețuri angro	-32%	-33%	-34%	-29%
Comerț exterior	-70%	-60%	-54%	-61%
Șomaj	+607%	+129%	+214%	+232%

Tabelul de mai sus ilustrează amploarea crizei, deși impactul a variat. Germania, deja fragilă economic, a suferit un declin comparabil cu cel al SUA. Marea Britanie și Franța au cunoscut inițial recesiuni mai blânde, dar criza a avut efecte prelungite și în aceste țări. Țările exportatoare de materii prime din America Latină au fost printre primele afectate de scăderea cererii și a prețurilor. Eforturile de a găsi soluții comune au eșuat lamentabil, așa cum a demonstrat Conferința Economică de la Londra din 1933, unde liderii mondiali nu au reușit să ajungă la un acord. În acest climat de criză economică și neîncredere internațională, regimurile autoritare și militariste au câștigat teren în Germania, Italia și Japonia, promițând soluții radicale și expansiune națională, pregătind astfel terenul pentru un nou conflict mondial.  

România și Marea Criză Economică

România, ieșită câștigătoare din Primul Război Mondial și reîntregită cu Basarabia, Bucovina și Transilvania, era o țară cu un potențial economic considerabil, dar cu o structură predominant agrară (agricultura contribuia cu peste 60% la producția națională) și în plin proces de modernizare. Criza mondială a lovit România cu o oarecare întârziere față de SUA, efectele cele mai severe resimțindu-se începând cu 1931.  

Impactul a fost brutal, în special pentru sectorul agricol. Prăbușirea prețurilor internaționale la produsele agricole (cu 60-70% sub nivelurile din 1928-1929) a ruinat nenumărați țărani și proprietari de pământ, mulți dintre ei fiind puternic îndatorați la bănci în urma eforturilor de modernizare. Până în 1932, se estima că 2,5 milioane de agricultori aveau datorii bancare neplătite în valoare de 52 de miliarde de lei, la care se adăugau datoriile informale către cămătari. Prețul grâului ajunsese sub costul de recoltare.  

Industria a suferit, de asemenea, o contracție severă, producția scăzând cu aproximativ 50%. Șomajul a crescut dramatic, ajungând la circa 300.000 de persoane înregistrate oficial, dar probabil mult mai mulți în realitate. Venitul național net a scăzut semnificativ, ajungând în 1933 la doar 62% din nivelul anului 1929.  

Sistemul bancar românesc a fost și el puternic afectat. Între octombrie 1929 și iulie 1931, retragerile masive din bănci au depășit 17 miliarde de lei. Panica deponenților a dus la falimentul mai multor bănci, inclusiv al unor instituții importante precum Banca Românească a Țăranilor și Banca Bercovici. Momentul culminant al crizei financiare a fost în 1931, odată cu falimentul Băncii Marmorosch Blank, una dintre cele mai mari și mai prestigioase bănci din țară.  

Criza economică a generat și tensiuni sociale. Condițiile de muncă precare și reducerile salariale în contextul crizei au dus la mișcări de protest și greve. Cea mai cunoscută a fost Greva de la Atelierele Grivița din București, din ianuarie-februarie 1933, declanșată de muncitorii feroviari de la Căile Ferate Române (CFR) și reprimată sângeros de autorități.  

Răspunsul American: New Deal

În fața dezastrului economic și social, administrația președintelui Franklin D. Roosevelt a lansat, începând din 1933, un vast program de măsuri legislative și programe guvernamentale cunoscut sub numele de New Deal. Acesta nu a fost un plan unitar, ci mai degrabă o serie de inițiative pragmatice și experimentale, ghidate de trei obiective principale, cunoscute ca „cei 3 R”: Relief (ajutor imediat pentru cei afectați), Recovery (redresarea economiei) și Reform (reformarea sistemului pentru a preveni repetarea crizei).^[sursa]

New Deal a generat o multitudine de agenții și programe, adesea denumite prin acronime („Alphabet Soup Agencies”) , care au vizat practic toate aspectele vieții economice și sociale:  

Tabel: Programe Cheie ale New Deal

Acronim	Nume Complet	An Înființare	Scop Principal
FDIC	Federal Deposit Insurance Corporation	1933	Asigurarea depozitelor bancare (până la $2,500 inițial)
SEC	Securities and Exchange Commission	1934	Reglementarea bursei de valori, prevenirea fraudei și manipulării
CCC	Civilian Conservation Corps	1933	Locuri de muncă pentru tineri în proiecte de conservare (păduri, parcuri)
FERA	Federal Emergency Relief Administration	1933	Ajutor financiar direct către state pentru șomeri și nevoiași
PWA	Public Works Administration	1933	Finanțarea proiectelor mari de infrastructură (baraje, poduri, spitale) pentru a crea locuri de muncă
CWA	Civil Works Administration	1933	Crearea rapidă de locuri de muncă temporare în proiecte federale (drumuri, școli)
WPA	Works Progress Administration	1935	Program masiv de creare de locuri de muncă în construcții publice și proiecte culturale (artă, muzică)
AAA	Agricultural Adjustment Administration	1933	Plăți către fermieri pentru a reduce producția și a crește prețurile agricole
TVA	Tennessee Valley Authority	1933	Dezvoltarea economică a Văii Tennessee (baraje, hidroenergie, irigații, locuri de muncă)
NRA	National Recovery Administration	1933	Stabilirea de coduri industriale (salarii minime, ore maxime, drepturi sindicale) – ulterior invalidată
SSA	Social Security Administration	1935	Sistem național de pensii, asigurări de șomaj, ajutor pentru persoanele vulnerabile
FLSA	Fair Labor Standards Act	1938	Stabilirea salariului minim federal, a săptămânii de lucru de 40 de ore, interzicerea muncii copiilor

Export to Sheets

Surse:  

New Deal a reprezentat o schimbare fundamentală în istoria americană, extinzând dramatic rolul și responsabilitățile guvernului federal. A pus bazele statului social modern în SUA, prin introducerea asigurărilor sociale și a reglementărilor menite să protejeze cetățenii de vicisitudinile pieței libere. Deși impactul său direct asupra redresării economice imediate este încă dezbătut de istorici și economiști – unii argumentând că anumite programe au fost ineficiente sau chiar contraproductive, iar redresarea completă a venit abia cu mobilizarea industrială din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial – nu există nicio îndoială că New Deal a oferit un ajutor esențial milioanelor de americani aflați în suferință și a implementat reforme structurale (precum FDIC și SEC) care au contribuit la stabilitatea financiară pe termen lung.  

Lecții din trecut: perspective și analize

Înțelegerea Crahului din 1929 și a Marii Crize Economice a fost și rămâne o provocare pentru economiști și istorici. Diverse școli de gândire au oferit explicații diferite, punând accent pe diferiți factori cauzali.

Economistul John Kenneth Galbraith, în influenta sa carte „The Great Crash, 1929”, a pus un accent deosebit pe rolul speculației dezlănțuite și al psihologiei colective. El a descris atmosfera anilor ’20 ca pe o „manie speculativă”, o „orgie” alimentată de credința irațională în îmbogățirea fără muncă și de un optimism exagerat, o „evadare în lumea iluziei” („escape into make believe”). Galbraith a identificat și slăbiciuni structurale majore care au făcut posibil colapsul: distribuția extrem de inegală a veniturilor, structura problematică a corporațiilor (în special holdingurile și trusturile de investiții cu efect de levier), un sistem bancar fragil, dezechilibrele din comerțul internațional și o „inteligență economică” precară în rândul liderilor politici și financiari. El a criticat, de asemenea, politicile guvernamentale și inacțiunea Rezervei Federale. O temă centrală la Galbraith este avertismentul privind natura recurentă a bulelor speculative, alimentate de aceleași mecanisme psihologice și adesea de inovații financiare prost înțelese sau nereglementate.  

O perspectivă diferită este oferită de Școala Austriacă de economie, reprezentată de gânditori precum Ludwig von Mises și Murray Rothbard. Aceștia susțin că principala cauză a ciclului economic boom-bust nu este instabilitatea inerentă a capitalismului, ci intervenția băncii centrale în sistemul monetar. Conform teoriei austriece a ciclului economic, expansiunea artificială a creditului orchestrată de Rezerva Federală în anii ’20 (în special în 1924 și 1927) a redus ratele dobânzilor sub nivelul lor natural, determinat de economisirea reală. Aceste rate artificial scăzute au transmis semnale false antreprenorilor, încurajându-i să inițieze proiecte de investiții pe termen lung („malinvestments”) care nu erau sustenabile pe baza resurselor și preferințelor reale ale consumatorilor. Boom-ul anilor ’20 a fost, în această viziune, unul artificial, o alocare greșită a resurselor, iar criza (bust-ul) a fost corecția inevitabilă și necesară pentru a realinia structura producției cu dorințele consumatorilor. Din această perspectivă, politicile ulterioare de stimulare monetară sau fiscală (inclusiv New Deal) sunt văzute ca fiind contraproductive, deoarece împiedică sau încetinesc procesul natural de ajustare a pieței.  

Alte perspective importante includ teoria monetaristă (popularizată de Milton Friedman și Anna Schwartz), care, deși critică și ea politica Fed, se concentrează mai mult pe contracția severă a masei monetare după 1929 ca factor cheie al adâncirii crizei ; teoria keynesiană, care pune accentul pe prăbușirea cererii agregate (consum și investiții) din cauza pierderii încrederii și a incertitudinii ; și teoria debt-deflation a lui Irving Fisher, deja discutată, care subliniază interacțiunea distructivă dintre datorii și scăderea prețurilor.  

Este evident că nu există o singură explicație atotcuprinzătoare. Marea Criză a fost rezultatul unei interacțiuni complexe între factori multipli: o bulă speculativă alimentată de credit și optimism exagerat, un sistem bancar și financiar vulnerabil și slab reglementat, dezechilibre economice interne (supraproducție, inegalitate), politici monetare inadecvate sau constrânse de etalonul aur, un context internațional fragil și politici comerciale protecționiste. Fiecare școală de gândire iluminează diferite fațete ale acestei complexități. O înțelegere nuanțată necesită recunoașterea validității parțiale a mai multor perspective și a modului în care acești factori s-au influențat reciproc.  

Rolul psihologiei colective și al mass-media nu poate fi subestimat. Presa anilor ’20 a jucat un rol activ în popularizarea bursei și în alimentarea optimismului, publicând povești despre îmbogățiri rapide și citând experți care proclamau o nouă eră a prosperității permanente. Această atmosferă a contribuit la atragerea investitorilor neexperimentați și la supraevaluarea acțiunilor. Ulterior, în timpul crahului, titlurile de ziar alarmiste și relatările despre panică au contribuit, probabil, la amplificarea fricii și a comportamentului de turmă. Studiul sentimentului reflectat în articolele de presă din acea perioadă sugerează o corelație între optimismul media și boom-ul bursier, urmată de o explozie de pesimism după crah.  

Este, de asemenea, important să demontăm miturile și simplificările excesive care încă înconjoară aceste evenimente. Crahul nu a fost cauza unică a Marii Crize, ci mai degrabă declanșatorul ei într-un context de vulnerabilități multiple. Iar poveștile despre sinucideri în masă ale brokerilor, deși dramatice, nu sunt susținute de dovezi. O analiză istorică riguroasă, bazată pe fapte și date, este esențială pentru a înțelege corect complexitatea cauzală și pentru a extrage lecții relevante, ferindu-ne de clișee sau interpretări ideologice facile.  

Ecourile Crahului din 1929 și ale Marii Crize se resimt și astăzi. Evenimentele de atunci continuă să informeze dezbaterile despre reglementarea financiară, rolul băncilor centrale, pericolele speculației excesive și răspunsul adecvat la crizele economice. Crizele financiare ulterioare, precum cea din 1987 sau cea globală din 2008, au readus în atenție multe dintre temele și avertismentele formulate în urma experienței anilor ’30, demonstrând relevanța durabilă a acestei perioade tumultuoase.  

Concluzie: cicatricea Marii Crize Economice

Crahul de pe Wall Street din octombrie 1929 și Marea Criză Economică ce i-a urmat reprezintă unul dintre cele mai definitorii și traumatizante episoade ale istoriei moderne. Analiza cauzelor sale complexe dezvăluie o convergență fatală de factori: o frenezie speculativă alimentată de creditul facil și de un optimism debordant, dar neancorat în realitate; slăbiciuni structurale profunde în economia americană, mascate temporar de boom-ul bursier; un sistem bancar fragmentat, vulnerabil și insuficient reglementat; politici monetare ezitante sau inadecvate, adesea constrânse de rigiditatea etalonului aur; și un context internațional tensionat, marcat de datoriile de război și de ascensiunea protecționismului.

Prăbușirea bursei nu a fost doar un eveniment financiar; a fost un șoc care s-a propagat rapid în economia reală prin multiple canale. Pierderea averilor și a încrederii a dus la o contracție brutală a consumului și a investițiilor. Valurile de panică bancară care au urmat au distrus o parte semnificativă a sistemului bancar, au anihilat economiile a milioane de oameni și au strangulat creditul, transformând o recesiune severă într-o depresiune globală fără precedent prin profunzimea și durata sa. Impactul uman a fost devastator, marcat de șomaj masiv, sărăcie, migrație și disperare.

Moștenirea Marii Crize este vastă și ambivalentă. Pe de o parte, a lăsat cicatrici adânci în memoria colectivă și a contribuit la instabilitatea politică ce a culminat cu Al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, a forțat o regândire fundamentală a rolului statului în economie și societate. Răspunsul prin New Deal în Statele Unite, deși controversat în privința eficacității sale imediate, a pus bazele statului social modern și a creat instituții esențiale de reglementare financiară (precum SEC și FDIC) menite să prevină repetarea unei astfel de catastrofe. Criza a stimulat, de asemenea, dezvoltarea teoriei macroeconomice, în special prin lucrările lui John Maynard Keynes, oferind noi instrumente pentru înțelegerea și gestionarea fluctuațiilor economice.

Studiul Crahului din 1929 și al Marii Crize rămâne de o importanță crucială. Ne reamintește de pericolele exuberanței iraționale și ale speculației necontrolate pe piețele financiare, de importanța unor fundamente economice solide și a unei distribuții echitabile a prosperității, de necesitatea unui sistem bancar robust și bine reglementat, și de rolul vital al politicilor macroeconomice prudente și al cooperării internaționale în menținerea stabilității economice globale. Într-o lume confruntată constant cu noi provocări economice și financiare, lecțiile dure, dar prețioase, ale acestei perioade istorice tumultuoase nu trebuie uitate.