Vi se pare absurdă ideea ca urâțenia să fie interzisă prin lege? Poate v-ați gândi că e vorba despre comportamente considerate imorale sau indezirabile social. Însă, la un moment dat, în Statele Unite, nu „urâțenia morală”, ci cea fizică a fost interzisă prin lege.
Un paragraf dintr-o ordonanță adoptată la Chicago în anul 1881 suna astfel: „Nicio persoană care este bolnavă, schiloadă, mutilată sau deformată în vreun fel, astfel încât să constituie o apariție inestetică, dezgustătoare sau nepotrivită pe străzi ori în alte locuri publice din acest oraș, nu trebuie să se expună publicului în aceste locuri, sub sancțiunea unei amenzi de cel puțin un dolar și de cel mult cincizeci de dolari pentru fiecare infracțiune.”
Cum a ajuns urâțenia să fie pedepsită prin lege
La mijlocul secolului al XIX-lea, mai multe orașe americane au adoptat ordonanțe municipale care incriminau prezența în spațiul public a persoanelor considerate „inestetice” sau „dezgustătoare”. Aceste legi, în vigoare până la mijlocul secolului XX, vizau în special persoanele cu dizabilități, bolnave sau sărace, impunând prin mijloace legale standardele societale de frumusețe și normalitate.[sursa]
Prima astfel de lege a fost adoptată în San Francisco, în anul 1867, și interzicea oricărei persoane „bolnave, schilodite, mutilate sau deformate în orice mod” să se expună în public. Pe măsură ce orașele deveneau tot mai aglomerate, astfel de reglementări au fost adoptate rapid și în alte locuri, inclusiv Chicago, New Orleans și Portland.
În Chicago, inițiativa din anul 1881 îi aparținea consilierului municipal James Peevy, care își dorea să „curețe” orașul de ceea ce considera „obstacole” pe străzi. În viziunea sa, acestea includeau nu doar cerșetorii, ci și „individul cu un singur picior care, cu ochii larg deschiși și cu o înfățișare dureros de lugubră, își întinde pălăria pentru bănuți” sau „femeia cu doi copii bolnavi, trasă printr-o mașină de cardare într-o fabrică de lână, care cântă neîncetat Mollie Darling la vioară, la colțul străzii”.
Justificări absurde și consecințe devastatoare
Deși au existat voci care au condamnat aceste legi, ele au fost menținute sub diverse pretexte. Unii susținători argumentau că măsurile erau necesare pentru sănătatea publică, bazându-se pe convingerea nefondată că simpla expunere la persoane cu dizabilități ar putea răspândi boli. Alții susțineau că interzicerea prezenței acestora în spațiile publice prevenea frauda, sugerând că unii cerșetori și-ar fi putut falsifica dizabilitățile.
În realitate, aceste legi reflectau mai degrabă repulsia socială față de cei care nu se conformau standardelor de frumusețe dominante. Aplicarea lor a avut consecințe grave: multe persoane cu dizabilități s-au trezit în imposibilitatea de a-și câștiga existența. Vânzătorii ambulanți și artiștii stradali au fost deosebit de afectați, deoarece mijloacele lor de trai depindeau de vizibilitatea publică.
Un exemplu notabil este cel al unui bărbat din Cleveland, care avea o dizabilitate la mâini și picioare și și-a pierdut locul de muncă de vânzător de ziare din cauza acestor reglementări. Mulți alții au ajuns în sărăcie, izolare și faliment.
Deși unii funcționari municipali au încercat să atenueze impactul legii prin eliberarea unor permise speciale de vânzare ambulantă pentru persoanele cu dizabilități, aplicarea regulilor a rămas dură. În unele cazuri, comunitățile locale au ripostat împotriva poliției, intervenind pentru a împiedica arestările făcute în temeiul acestor legi.
Un incident notoriu a avut loc în anul 1936, la Chicago, când un polițist a încercat să-l aresteze pe Ben Lewis, un bărbat de culoare cu un picior amputat, lovindu-l în piciorul sănătos. Patru trecători albi au sărit în apărarea lui, atacând polițistul, în timp ce alte sute de oameni s-au strâns în jurul lor.
O mentalitate care a persistat dincolo de lege
Jurnalistul Junius Henri Browne descria, în memoriile sale din anul 1869, The Great Metropolis, citate de National Geographic, perspectiva societății asupra celor considerați „inestetici”: „Atunci când ești în drum spre cină, sau mergi să-ți vizitezi iubita, ori când ai compus în minte ultima strofă a noului poem care ți-a dat atâtea bătăi de cap, nu este plăcut să te confrunți cu o apariție dezgustătoare.”[sursa]
Așa-numitele „legi ale urâtului” au fost în cele din urmă abolite – ultima arestare înregistrată pe baza unei astfel de reglementări a avut loc în anul 1974. Însă moștenirea lor persistă în atitudinile moderne față de persoanele cu dizabilități și în politicile privind gestionarea spațiilor publice. Regulamentele urbane contemporane continuă, uneori, să excludă în mod subtil grupurile vulnerabile, impunând restricții asupra comportamentelor considerate indezirabile.
Lupta împotriva acestor legi a jucat un rol crucial în dezvoltarea mișcărilor pentru drepturile persoanelor cu dizabilități în a doua jumătate a secolului XX. Activismul a scos la lumină discriminarea sistemică și nevoia urgentă de protecție legală împotriva opresiunii. Însă, până la schimbarea legislației, aceste legi nu au făcut decât să izoleze și mai mult persoanele afectate, privându-le de dreptul la autodeterminare.
Aceste eforturi au culminat cu adoptarea unor reforme legislative esențiale, printre care Americans with Disabilities Act (ADA) din 1990, care garantează protecția împotriva discriminării pentru persoanele cu dizabilități în diferite aspecte ale vieții.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
