Pentru un funcționar local dintr-o provincie rurală a Chinei, în anii 2000, modelul de afaceri era brutal de simplu. O fetiță „abandonată”, livrată unui orfelinat, însemna un bonus neoficial de 3.000 de dolari, cash. Când părinții au încetat să-și mai abandoneze copiii, soluția a devenit răpirea.
Aceasta nu este o ficțiune, ci realitatea cruntă din spatele a mii de adopții internaționale – o afacere de stat construită pe o minciună pe care Occidentul a crezut-o cu ardoare.
O criză fabricată și o „soluție” profitabilă
Timp de decenii, lumea a privit cu oroare la politica brutală a copilului unic din China. Ne amintim poveștile despre avorturi forțate și sterilizări impuse. Însă, în timp ce Partidul Comunist se lupta să frâneze creșterea populației, a creat, fără să vrea, o problemă și mai mare: o criză demografică ce amenință astăzi viitorul țării.
Populația activă scade din 2011. Populația totală, din 2022. Guvernul care odinioară pedepsea familiile cu mai mulți copii, acum le imploră pe femei să nască. Dar este prea târziu.
În spatele acestei drame demografice se ascunde însă o poveste și mai întunecată. O poveste despre cum disperarea unor părinți occidentali a alimentat o industrie a răpirii, mascată sub un act de caritate.
Mașinăria de „spălat” copii
Barbara Demick, fostă corespondentă a Los Angeles Times în China, a documentat acest sistem în cartea sa cutremurătoare, „Daughters of the Bamboo Grove”. Concluzia ei, bazată pe reportaje ample și estimări ale experților, este șocantă: aproximativ 10% din cei 160.000 de copii chinezi adoptați de străini între 1991 și 2024 au fost, de fapt, răpiți de la familiile lor.
Mecanismul era diabolic de simplu.
Funcționarii de la planificare familială, aceiași oameni responsabili cu aplicarea politicii copilului unic, „confiscau” copii – majoritatea fete – de la părinții care nu puteau plăti amenzile usturătoare pentru că aveau un al doilea sau al treilea copil. Acești copii nu erau abandonați; erau luați cu forța.
Apoi, copiii erau predați orfelinatelor de stat. Aici, identitatea lor era „spălată”. Orfelinatul publica un anunț într-un ziar local, care nu circula niciodată în satul de origine al copilului, inventând o poveste despre cum a fost găsit „abandonat”. După o perioadă de așteptare formală, copilul era declarat oficial orfan și eligibil pentru adopție internațională.
„Donația” de 3.000 de dolari, plătită în numerar
Pentru familiile adoptive din America și Europa, procesul părea etic. China era considerată o opțiune sigură, o alternativă la țările unde sărăcia extremă putea forța părinții să-și vândă copiii. Ei credeau că salvează o fetiță nedorită din cauza politicii copilului unic.
Realitatea era alta. Familiile adoptive plăteau o „donație” obligatorie, de obicei de 3.000 de dolari sau mai mult. Instrucțiunile erau clare: suma trebuia plătită personal, în bancnote de 100 de dolari, direct la orfelinat. Acești bani nu erau un simplu cost administrativ. Erau motorul afacerii.
Pentru un orfelinat dintr-o zonă rurală, acești bani reprezentau o avere. Le permiteau să supraviețuiască și să îngrijească copiii cu dizabilități, care erau cu adevărat abandonați. Pentru funcționarii locali, sistemul era vital. Bugetele multor jurisdicții rurale, scrie Demick, ajunseseră să depindă „aproape în totalitate” de amenzile și „donațiile” colectate.
Când adevărul iese la iveală
Pe măsură ce China s-a îmbogățit, tot mai puține fete erau abandonate. Familiile își permiteau să plătească amenzile, iar fetele deveniseră valoroase ca forță de muncă. Pentru orfelinatele dependente de venitul din adopții, aceasta a fost o „catastrofă”. Presiunea de a găsi copii „adoptabili” a crescut, iar răpirile au devenit o soluție.
Demick documentează cazul sfâșietor al unor gemene, separate în 2002. Una a fost răpită și adoptată în America, cealaltă a rămas în China. Reuniunea lor emoționantă din 2019, facilitată de autoare, scoate la iveală trauma profundă lăsată de acest sistem.
Astăzi, tot mai multe astfel de reuniri au loc, pe măsură ce copiii adoptați, acum tineri adulți, își caută rădăcinile cu ajutorul testelor ADN. Fiecare regăsire este o dovadă vie a unei atrocități pe care statul chinez refuză să o recunoască oficial și pentru care nimeni nu a fost vreodată tras la răspundere.
Povestea adopțiilor din China nu este doar despre demografie sau politică. Este despre cum bunele intenții pot alimenta un sistem corupt și despre cum adevărul, oricât de dureros, își face în cele din urmă loc la lumină, lăsând în urmă o întrebare tulburătoare: câți „orfani” nu au fost, de fapt, niciodată orfani?
