Cristobál Balenciaga: viața regelui uitat al modei

„Dați-mi un corp imperfect și-l voi face perfect.” – Cristóbal Balenciaga. Ar fi putut suna a pură aroganță, rostită de oricine altcineva. Dar când cuvintele aparțineau lui Cristóbal Balenciaga, ele defineau o promisiune, o artă dusă la sublim. Creatorul de modă de origine bască, considerat de Christian Dior „cel mai bun dintre noi toți”, a fost, pe drept cuvânt, monarhul neîncoronat al haute couture. Un vizionar în adevăratul sens al cuvântului, ale cărui inovații – rochia-balon, rochia-tunică, rochia-sac, rochia-baby-doll – au răsărit din atelierul său acum șapte decenii și continuă să definească eleganța feminină contemporană.

Nu întâmplător, revista „Vogue” decreta în anii ’50: „Ce face Balenciaga astăzi, alți designeri vor face mâine, sau la anul, timp în care el va fi deja cu mult înainte.” Moștenirea sa este omniprezentă în moda actuală. Cu toate acestea, numele său, odinioară sinonim cu apogeul modei, pare astăzi învăluit în negura timpului, asemenea unui suveran dintr-o epocă apusă, a cărui legendă abia mai pâlpâie.

Colecția de primăvară – ecourile unui talent timpuriu

21 ianuarie 1895. Într-un pitoresc sat pescăresc de pe coasta de nord a Spaniei, Getaria, se năștea Cristóbal Balenciaga, într-o familie modestă de origine bască. Universul restrâns al provinciei natale i-ar fi putut zăgăzui destinul; poate că geniul său nu ar fi irupt niciodată la lumină dacă Getaria nu s-ar fi aflat în imediata apropiere a cosmopolitului San Sebastian, un oraș în plină expansiune, rivalizând cu șicul Biarritz de peste graniță.^[sursa]

Astfel, Martina Eizaguirre, mama viitorului creator și croitoreasă de meserie, a pătruns în cercul clientelor înstărite, dornice să etaleze ținute inspirate de marea modă franceză. Una dintre cele mai influente figuri din viața sa timpurie a fost marchiza de Casa Torres, despre care se spune că ar fi intuit potențialul extraordinar al tânărului Cristóbal. Cert este că băiatul a intrat de timpuriu în contact cu rafinamentul modei aristocratice, observând cu acuitate creațiile mamei sale și deprinzând de la ea tainele fundamentale ale croitoriei.

Perfecționarea a venit sub îndrumarea unui maestru croitor din San Sebastian, unde a fost trimis la doar 12 ani, grație intervenției aceleiași marchize. În anul 1913 (nu 1895, care este anul nașterii), la o vârstă la care alții abia își defineau drumul, tânărul Cristóbal, deja major, făcea prima sa călătorie la Paris pentru a achiziționa ținute pentru protectoarea sa, semn al încrederii acesteia în discernământul său estetic deja remarcabil. Primul său salon avea să prindă viață câțiva ani mai târziu, în 1918, la San Sebastian. Succesul nu s-a lăsat așteptat: în anul 1924, au urmat alte două saloane prestigioase, de data aceasta în inima celor mai mari orașe ale regatului – Madrid și Barcelona. Între timp, creațiile sale sofisticate ajunseseră să împodobească și garderoba familiei regale spaniole.

Erau, într-adevăr, vremuri efervescente. Spania, menținându-și neutralitatea în timpul Marelui Război, evitase traumele frontului și poverile economice aferente, traversând o perioadă de înflorire. Efervescența modei pariziene, etalonul mondial al eleganței, reverbera și dincolo de granițe, atrăgând o clientelă avidă de noutate. Creatorii autohtoni erau la mare preț, iar hainele semnate Balenciaga deveneau tot mai râvnite. O măsură a succesului său? Un portret oficial realizat în 1927 nu la Madrid, ci în sanctuarul parizian al lui Boris Lipnitzki, cel mai căutat fotograf de modă al vremii. Prin fața obiectivului său trecuseră Coco Chanel, Paul Poiret, Elsa Schiaparelli și alte figuri legendare ale modei și artelor franceze.

Vremurile faste aveau însă să apună. Regimul autoritar al premierului Miguel Primo de Rivera, instaurat în 1923, s-a prăbușit șapte ani mai târziu, urmat de intermezzo-ul republican (1931-1939) și, sfâșietor, de Războiul Civil (1936-1939). Până în acel punct, Balenciaga se menținuse într-o splendidă izolare, aproape indiferent la frământările lumii exterioare, atâta vreme cât acestea nu-i amenințau sanctuarul creației. Când, în cele din urmă, a părăsit Spania franchistă în 1936, la scurt timp după izbucnirea conflictului, a făcut-o nu din considerente politice, ci dintr-o necesitate artistică: tumultul războiului civil nu oferea un fundal propice înfloririi caselor de modă.

Colecția de vară – Parisul îmbrățișează geniul lui Cristóbal Balenciaga

Destinația? Paris, bien sûr. La 41 de ani, deși un nume consacrat în Spania natală, Cristóbal Balenciaga pășea în capitala modei cu ambiția de a cuceri scena internațională. Mai erau însă câțiva pași esențiali de parcurs.

Primul: un salon demn de renumele său. L-a inaugurat pe celebra Avenue George V, la numărul 10. Apoi – o vânzătoare cu un fler excepțional, capabilă să transmită esența creațiilor sale. A angajat-o pe Florette Chelot, care avea să-i devină un stâlp de nădejde până la sfârșitul vieții. Florette a fost, fără îndoială, cea mai de succes vendeuse a lui Balenciaga; o anecdotă savuroasă spune că i se promisese inițial un comision de 10%, redus ulterior la 5% – altminteri, ar fi ajuns să câștige mai mult decât maestrul însuși. În cele din urmă – o colecție de debut pe scena pariziană.

Aceasta a fost prezentată în anul 1937, într-un cadru restrâns, exclusiv presei și reprezentanților marilor magazine, fără niciun client privat în sală. Motivul? La Paris, nimeni nu știa – încă! – cine este Cristóbal Balenciaga. Dacă prima colecție a stârnit curiozitatea, a doua avea să-l consacre definitiv, mai ales după ce presa de specialitate a proclamat că rochiile sale vor scrie istorie. Apoi, spectrul războiului a umbrit din nou Europa…

Anii 1938-1939 au cimentat reputația pariziană a creatorului basc. Însă, în 1940, a fost la un pas să-și piardă salonul. După ocupația germană din iunie 1940, regimul nazist a conceput planul de a transfera întreaga industrie a modei la Berlin sau Viena. Monopolul Franței în domeniul haute couture trebuia anihilat, iar Reich-ul urma să devină principalul beneficiar. Spre sfârșitul lunii iulie, naziștii au început confiscarea arhivelor de la Chambre Syndicale de la Haute Couture, în ciuda rezistenței acerbe a directorului Lucien Lelong. „Haute couture este franceză sau nu va mai exista deloc”, a fost replica sa tranșantă, un strigăt de apărare a unei întregi industrii. Argumentul său era solid: creativitatea efervescentă care asigurase supremația Franței în haute couture nu putea fi pur și simplu transplantată peste graniță, la cheremul politicului; ea izvora din tradițiile culturale adânc înrădăcinate ale Franței.

În cele din urmă, demersurile lui Lelong, susținute de o rețea influentă de relații politice, au avut succes. Doar datorită intervențiilor sale curajoase, industria modei a rămas la Paris. Și, odată cu ea, Cristóbal Balenciaga, care beneficiase și de sprijinul discret al ambasadei Spaniei în momentul în care naziștii intenționau să-i sigileze salonul.

Persista însă o dilemă chinuitoare: putea Balenciaga să creeze într-un Paris aflat sub ocupație nazistă, constrâns de restricțiile draconice impuse de noul regim și de privațiunile războiului? Alți creatori de renume – Madelaine Vionnet, Main Rousseau Bocher, Edward Molyneux, Elsa Schiaparelli – aleseseră deja calea exilului. Printre cei rămași se numărau Nina Ricci, Coco Chanel și Cristóbal Balenciaga, hotărât să nu se lase alungat de încă un conflict.

Anii războiului i-au oferit creatorului basc un răgaz paradoxal, permițându-i să se cufunde și mai profund în munca sa. Restricțiile vremii l-au forțat să exploreze noi resurse de inspirație, să creeze spectacol din penurie. Condițiile erau aspre: casele de modă (numărul lor fiind inițial limitat la 30) operau cu cantități drastic reduse de materiale (aproximativ la jumătate față de normele antebelice). Fiecare colecție nu trebuia să depășească 100 de modele (număr redus la 60 până în 1944), iar fiecare tip de piesă vestimentară – costum, rochie, jachetă – era supus unui metraj strict. O analiză atentă a colecțiilor Balenciaga din anii războiului relevă diferențe notabile față de perioada antebelică, explicabile prin acest context istoric.

Numărul redus de rochii de seară, de exemplu, se datora faptului că, după 1943, acestea puteau fi vândute doar actrițelor. Trecerea, din 1942, la piese vestimentare bogat ornamentate cu dantelă și broderii răspundea obligației de a utiliza aceste materiale în fiecare colecție, o măsură menită să sprijine micii meșteșugari francezi din domeniu. Restricțiile vizau însă și clientela. Femeile trebuiau să obțină un „card couture”, contra sumei de 200 de franci și două kilograme de materiale textile. Doar posesoarele unui astfel de card puteau comanda creații de la casele de haute couture – și, contrar percepției generale, majoritatea clientelor erau franceze, nu germane. Soțiile miniștrilor regimului de la Vichy sau amantele (franceze) ale ofițerilor germani erau prezențe fidele în saloanele pariziene, alături de soțiile noilor îmbogățiți de pe urma războiului.

Din aceste motive, după 1945, umbra colaboraționismului a planat și asupra lui Cristóbal Balenciaga. Acuzațiile s-au dovedit însă nefondate. Realitatea era că pe Balenciaga, artistul pur, războiul îl lăsa rece. Singura sa dorință era să fie lăsat să creeze, să sculpteze în material visurile sale. Din această perspectivă, acei ani tumultuoși au fost cruciali pentru cristalizarea geniului său.

Colecția de Toamnă – doliu și geniu renăscut

Dacă anii războiului l-au ajutat pe Balenciaga să-și definitiveze stilul inconfundabil, anii 1947-1948 l-au confruntat cu noi provocări existențiale. Mai întâi, succesul fulminant al lui Christian Dior și al său revoluționar „New Look” a dus la o ușoară contracție a vânzărilor. Creațiile lui Dior – exuberante, feminine, romantice – cuceriseră inimile doamnelor și domnișoarelor, în timp ce stilul mai auster, cerebral și sofisticat al lui Balenciaga rezona cu un alt tip de clientelă. Apoi, în 1948, moartea partenerului său de viață, Wladzio d’Attainville, cu care împărtășise peste două decenii de existență, l-a cufundat într-o durere atât de profundă, încât a fost la un pas să renunțe la tot.

Prima colecție lansată după dispariția lui Wladzio a purtat amprenta acestei drame mistuitoare. „A fost o colecție de doliu, integral neagră, de o tristețe ce depășea orice imaginație”, mărturisea Florette, fidela sa vendeuse. „Am crezut că, dacă va continua așa, totul era pierdut.” Balenciaga a reușit însă să depășească acest moment de cumpănă, iar deceniul care a urmat avea să fie cel mai efervescent și creativ din întreaga sa carieră.

Colecția de primăvară din 1950 a fost aclamată drept „extraordinară” de către „Vogue”. „Harper’s Bazaar” l-a numit „cel mai elegant couturier din lume”. De altfel, admirația confraților săi era unanimă: Balenciaga era considerat maestrul absolut. „El este singurul couturier adevărat. Ceilalți sunt doar designeri”, spunea despre el Coco Chanel, cu un amestec de respect și invidie. Pentru Christian Dior, el „era dirijorul, iar noi, ceilalți designeri, doar membrii orchestrei”. Și Hubert de Givenchy, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai creatorului în ultimele două decenii de viață, îl considera pe Balenciaga „arhitectul haute couture”.

Spre deosebire de alți creatori, Balenciaga nu revoluționa linia creațiilor sale de la un sezon la altul. El căuta neîncetat perfecțiunea, rafinând și distilând esența stilului său. Acesta a fost, de fapt, laitmotivul întregii sale existențe artistice – o aspirație constantă către perfecțiune. Marele său atu era măiestria sa excepțională de croitor. Stăpânea materialele cu o dexteritate uluitoare, modelându-le pentru a da viață celor mai îndrăznețe viziuni. De aceea, creațiile sale posedau o structură impecabil definită, aproape sculpturală. Balenciaga nu avea nevoie de explozia cromatică pentru a capta atenția; arhitectura impecabilă a croielii trăda de la distanță geniul său inconfundabil.

Colecția de iarnă – Regele a murit!

Dacă Balenciaga a reușit, cu eforturi supraomenești, să depășească traumele anului 1948, provocările anului 1968 s-au dovedit insurmontabile. Tulburările sociale și politice care au zguduit Franța, noul suflu contestatar din societate, avântul unei tinere generații ce respingea canoanele modei tradiționale și însăși ideea de haute couture… În acest tablou revoluționar, casa de modă a lui Cristóbal Balenciaga, un templu al eleganței atemporale, nu-și mai găsea locul.

Creatorul, care cocheta de câțiva ani cu ideea retragerii, a luat în cele din urmă decizia de a părăsi scena modei. Nu definitiv, căci a mai revenit sporadic în atelier pentru câteva cliente privilegiate – inclusiv pentru nepoata generalului Franco, căreia i-a creat rochia de mireasă. Însă flacăra creației, în sensul deplin al cuvântului, se stinsese.

S-a stins din viață în martie 1972, în urma unui atac de cord. Atunci, coperta prestigioasei reviste „Women’s Wear Daily” a anunțat, cu o simplitate sfâșietoare: „Regele a murit”. Nu a fost nevoie de nicio altă explicație, de niciun nume suplimentar. Lumea modei avea un singur suveran necontestat: Cristóbal Balenciaga.