Este o observație familiară pentru mulți stăpâni de feline: majoritatea pisicilor domestice par să aibă o aversiune profundă față de apă. De la reacția agitată la o baie neașteptată până la retragerea rapidă din fața unui pulverizator, conflictul dintre pisici și apă este un stereotip persistent. Deși există excepții notabile — rase precum Turkish Van sau Maine Coon fiind cunoscute pentru afinitatea lor pentru apă — realitatea pentru multe pisici de apartament confirmă această regulă. Dar care este explicația științifică?
Deși nu există studii dedicate exclusiv acestei relații, experții sugerează că răspunsul se află la intersecția dintre biologie, istorie evolutivă și experiențele individuale.
De ce pisicile urăsc apa: perspectiva evolutivă
O ipoteză importantă are legătură cu strămoșul pisicii domestice, pisica sălbatică africană (Felis silvestris lybica). Kristyn Vitale, specialistă în comportament animal și fondatoarea Maueyes Cat Science and Education, suspectează că originea acesteia joacă un rol cheie. Spre deosebire de alte feline sălbatice precum tigrii sau jaguarii, care înoată pentru a se răcori sau a vâna, pisica sălbatică africană a evoluat într-un mediu deșertic, unde contactul cu mase mari de apă era rar.
„Nu sunt cunoscute pentru vânătoarea în apropierea apei sau în apă. Dieta lor se bazează pe animale terestre, precum rozătoarele. Având în vedere acest lucru, nu este surprinzător că pisicile domestice nu caută în mod activ apa. Pur și simplu, specia nu a fost adaptată pentru asta.”, a explicat Vitale pentru publicația Live Science.
Totuși, această teorie nu este universal acceptată. Jonathan Losos, profesor de biologie la Universitatea Washington din St. Louis și autorul cărții „The Cat’s Meow: How Cats Evolved from the Savanna to Your Sofa”, se declară neconvins. Profesorul Losos a subliniat că originea dintr-un habitat arid nu implică automat frica de apă și că arealul pisicii sălbatice africane se extinde și în zone mai puțin aride, unde contactul cu apa ar fi fost posibil.
Un alt set de argumente se concentrează pe disconfortul fizic și pe simțul olfactiv extrem de sensibil al pisicilor. Jennifer Vonk, expertă în cogniție animală la Universitatea Oakland, oferă o perspectivă pragmatică. „Blana lor se îmbibă cu apă și le îngreunează mișcările, ceea ce probabil le induce o stare de vulnerabilitate”, a declarat Vonk.
Mai mult, apa poate interfera cu universul olfactiv al pisicii. Aceasta poate masca mirosul natural al felinei sau poate introduce mirosuri noi, neplăcute. Pisicile pot detecta substanțe chimice din apa de la robinet, iar Vitale adaugă că udarea blănii poate ascunde feromonii naturali, esențiali pentru comunicare și starea de bine, ceea ce le-ar putea provoca stres.
În final, aversiunea pisicilor față de apă nu are o singură cauză, ci este, cel mai probabil, o combinație de factori. „Este probabil o combinație între o aversiune naturală și un comportament învățat”, a concluzionat Vitale.
În acest context, experiențele timpurii ale unui pisoi pot juca un rol decisiv. Procesul de socializare, prin care puii sunt expuși la diverse imagini, sunete și texturi pentru a deveni adulți echilibrați, s-ar putea aplica și în cazul apei. „Este probabil ca un pisoi care a crescut în preajma apei să se simtă mai confortabil în preajma ei la maturitate”, a explicat Vitale. Cu toate acestea, ea subliniază că fiecare pisică este un individ unic. Chiar și cu o expunere timpurie, unele pisici pot manifesta în continuare o aversiune, în timp ce altele, fără nicio experiență prealabilă, s-ar putea bucura de contactul cu apa.
