Dacă vestea recentă despre descoperirea unei noi luni în jurul lui Uranus te-a făcut să te întrebi „Stai, încă nu le-am găsit pe toate?”, nu ești singurul. Se pare că a face un recensământ complet al sateliților din sistemul nostru solar este mult mai complicat decât ai crede.
Să recapitulăm rapid. Mercur și Venus sunt singuratice, fără luni (deși Venus are un quasi-satelit simpatic numit Zoozve). Pământul o are pe a noastră, Luna. Marte se laudă cu Phobos și Deimos. Apoi, lucrurile o iau razna. La ultima numărătoare, Jupiter are 97 de luni, iar Saturn a devenit regele incontestabil cu 274, după ce 128 au fost descoperite dintr-un foc. Uranus a ajuns la 29, iar Neptun încheie plutonul cu 16 sateliți confirmați.
În total, avem 419 luni cunoscute care orbitează planetele. Dacă adăugăm și planetele pitice sau asteroizii, numărul se dublează lejer. Însă cuvântul cheie aici este „cunoscute”. Este o certitudine absolută că acest număr va crește; întrebarea este doar când.
Când vom descoperi toate lunile din Sistemul Solar?
Să fie clar: nu ne va surprinde nicio lună gigantică ascunsă după vreo planetă. Nu există un al doilea Ganymede pe lângă Jupiter sau un geamăn al lui Titan care să se joace de-a v-ați ascunselea cu Saturn. Vânătoarea se dă acum după obiecte minuscule, de mărimea unui oraș, aflate la miliarde de kilometri distanță.
Când astronomii au găsit anul trecut a 28-a lună a lui Uranus și a 15-a și a 16-a a lui Neptun, erau destul de siguri că nu mai există sateliți nedescoperiți mai mari de 8 kilometri pentru Uranus și 14 pentru Neptun. Ei bine, noua lună a lui Uranus este puțin mai mare, dar se ascundea inteligent, orbitând mai aproape de planetă, într-o zonă considerată deja explorată.
Pentru giganții Jupiter și Saturn, limitele sunt și mai mici, de doar 2-3 kilometri. Având în vedere că majoritatea lunilor noi ale lui Saturn par a fi resturile unei coliziuni catastrofale din trecut, este foarte probabil să mai găsim și alți cioburi cosmice pe acolo.
De ce se ascund atât de bine micile luni din Sistemul Solar
Dimensiunea este crucială: cu cât un obiect este mai mic, cu atât este mai slab luminat și mai greu de văzut. Dar și timpul joacă un rol imens. Unele dintre aceste luni au orbite atât de largi, încât o rotație completă în jurul planetei lor durează ani de zile. Astronomii le pot zări o dată, dar au nevoie de luni sau chiar ani de observații repetate pentru a confirma că acel punct luminos este, într-adevăr, un satelit captiv și nu un obiect care doar trece prin zonă. Gândiți-vă doar că S/2002 N5, a 15-a lună a lui Neptun, a fost „pierdută” timp de 22 de ani, având o orbită de 9 ani.
Uneori, problema este și proximitatea. Așa cum s-a întâmplat cu noua lună a lui Uranus, strălucirea orbitoare a planetei-mamă poate ascunde complet un obiect de 10 kilometri de lângă ea. Mai adaugă în ecuație și orientarea orbitei, care nu este mereu favorabilă observațiilor de pe Pământ, sau orbitele neregulate, retrograde, ale obiectelor capturate din alte părți ale sistemului solar, și ai rețeta perfectă pentru o vânătoare de comori cosmică extrem de dificilă.
În secolele care au trecut de când Galileo Galilei a îndreptat telescopul spre cer, am găsit toate lunile evidente. Acum a rămas munca grea: căutarea celor mici, întunecate, cu orbite ciudate și incredibil de lungi. Nu este o treabă pe care o rezolvi cu o privire rapidă; este o muncă migăloasă și un angajament pe termen lung.
