La oameni, la fel ca în regnul animal, natura pare să aibă o obsesie pentru perechi. Avem doi ochi, două urechi, două mâini și două picioare. Și, tronând chiar în mijlocul feței, avem două nări.
De ce avem două nări?
Pentru majoritatea acestor trăsături duble, logica evolutivă este destul de clară. O pereche de ochi ne oferă un câmp vizual extins, percepția profunzimii (vedere 3D) și o poliță de asigurare în cazul în care pierdem unul. Două urechi? Sunt esențiale pentru localizarea sursei sunetelor, menținerea echilibrului și, desigur, pentru a ne bucura de experiența audio imersivă dintr-un cinematograf IMAX.
Dar două nări? Care este, de fapt, rostul lor? Par prea similare pentru a oferi informații distincte și sunt situate prea aproape una de cealaltă pentru a ajuta semnificativ la triangularea stimulilor. La o primă vedere, s-ar părea că singurul lor rol este să stea acolo și, ocazional, să se blocheze cu mucozități.
Ei bine, realitatea este mult mai fascinantă.
Ciclul nazal: flamingo-ul din nasul tău
La fel ca o pasăre flamingo care își schimbă greutatea de pe un picior pe altul pentru a nu obosi, nările tale au dezvoltat un sistem ingenios de partajare a sarcinii. Deși probabil nu conștientizezi acest lucru, respirăm predominant printr-o singură nară la un moment dat.
„Deși nu observăm acest lucru în mod conștient, respirăm predominant printr-o singură nară la un moment dat”, a explicat Michael Wareing, chirurg consultant ORL la Harley Street din Londra, într-o declarație pentru publicaţia The Guardian. În timp ce o nară preia greul, „cealaltă parte devine puțin congestionată și se odihnește”.
Acest mecanism se numește ciclul nazal. Este un proces automat care schimbă nara dominantă la fiecare câteva ore. De ce există acest ciclu? Știința nu are încă un răspuns definitiv, dar există speculații solide. Michael Benninger, medic specialist în afecțiuni ale capului și gâtului la Cleveland Clinic, a declarat pentru Live Science că ar putea avea legătură cu acumularea de umiditate, prevenind uscarea excesivă a interiorului nasului.
Așadar, în orice moment dat, o nară muncește de aproximativ trei ori mai mult decât cealaltă. Dacă vrei să testezi știința pe propria piele, expiră pe o oglindă. Vei observa două pete de condens, dar una va fi vizibil mai mare decât cealaltă – aceea corespunde nării care asigură „fluxul de aer” principal în acel moment. (Notă interesantă: studiile sugerează că persoanele dreptace tind să aibă o ușoară preferință pentru nara stângă).
De cele mai multe ori, suntem fericiți ignorând complet acest ciclu nazal (cu excepția pasionaților de yoga, care sunt mai atenți la respirație). Totuși, mecanismul devine evident – și enervant – atunci când ceva nu funcționează corect. Când suntem răciți și o parte se blochează complet, schimbarea devine evidentă. Același lucru este valabil în cazul unui sept deviat (unde peretele despărțitor este descentrat), al polipilor nazali sau al tumorilor.
Chiar și gravitația joacă un rol. Dacă dormi pe o parte – să zicem, pe dreapta – gravitația va congestiona treptat nara dreaptă pe parcursul nopții. Dacă nara stângă este cea „activă”, vei dormi liniștit. Dar, în momentul în care ciclul nazal încearcă să mute activitatea pe nara dreaptă (deja congestionată de gravitație), respirația devine dificilă și te-ai putea trezi brusc.
Mirosul stereo: de ce două sunt mai bune decât una
Dacă doar o nară respiră „activ”, ce face cealaltă? Faptul că se odihnește nu înseamnă că este inutilă. Aici intervine superputerea nasului nostru: mirosul de înaltă fidelitate.
„Ori de câte ori mirosim ceva, nasul și creierul nostru lucrează împreună pentru a da sens sutelor de molecule”, a explicat Rodrigo Suarez, de la Universitatea din Queensland, pentru publicaţia The Conversation.
Secretul stă în viteza fluxului de aer. Moleculele de miros interacționează diferit cu mucoasa nazală în funcție de cât de repede trece aerul peste ele. Unele mirosuri sunt absorbite rapid, altele lent.
- Nara cu flux rapid (activă): este excelentă pentru captarea moleculelor care se absorb rapid.
- Nara cu flux lent (în repaus): permite moleculelor cu absorbție lentă să aibă suficient timp să se dizolve în mucoasa nazală și să fie detectate.
Rezultatul? Percepem mirosuri diferite (sau nuanțe diferite ale aceluiași miros) în părți diferite ale nasului, simultan.
În anul 1999, neurocercetătorul Noam Sobel de la Universitatea Stanford a demonstrat acest lucru printr-un experiment ingenios. Subiecții au mirosit un amestec de octan (absorbție lentă) și carvonă (absorbție rapidă). Rezultatele au fost fascinante: voluntarii au simțit mirosul de octan mai puternic prin nara blocată (flux lent) și carvona prin nara liberă (flux rapid). Deși amestecul era identic, creierul primea două „imagini” olfactive diferite.
„Nu este ca și cum una miroase a trandafiri, iar cealaltă a cireșe. Dar aceste diferențe subtile sunt fundamentale pentru înțelegerea simțului mirosului.”, a precizat Sobel.
GPS-ul olfactiv
Această imagine olfactivă complexă ne ajută să facem ceva ce, de obicei, asociem cu câinii de vânătoare: să localizăm sursa unui miros. La fel cum două urechi ne ajută să localizăm un sunet prin detectarea diferențelor minuscule de timp, două nări permit creierului să compare numărul de molecule care ajung în fiecare parte.
„Creierul este bun la utilizarea chiar și a celor mai mici informații”, a declarat Matthew Grubb, profesor de neuroștiință la King’s College London, pentru Popular Science.
Experimentele au arătat că această diferență de input între cele două nări este suficientă pentru a ne permite să localizăm o bucată de ciocolată într-un câmp deschis, de la o distanță de 10 metri. Dacă amestecăm aromele în mod egal între nări, această superputere de navigare dispare.
Simetrie, supraviețuire și estetică
Dincolo de mirosul de înaltă definiție, motivul fundamental pentru care avem două nări este legat de modul în care suntem construiți: simetria bilaterală. Corpurile noastre se dezvoltă în oglindă.
Mai mult, a avea o singură „gaură mare” ar fi un coșmar logistic și de supraviețuire. O singură nară ar elimina capacitatea de a localiza mirosurile, dar problemele ar fi mult mai grave la prima răceală. Fără un canal de rezervă, o simplă congestie ne-ar forța să respirăm exclusiv pe gură.
„Oamenii sunt concepuți în mod natural să respire prin nas încă de la naștere. Așa am evoluat”, subliniază experții de la Cleveland Clinic. Nasul nu este doar un tub; este un sistem complex de filtrare, umidificare și încălzire a aerului, esențial pentru sănătatea plămânilor și reglarea fluxului sanguin. Pierderea acestor funcții din cauza unui singur orificiu blocat ar fi fost un dezavantaj major pentru strămoșii noștri.
Și, dacă argumentele evolutive și fiziologice nu v-au convins, mai există un motiv pragmatic, subliniat de doctorul Wareing: „Imaginați-vă cât de ciudat am arăta cu o singură nară”.
