De ce există atât de mult petrol în Orientul Mijlociu? Când vine vorba de rezerve de petrol, nicio altă regiune de pe Pământ nu se compară cu Orientul Mijlociu. Acest „miracol” al aurului negru este rezultatul unei alinieri perfecte de factori, unii la scară planetară, alții încrustați adânc în istoria geologică unică a acestui colț de lume.
Delimitarea unui tărâm legendar
Termenul „Orientul Mijlociu” nu este lipsit de controverse. Pe de o parte, poartă conotații coloniale, fiind născocit la mijlocul secolului al XIX-lea într-o viziune eurocentrică ce împărțea Orientul în „Apropiat”, „Mijlociu” și „Îndepărtat”. Pe de altă parte, nu există un consens clar asupra granițelor sale. Unii îl definesc ca fiind regiunea dintre India și Egipt – ceea ce Organizația Națiunilor Unite a numit mai adecvat „Asia de Vest”. Alții includ în definiție și Africa de Nord sau Asia Centrală.
Pentru a înțelege povestea petrolului, în acest articol vom considera „Orientul Mijlociu” ca fiind țările bogate în hidrocarburi din sud-vestul Asiei: Iran, Irak, Siria, Kuweit, Arabia Saudită, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite (EAU), Oman și Yemen. Împreună, aceste zece națiuni acoperă 5,1 milioane de kilometri pătrați, adică doar 3,4% din uscatul Terrei. Însă, conform statisticilor, ele dețin 48% din rezervele mondiale de petrol și 38% din cele de gaz natural.
De-a lungul timpului, s-a visat la descoperirea „unui alt Orient Mijlociu” în regiunea Mării Caspice sau în Africa de Vest, dar niciun vis nu s-a adeverit. Așa se naște întrebarea fundamentală: de ce există atât de mult petrol aici? Răspunsul este o călătorie fascinantă în timp.
Scena se pregătește: nașterea unui continent și a unui ocean
Acum aproximativ 542 de milioane de ani, la granița dintre Proterozoic și Cambrian, istoria geologică a Orientului Mijlociu a intrat într-o nouă eră. După o lungă perioadă de coliziuni continentale, fundamentul de rocă al regiunii (scutul Nubiano-Arab) s-a consolidat. Acest eveniment a contribuit la formarea supercontinentului Gondwana în emisfera sudică, un gigant ce unea Africa, India, Australia, Antarctica și America de Sud. Orientul Mijlociu se afla atunci la marginea nordică, pasivă, a acestui supercontinent.
Timp de sute de milioane de ani, de-a lungul Paleozoicului și Mezozoicului, această margine a fost un platou continental vast și stabil, unde sedimentele se depuneau neîncetat. Pe măsură ce Gondwana se așeza, viața marină a explodat. Microorganismele au evoluat și s-au diversificat rapid, îmbogățind sedimentele cu carbonul organic – materia primă esențială pentru viitoarele hidrocarburi.
În fața Gondwanei se întindea Oceanul Tethys. Acesta nu a fost un singur ocean, ci o succesiune de trei bazine: Proto-Tethys, Paleo-Tethys și, cel mai important pentru povestea noastră, Neo-Tethys (Permian-Paleocen). De fiecare dată când un nou ocean se deschidea, fragmente de uscat se desprindeau de Gondwana și derivau spre nord. Aceste fracturări au creat în Orientul Mijlociu bazine de rift adânci, adevărate „bucătării” geologice ideale pentru generarea petrolului.
La finalul Paleozoicului, Gondwana s-a unit cu Laurasia, formând cel mai mare supercontinent din istorie, Pangeea. Apoi, în Cretacic, oceanul Neo-Tethys a început să se închidă, placa sa subducând sub marginea Asiei. În cele din urmă, oceanul a dispărut complet în Eocen, lăsând în urmă un bazin adânc în fața lanțului muntos Bitlis-Zagros-Himalaya, aflat în plină înălțare.
Această istorie a lăsat în urmă o coloană de sedimente ce atinge pe alocuri o grosime de 12 kilometri, o arhivă perfectă a condițiilor care au creat imensa bogăție de petrol.
Ingredientul principal: roca sursă perfectă
Rocile sursă, acele straturi bogate în materie organică (cu peste 5% carbon), nu sunt unice Orientului Mijlociu. Ceea ce este cu adevărat remarcabil aici este calitatea și cantitatea lor. Aceste roci s-au depus într-un mediu ideal: o margine continentală stabilă, profitând de perioadele cu nivel ridicat al mării, de apele calde, sărace în oxigen (anoxice) și de curenții oceanici ascendenți (upwelling) ce aduceau nutrienți din adâncuri. Mai mult, șisturile și marnele marine de aici conțineau kerogen de tip I și II, o materie organică algală bogată în lipide, extrem de eficientă în a genera petrol.
Unul dintre aceste straturi norocoase este șistul „fierbinte” din Silurian, numit Qusaibah în Arabia Saudită. În acea perioadă, Orientul Mijlociu se afla lângă un curent ascendent major, care a fertilizat apele și a dus la depunerea unor cantități excepționale de materie organică.
Cu toate acestea, peste 70% din petrolul din Orientul Mijlociu provine din roci sursă jurasice și cretacice. Formațiuni precum Sargelu, Garau, Gadvan și Kazhdomi din Iran și echivalentele lor din Irak și zona Golfului Persic sunt legendare. Pentru a înțelege de ce, trebuie să ne imaginăm Oceanul Neo-Tethys în acea perioadă: era situat lângă Ecuator, într-o zonă caldă și plină de viață; avea o platformă continentală enormă, de 2.000-3.000 km lățime; și forma sa de triunghi, cu un capăt îngust spre vest, îl transforma într-un bazin parțial închis, perfect pentru acumularea sedimentelor organice.
Apogeul a fost atins între anii 125 și 85 Ma (milioane de ani în urmă). Pe fondul destrămării Gondwanei, vulcanismul intens de-a lungul rifturilor nou formate a eliberat cantități masive de dioxid de carbon în atmosferă, declanșând o perioadă de încălzire globală severă. Clima s-a încălzit, nivelul mărilor a atins un maxim istoric, iar oceanele au fost inundate cu nutrienți (azot, fosfor) proveniți din erupțiile vulcanice. Rezultatul? O explozie a populațiilor de plancton. Oceanul Neo-Tethys a beneficiat din plin de acest eveniment, iar Orientul Mijlociu s-a aflat, pur și simplu, în locul potrivit la momentul potrivit.[sursa]
Containerul și sigiliul: rezervorul și capcana
Petrolul, odată generat, are nevoie de un loc unde să se acumuleze (rezervor) și de un strat impermeabil deasupra (sigiliu) care să-l împiedice să scape. Orientul Mijlociu excelează și la acest capitol.
Rezervoarele de aici sunt predominant roci carbonatate (calcare și dolomite), depuse continuu pe parcursul a sute de milioane de ani. Acestea au o porozitate și o permeabilitate excepționale. În câmpul Ghawar din Arabia Saudită, cel mai mare din lume, straturile productive din Formațiunea Arab (Jurasic) au grosimi de zeci de metri și o porozitate de 20%. În plus, formarea ulterioară a Munților Zagros a creat rețele dense de fracturi care au sporit și mai mult permeabilitatea rocilor.
Sigiliile sunt la fel de impresionante. Pe lângă șisturile marine impermeabile, regiunea este binecuvântată cu straturi groase de evaporite (sare), care sunt cele mai eficiente sigilii naturale. Orizonturi precum sarea Hormuz (Infracambrian), evaporitele din Triasic, Formațiunea Gotnia-Hith (Jurasic) și Formațiunea Gachsaran (Miocen) la vârf încadrează practic întreaga coloană de sedimente, blocând petrolul în interior.
De ce există atât de mult petrol în Orientul Mijlociu?
Momentul final al acestei rețete geologice a avut loc relativ recent. Modelările arată că rocile sursă din Jurasic-Cretacic au atins temperaturile ideale pentru generarea petrolului în timpul Neogenului. Acest proces a fost sincronizat perfect cu formarea Munților Zagros. Coliziunea dintre placa Arabică și cea Asiatică a plisat sedimentele, creând structuri anticlinale uriașe – capcanele perfecte pentru acumularea petrolului proaspăt migrat.
Această deformare a avut trei caracteristici esențiale:
- A fost „blândă”. Mișcarea relativ lentă a plăcii Arabice (aproximativ de trei ori mai lentă decât cea a plăcii Indiene, care a creat Himalaya) a prevenit o distrugere tectonică severă a structurilor petroliere;
- A fost o deformare „cu piele subțire” (thin-skinned). Prezența sării ductile Hormuz la bază a permis stratului de sedimente să alunece și să se pliseze deasupra rocii de fundament, fără ca aceasta din urmă să fie ridicată și să distrugă sau să exhumeze rezervoarele;
- A creat capcane suplimentare. Aceeași sare Hormuz a format diapire (domuri de sare), care au deformat straturile de deasupra și au creat capcane structurale ideale pentru petrol.
Concluzia: o furtună geologică perfectă
Deci, de ce există atât de mult petrol în Orientul Mijlociu? Pentru că aici s-a produs o aliniere aproape miraculoasă a tuturor elementelor necesare, la o scară și o calitate de neegalat. O istorie de 500 de milioane de ani de sedimentare pe o margine continentală pasivă, situată mereu într-o zonă climatică caldă. O platformă continentală gigantică în oceanul Neo-Tethys, care a beneficiat din plin de o perioadă de încălzire globală ce a transformat oceanele într-o supă bogată în plancton.
Rocile sursă perfecte, cu kerogen de înaltă calitate, s-au format în imediata apropiere a unor roci rezervor extrem de poroase. Acestea au fost acoperite de sigilii regionale impenetrabile. Iar la final, o compresie tectonică blândă a creat la momentul perfect capcane structurale uriașe pentru a aduna și a păstra această bogăție colosală.
Desigur, aceasta este o simplificare la scară largă. Regiunea prezintă variații considerabile, iar zone întinse, precum centrul și nordul Iranului, rămân în mare parte neexplorate. Chiar și așa, Orientul Mijlociu nu este doar bogat în petrol; este întruchiparea geologică a norocului perfect.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
