În timp ce ne pregătim mesele de Crăciun în 2025, o umbră din trecut revine să ne amintească cât de subțire este gheața pe care pășim. Imaginați-vă o vară în care termometrele arătau 61 de grade Celsius la umbră. Pământul nu era doar uscat; era pârjolit, o rană deschisă care refuza să mai hrănească o națiune deja strivită de patru ani de război.
Aceasta nu este o ficțiune distopică, ci realitatea cruntă a anilor 1946 și 1947, scoasă la lumină prin documente de arhivă și mărturii cutremurătoare, precum cele difuzate de TVR 1 în edițiile „Adevăruri despre trecut” din noiembrie 2020 sau documentarul pe care îl puteți urmări mai jos. Este cronica unei perioade în care România, deși ieșită învingătoare în acte, a fost condamnată la cea mai cumplită foamete, ducând la canibalism, necrofagie și o dezumanizare totală.
„Prețul Păcii”: o economie strivită și nota de plată a istoriei
După patru ani de conflict, cu economia strivită, 800.000 de morți, sute de mii de răniți și o infrastructură „ciuruită”, România se afla în colaps. Istoricii subliniază un sacrificiu imens: țara noastră contribuise cu 7,4 miliarde de dolari la cheltuielile de război – cel mai mare cost plătit de vreo națiune, exceptând Germania.
Deși am încheiat războiul alături de Aliați, la Conferința de Pace din anul 1946 am fost declarați „țară învinsă”. Consecința a fost o spirală a obligațiilor:
- Convenția din 12 septembrie 1944: a marcat ieșirea din războiul contra Națiunilor Unite, dar a impus condiții dure pentru întreținerea armatei sovietice.
- Convenția din 16 ianuarie 1945: semnată la Moscova, a stabilit fluxul anual de mărfuri către Uniunea Sovietică drept despăgubiri.
- Jaf sub pretext legal: autoritățile militare sovietice au confiscat zeci de mii de vagoane de carne, lactate, cereale, leguminoase, fructe și carburant, sub pretextul „iernării” trupelor în cazarmele românești.
Cronologia Apocalipsei: de la 61 de grade la umbră la primele decese
Dezastrul a fost unul în etape. Un prim episod de secetă a lovit regiunile sudice și răsăritene încă din vara anului 1945. Însă anul 1946 a adus pârjolul total în Muntenia și, mai ales, în Moldova, zona cea mai afectată din țară.
Traian Săvulescu, inspectorul general al comisiei interministeriale de luptă împotriva secetei, raporta în septembrie 1946 că fenomenul cuprinsese deja 16 județe. Pământul era pur și simplu ars, iar recoltele de porumb și fânețele au fost șterse de pe hartă. Din vara lui 1946, prețurile au explodat, iar primele raportări de morți prin înfometare au început să apară, lovind cu predilecție în rândul copiilor.
„Jurnalul” prăbușirii: mărturiile generalului Sănătescu
Generalul Constantin Sănătescu, fost prim-ministru, a documentat prăbușirea nivelului de trai cu precizia unui martor ocular:
- August 1946: „În țară, iar secetă… Scumpetea crește, a ajuns o varză să se plătească cu 5.000 lei.”
- Ianuarie 1947: „Începem anul sub auspicii triste. Pâine mai căpătăm o dată pe săptămână, în celelalte zile doar mălai și câteodată nimic. Combustibilul e raționalizat, în case e mai mult frig decât cald. Zăpada a blocat trenurile. Trece o săptămână fără să primim lapte.”
- Februarie 1947: Generalul primește vești alarmante. Fratele său din Craiova îi scrie despre situația alimentară disperată, iar rapoartele oficiale arată că soldații Corpului 7 teritorial dezertau în masă din cauza foamei și a gerului. Generalul Crețulescu (Grăniceri) raporta mizeria de nedescris din nordul Moldovei, unde oamenii mureau zilnic pe capete.
- Martie 1947: „Simt veșnic că nu sunt sătul. Se găsește carne de miel la prețul de 80.000 lei, dar nu pot să cumpăr, deși solda mi-a fost ridicată de 2,5 ori.”
Marea Foamete: leșurile, opincile și „Trenurile Foamei”
Lipsa alimentelor a împins populația la gesturi care sfidează rațiunea. Oamenii și-au vândut tot ce aveau în casă pentru un gram de hrană. Când resursele au dispărut, au recurs la:
- Huma, plante otrăvitoare și opinci fierte.
- Necrofagie: consumul de animale moarte sau leșuri de orice fel.
- Dezumanizare: s-au raportat cazuri de canibalism, în timp ce boli precum tifosul exantematic măturau comunități întregi, slăbite de lipsa apei și a hranei.
În iarna dintre anii 1946/1947, a început marele exod. Sute de mii de oameni s-au înghesuit în „trenurile foamei”, deplasându-se disperați spre județele „excedentare” din Oltenia și vestul țării, unde se mai găseau urme de cereale.
Pârghia politică: de la C.A.R.S. la Teroarea Cotelor
Statul a creat mecanisme de ajutorare, dar acestea au fost rapid deturnate. La 31 august 1946, a luat ființă C.A.R.S. (Comitetul guvernamental pentru ajutorarea regiunilor afectate), care a deschis cantine și s-a ocupat de orfanii Moldovei. Ziarul „Scânteia” promitea la 1 septembrie că fiecare județ va primi 40-50 de vagoane de grâu în șapte zile.
Însă, adevăratul obiectiv politic a fost altul. La 10 august 1946, s-au pus bazele Comisiei interministeriale de comandament unic. Aceasta a reprezentat prima fază în instituirea cotelor obligatorii de cereale și produse agricole. Ceea ce a fost prezentat ca o măsură de „salvare” și colectare pentru înfometați a fost transformat ulterior de autoritățile comuniste într-o unealtă de teroare, folosită pentru a deposeda țăranii înstăriți de pământ și pentru a forța colectivizarea agriculturii.
O lecție pentru prezent
Istoria marii foamete din 1946-1947 nu este doar o înșiruire de suferințe. Este un avertisment despre cum instabilitatea climatică extremă, dublată de jaf geopolitic și un sistem politic care folosește foamea ca armă, poate distruge o națiune. Astăzi, când privim abundența de pe mesele noastre, ar trebui să ne amintim că bunicii noștri au plătit cu prețul dezumanizării pentru a ne oferi un viitor.
